Ce NU TREBUIE să lipsească din geanta unui bărbat modern

Vorbeam AICI despre obiectele care n-au ce căuta în geanta unui bărbat modern. Ei bine, acum cred că este timpul să întoarcem puțin foaia și să acordăm atenție obiectelor care n-ar trebui să lipsească din geanta unui bărbat al secolului XXI:

Cheile de la casă. Din proprie experiență pot spune că situația în care pleci de-acasă fără ele este cel puțin indezirabilă. Sunt atât de multe scenarii sumbre puse în mișcare de această mică neatenție, încât voi menționa doar două: trebuie să te întorci din drum și întârzii la serviciu sau îți găsești locuința jefuită sau vandalizată.

Cheile de la mașină. Asta dacă ai. Dacă n-ai, sau dacă preferi să le ții laolaltă cu celelalte chei pe care le deții, adu-ți totuși aminte să nu pleci fără primele.

Telefonul. Și odată cu el, e-mail-ul, pozele, Facebook-ul, Twitter-ul și multe alte cele. Preferabil să ai și o husă ca să nu-l avariezi. Dacă nu ești sigur de durata bateriei, nu uitați să iei și un încărcător. Șoferii ar trebui să nu uite niciodată de headset.

Tableta. Sau new-entry-ul listei, pentru că în ultima vremea a devenit din ce în ce mai populară încât am început s-o includem cu toții printre obiectele de care nu ne putem lipsi. Înlocuiește cu succes un laptop de dimensiuni mai mari, e ușoară și nu ocupă mult spațiu. Ai grijă să-i cumperi și o husă specială dacă te hotărăști s-o iei peste tot pe unde te duci.

MP3 player-ul. Dacă ești genul care-și ține muzica pe telefon, atunci uită de el. Totuși, preferabil ar fi să nu faci asta. De la o anumită vârstă încolo, vine momentul să dedici fiecare obiect scopului pentru care a fost inventat: telefonul pentru vorbit, SMS-uri, e-mail-uri și așa mai departe, iar MP3-ul pentru muzică.

Ochelarii de soare/de vedere. Dacă-s de vedere, ai face bine să nu-i uiți, spre binele tău și al celor din jur. Pune-i totuși într-un suport special, să nu te trezești cu ei făcuți bucățele. Și dacă folosești șervețele speciale pentru a-i curăța, nu uita să le iei și pe acelea. Dacă-s de soare, nu-s obligatorii, dar ține minte că ochii sunt un organ sensibil și ai face bine să-i protejezi de razele UV. Plus că, aleși cum trebuie, pot fi un accesoriu distinctiv.

Balsamul de buze. Mai ales în sezonul rece, ca să previi descuamarea buzelor. În sezoanele mai însorite, e bun pentru FPS-ul și hidratarea pe care le oferă.

Crema de mâini. Mâinile tale sunt o carte de vizită. Ai grijă de ele și nu fugi de cremă, chiar dacă nu ești femeie, mai ales că acum găsești pe piață o varietate de produse dedicate exclusiv grooming-ului masculin. Ține-o cu tine și folosește-o ori de câte ori îți simți pielea aspră sau crăpată.

Parfum în ediție travel size. Preferabil ar fi să folosești un parfum atât de bun încât să persiste întreaga zi. Dacă nu, ia cu tine ediția special făcută pentru călătorii, care nu ocupă mult loc, este elegantă și nu încalcă cu absolut nimic regulile bunului gust.

Portofel. Dacă n-ai nevoie de carduri sau de bani, poate vei avea totuși nevoie de buletin, permis de conducere sau alte acte care se țin de obicei în portofel. Și dacă nici de acestea nu ai nevoie (ești un mare norocos!), ia-l măcar de dragul pozei de familie pe care-o păstrezi acolo.

Șervețele nazale. Sunt practice, vin într-un teanc suficient de mare cât să facă față unei răceli zdravene și, spre deosebire de batiste, te poți descotorosi de ele după fiecare folosire.

Șervețele umede. Până nu demult, mi se păreau inutile, dar țineam un pachet în geantă pentru orice eventualitate. Apoi s-a întâmplat să ies în oraș încălțat în cea mai scumpă pereche de pantofi pe care-o dețin și care evident că s-a umplut de praf înainte de a ajunge la destinație. Și atunci am mulțumit cerurilor că s-au inventat șervețelele umede.

Agendă. Nu contează că ai smartphone ultimul răcnet. În tehnologie nu-ți poți pune niciodată bazele în totalitate. Mai bine să ai o agendă fizică și să fii old-school, decât să vrei să notezi un detaliu important și să n-ai unde pentru că sistemul de operare se încarcă greu, aplicația dă erori sau ai rămas fără baterie.

Pix/stilou. Pentru că într-o agendă nu poți scrie cu degetul, e bine să ai la îndemână și ceva cu care să notezi. Preferabil un stilou, pentru că oferă un aer aparte purtătorului. Dar e bun și-un pix dacă-ți faci treaba cu el.

Cărți de vizită. Dacă ai. Dacă nu ai, fă-ți! Sunt de părere că fiecare dintre noi ar trebui să dețină așa ceva, ca să nu ne dăm datele de contact pe șervețele sau pe mai știu eu ce. Le poți păstra într-un suport elegant de cărți de vizită, ca să nu se deterioreze și ca să nu fii nevoit să le fugărești prin geantă.

Revistă/ziar/carte. În caz de plictiseală, o să fii foarte recunoscător că ai cărat măcar unul dintre aceste obiecte cu tine, mai ales dacă folosești transportul în comun sau stai la cozi la care ai mult de așteptat. Dacă ești genul de gentleman hi-tech, poți opta pentru un e-book reader. Dacă ești șofer, mai bine lasă-le pe toate acestea acasă și stai cu ochii pe drum.

Gumă de mestecat. Deși imaginea unui bărbat care molfăie nu e deloc atrăgătoare din punctul nimănui de vedere, nici mirosurile neplăcute nu sunt. Și, cum cu pasta și periuța nu te poți căra după tine,  mestecă o gumă după fiecare masă, îndeajuns încât să-ți cureți dantura și să-ți împrospătezi respirația.

Pastile. Dacă te știi bolnav, alergic sau pur și simplu ipohondru, fă-ți loc în geantă și pentru pastilele care ți-ar putea calma o eventuală durere sau un potențial discomfort. Și dacă nu ai chiar atât de mare nevoie de ele, lasă-le totuși acolo. Nu se știe niciodată când vei avea ocazia să fii salvarea unei persoane din anturajul tău.

Prezervative. Bune mai ales pentru burlaci. Pentru cei căsătoriți, doar dacă nu află nevasta. În orice caz, e mai bine să fii precaut decât să regreți pentru tot restul vieții.

Țigări. Dacă ai viciul tutunului, e bine să-ți aduci aminte să-l iei și la purtător, ca să nu mai faci un drum în plus până la cel mai apropiat magazin când simți că-ți ard plămânii. Pentru un plus de eleganță, păstrează țigările într-un suport special; sau dacă fumezi pipă, în trusa specială cu care a venit, ca să eviți răspândirea mirosului.

Brichetă/chibrituri. Cu ce altceva ai putea să-ți aprinzi țigările sau pipa? Chiar dacă fumezi, chiar dacă nu, câteodată e bine să ai la tine și așa ceva, în caz că ți s-a descusut vreun fir, sau în caz că are altcineva nevoie.

Gel antimicrobian. Gândește-te câte obiecte atingi timp de o zi. Apoi înmulțește cu numărul de persoane care au mai atins acele obiecte și gândește-te că la un anumit punct mâinile tale vin în contact cu pielea, buzele și tenul tău sau al altor persoane. Gelul antimicrobian e practic, discret și foarte ușor de folosit oriunde te-ai afla.

Plasturi medicinali. Accidente neplăcute se pot întâmpla oricui. De aceea, e bine să ții plasturi la îndemână. Măcar doi, trei, dacă nu o cutie întreagă. Dacă ești norocos și scapi de orice incident ca prin urechile acului, lasă-i totuși în geantă. Sunt foarte utili când încalți o pereche nouă de pantofi.

Și-acum, că lista e completă (cel puțin din punctul meu de vedere), mai am un singur sfat: Nu uita să-ți iei geanta în care ai pus obiectele de mai sus!

Ce-aș lua cu mine pe o insulă pustie

Recunosc, nu m-a întrebat nimeni niciodată care ar fi singurul obiect pe care l-aș lua cu mine pe o insulă pustie. Dar dacă întrebarea asta mi-ar fi vreodată adresată, aș răspunde fără să mă gândesc de două ori: uscătorul de păr.

Ciudat răspuns, nu-i așa? Unu, pentru că pe o insulă pustie ciuciu electricitate, deci un uscător de păr ar fi mai mult decât inutil (eventual aș putea să mă spânzur cu cablul în caz că m-aș plictisi sau m-aș simți singur). Și doi, aș fi putut să răspund ca orice alt om de rând cu „telefonul”, „MP3 player-ul” sau (pregătiți lămâile!) „persoana iubită”.

Lăsând la o parte asta cu insula pustie, tot ce vreau eu să spun e că, dintre toate dispozitivele electronice și electrocasnice pe care le dețin, acesta îmi este cel mai drag. Și-mi este atât de drag pentru că drumul până la găsirea uscătorului de păr care să mă mulțumească pe absolut toate planurile a fost lung, anevoios și plin de piste false.

Acum, pentru că totuși trăim în România și mințile oamenilor sunt îngrădite de stereotipuri, va trebui să explic și de ce eu ca bărbat am atât de mare nevoie de uscătorul de păr. Păi, unu la mână, nu mă tund niciodată atât de scurt încât părul să se poată usca de unul singur într-un timp scurt. Și, fie că ne place sau nu, în țara asta avem un anotimp numit iarnă care are prostul obieci de a coborî temperaturile sub 0 grade. Nu răcesc și n-am răcit în viața mea, dar simpla senzație de păr ud când un mare „-” stă în fața gradelor mă deranjează cumplit. Doi la mână, câmpul electrostatic și electrizarea părului. Trei la mână, pentru c-așa vrea mușchiu’ meu!

Rowenta Respectissim Pro se numește și l-am cumpărat din Flanco aproximativ acum un an. A costat puțin peste 200 de lei la vremea respectivă, dacă-mi aduc eu bine aminte. Nu știu dacă este un preț prea mic sau prea mare pentru un uscător de păr, dar cu siguranță a meritat fiecare bănuț. Ce m-a făcut pe mine să-l aleg pe acesta dintre toate modelele nu a fost funcția ionică (auzisem eu că asta împiedica electrizarea). Cum tehnologia a avansat destul de mult și cam toate modelele aveau această funcție, point of difference-ul ăsta n-a fost suficient pentru a mă convinge.

Ce m-a convins de fapt a fost funcția lui de „RESPECT” pe care, recunosc, n-o folosesc chiar atât de des pe cât ar trebui, din lipsă de timp. Ce face mai exact această funcție „RESPECT”: păi se pare că mințile luminate de la această firmă numită Rowenta s-au strâns, au cercetat și au aflat viteza și temperatura perfectă pentru uscarea părului, fără a-l deteriora. Nu le mai știu exact, dar sunt scrise undeva pe cutia pe care eu nu o mai am. Dintre sute de modele care făceau același lucru, acesta era singurul care promitea ceva mai mult. Iar promisiunea nu a rămas neîndeplinită.

Deși durează ceva mai mult decât o uscare obișnuită pentru că viteza aerului este mai redusă, strălucirea părului și gradul lui de hidratare rămân intacte mulțumită acestei funcții inteligent numită „RESPECT”. Plus că, indiferent de lungime sau textură, părul e mai ușor de aranjat, perfect pentru momentele matinale de după duș în care n-ai nici timp nici nervi să suporți mofturile podoabei capilare. El săracul a mai venit și cu o chestie despre care am aflat ulterior că s-ar numi „difuzor”, care habar n-am ce-ar trebui să facă și care în cazul meu stă uitată pe undeva printr-un sertar.

Dac-ar fi să se strice mâine (ceea ce sincer sper că nu se va întâmpla), l-aș înlocui cu fix același model. Mai spun asta uneori, iar lumea tinde să mă ia în glumă. Dar eu vorbesc foarte serios. Cum sunt genul de om care se enervează din toate nimicurile, voi rămâne fidel acestui obiect care-mi rezolvă măcar una dintre frustrări.

De ambele parti ale barierei

Când treci prin multe, cu greu te mai poate suprinde ceva. Însă întotdeauna există acel lucru la care nu te-ai aştepta pentru nimic în lume. Şi, tocmai când treci şi tu printr-o perioadă mai liniştită a vieţii tale, tocmai când scapi de un brief infernal care te-a bântuit timp de vreo trei săptămâni, când n-ai niciun client care să te frece la icre, pac! Te loveşte direct în faţă, fără niciun avertisment, fără niciun preaviz. Cum stăteam eu ieri pe terasă, amorţindu-mi plămânii cu o ţigară, sună telefonul. De obicei, refuz să răspund la telefoanele personale în timpul serviciului, pentru că am impresia că îmi distrag atenţia de la ceea ce fac. Dar, cum ieri nu prea aveam ce face şi eram într-o dispoziţie de milioane, am făcut imensa greşelă de a apăsa pe afurisita aia de tastă verde.

La capătul celălalt, o amică dintr-un anturaj mai vechi cu care nu mai vorbisem de mai mult de un an. Aflasem de prin social media că se logodise şi că era cu acelaşi tip de vreun an. Păreau fericiţi (sau cel puţin ăsta era mesajul pe care-l transmiteau reţelele virtuale). La telefon, amica mea numai fiericită nu era. Plângea în hohote şi sughita mai rău ca un indian îndopat cu curry. Mi-a mirosit a break-up, ceea nu era atât de ieşit din comun, însă din continuarea discuţiei mi-am dat seama că era mai grav de-atât. După ce vreo cinci minute am încercat în zadar s-o fac să se liniştească, mi-a trântit-o direct în faţă, fără menajamente: „Florin (logodnicul) e bisexual”.

Whoopsie! În caz că nu ştiaţi, bisexualitatea e una dintre cele mai mari temeri ale unei femei aflate într-o relaţie. Şi nu pentru că ar avea ceva cu asta, ci pentru că a-şi ţine bărbatul departe de alte femei e una, însă a-l ţine departe şi de femei şi de bărbaţi în acelaşi timp este un efort supraomenesc. Şi, dacă în cazul unei alte femei lucrurile se rezolvă relativ uşor (mai cu o păruială, mai cu nişte unghii înfipte în gâtlej), când ai drept rival un bărbat n-ai nicio şansă de reuşită. Bun… Deci acest oarecare Florin era bisexual. No harm done, dar de ce mama măsii a aşteptat mai mult de un an să-i spună asta şi toantei care-l credea straight şi cu toate minţile acasă?!

Eu sunt un om destul de open-minded, însă când vine vorba de bisexualitate, până şi eu îmi ridic semne de întrebare. OK, înţeleg… Suntem în secolul 21, suntem liberi să facem ce alegeri vrem cu privire la orientarea noastră sexuală, dar de ce să nu alegem o tabără once-and-for-all şi să stăm dracului acolo, ca să nu mai generăm confuzii şi să futem şi viaţa altora?! E aiurea să fii sexually confused până la sfârşitul zilelor. Adica, c’mon, înţeleg experimentalismul. Cu toţii experimentăm, mai ales sexual. Dar e oare corect să facem asta la nesfârşit, fără să ţinem cont de ceilalţi? Eu zic că nu-i OK, dar poate sunt doar demodat…

Printre lupi sau Cum să ai același ghinion de două ori în același an

Viața mea nu a fost și nu va fi niciodată una normală. Întotdeauna va trebui să se întâmple câte ceva care să schimbe cursul normal al existenței mele. Uneori mă simt de parcă tot Universul ar complota împotriva mea, oricât de dramatic ar suna asta. Luați ca exemplu experiența prin care am trecut noaptea trecută.

E trecut de ora două noaptea. Casc, mă întind leneș și o închid pe Ami. Calc pe vârful degetelor pe parchetul care oricum scârțâie și mă furișez în pat lângă maică-mea. În ultimul timp, sunt atât de speriat de singurătate, încât simt în permanență nevoia să dorm cu cineva. Nici nu apuc să închid bine ochii, că soneria telefonului meu se aude din camera cealaltă. În timp ce Adam Brand urlă din toți rărunchii „Ciggarettes and whiskey”, eu mă întorc somnoros pe cealaltă parte și-mi pun perna în cap. Experiențele anterioare m-au învățat că un telefon la ore târzii prevestește întotdeauna ceva rău. Așa că fac ceea ce fac întotdeauna: fug din calea dezastrului.

Telefonul continuă să sune. Dau cu perna de perete, mă ridic din pat și când să intru în dormitor, mă împiedic de prag și iau o trântă de toată frumusețea în mijlocul casei. Mama se trezește, dar se culcă la loc, realizând că o nouă trântă de-a mea nu e nimic nou sub soare. Ar fi trebuit să-mi dau seama că Universul încerca să mă împiedice să răspund la telefon. Târâș, grăpiș, pun mâna pe bâzâitoarea enervantă și rostesc un „Alo” mai mult șoptit. La capătul celălalt se aude vocea tulburată a unui prieten (care mi-e și psiholog), cu care nu mai vorbisem de vreo lună și ceva. Mă gândesc că vrea să-mi spună „Crăciun Fericit!”, dar realizez că e o oră nepotrivită pentru astfel de urări.

Îmi spune că e trist și vrea să stea de vorbă cu mine. Băut nu putea să fie, pentru că știu că el nu se atinge de alcool no matter what. În sinea mea, mă apucă dracii. Toată viața mea am fost ca un fel de confesor pentru ceilalți. O să duc cu mine în mormânt o grămadă de secrete pe care mi le-au împărtășit alții. Uneori îmi doresc ca talentul meu de a-i asculta pe cei din jurul meu să se evapore. În orice caz, la ora aia numai de vorbit cu Rafael nu-mi ardea mie. Îi spun să se ducă la culcare și c-o să vorbim a doua zi, dar el îmi spune că e prea târziu. Deja parcursese trei sferturi din drumul de la Vâlcea spre Brezoi și că în maxim zece minute va fi în fața cesei mele. „Just great!”, îmi spun eu în sinea mea.

Îl atenționez că vara asta am rămas amândoi blocați cu mașina în pădure, tot din cauza faptului că se simțea el trist și a vrut să vorbească cu mine, dar nici nu vrea să audă. „Fii serios! Ce șanse sunt să pățim aceeași chestie de două ori într-un an?!”, îmi spune el pe un ton ușor amuzat. L-am crezut, poate pentru că nici eu nu-mi cunosc limitele propriului ghinion. Mi-am tras pulovărul în carouri peste pijama și am ieșit în fața casei în papuci de casă, gândindu-mă că va fi o plimbare scurtă. Deși aș sacrifica orice pentru prietenii mei, la ora aia nu voiam decât să dorm undeva într-un pat cald.

Tremur eu vreo zece minute până ce văd în cele din urmă Passatul lui luând curba și oprind în fața mea. Mă urc, zgribulindu-mă pe scaunul din dreapta. Nici nu mă dezmeticesc bine, că el întoarce brusc mașina la 360 de grade, de parcă toată șoseaua ar fi fost a lui. Se vedea clar că are nervi. Nu de alta, dar astfel de manevre automobilistice nu sunt ceva obișnuit pentru un om care în cei 9 ani de când are carnet de șofer n-a luat nicio amendă și n-a depășit niciodată limita de viteză. Îmi fac datoria de „mamă a răniților” și îl descos pe Rafael, dar uit să mă mai concentrez asupra drumului. Când în sfârșit apuc și eu să mă uit pe geam, observ că suntem în drum spre Voineasa, o stațiune montană din apropiere, locul unde am rămas blocat cu același personaj și mașina lui vara trecută.

Poate că vă gândiți că e imposibil să ai același ghinion de două ori în același an… Wrong! Am trecut de locul blestemat în care mașina lui a cedat vara trecută, lăsându-ne pe amândoi în pustietate, însă după vreo alți cinci sute de metri, mașina s-a împotmolit atât de tare în zăpadă, încât n-a mai putut înainta, nici da cu spatele. Berbec încăpățânat cum e, a forțat-o, iar biata bestie și-a dat obștescul sfârșit cu un nor negru de fum ieșind de sub capotă. Mă uitam uluit la fumul care se dispersa în noapte și nu-mi venea să cred că trec din nou prin același coșmar. Aveam un sentiment ciudat de deja vu, numai că acum nu mai era vară, ci era un frig de te căcai pe tine, iar noi eram blocați pe o serpentină, în mijlocul pădurii. Pentru că ne aflam „in the middle of nowhere”, ciu-ciu semnal la telefoane, ciu-ciu oameni care să ne scoată din căcat!

Ne-am dat amândoi jos, eu mai mult ca să nu rămân singur în mașină. „Acum ce dracu’ ne facem?”, am urlat eu, evident deranjat de situație. El a ridicat din umeri, fără să scoată niciun cuvânt. „Repar-o!”, i-am poruncit. El s-a enervat și mi-a-ntors-o numaidecât: „Dacă am mașină, asta nu înseamnă că știu s-o și repar!” Nu-l învinuiam. Doar eu sunt cel care spune de fiecare dată că o să-mi duc mașina la service dacă se strică. În mintea mea, începeam deja să fabric scenarii despre cum aveam să fim găsiți ca ăia de pe Titanic, morți de frig și mâncați de lupi. Norocul nostru a fost că, într-un moment de inspirație divină, i-am lăsat maică-mii un bilet pe masă în care i-am scris „Dacă nu mă întorc până la zece dimineața, caută-mă pe drumul spre Voineasa”. Totuși, mai aveam de așteptam 7 ore până atunci și exista bineînțeles și posibilitatea ca mama să nu vadă biletul.

Primele două ore au fost acceptabile. Am stat de vorbă și am uitat cât de cât în ce rahat intrasem. Apoi, ne-a lovit pe amândoi un somn crunt. Rafael s-a întins pe bancheta din spate, în timp ce eu am preferat să rămân pe scaunul șoferului. Subit, mi-a pierit tot somnul. Mă uitam în oglinda retrovizoare și-l invidiam că poate dormi atât de liniștit într-o astfel de situație. Mi-era frig și abia dacă-mi mai simțeam picioarele. Mă țineam de volan și tremuram. În momentul ăla am urât obiceiul lui Rafael de a nu se atinge de alcool, altfel ar fi avut o sticlă de vodkă pitită prin torpedou. După vreo jumătate de oră, am reperat mișcare prin pădure. Dacă la început am crezut că am halucinații de la frig, am început să disting încet-încet umbrele care mișunau printre copaci, apropiindu-se din ce în ce mai tare de mașina noastră.

Erau lupi. Vreo zece-cincisprezece, din câte am reușit eu să număr. A fost foarte ciudat pentru mine, pentru că nu mai văzusem lupi în viața mea, decât la zoo. La început mi-a fost milă de ei, pentru că erau slăbănogi din cale-afară, însă mi-am revenit rapid, după ce am realizat că eu aș putea foarte frumos să umplu golul din stomacul lor. Simțeam că piș pe mine, și de frig, și de frică. Cum afară nu puteam ieși, iar în mașină nu exista nicio sticlă, a trebuit să mă țin. Lighioanele au dat târcoale de câteva ori mașinii, rânjind amenințător, după care au plecat dezamăgiți. Unul dintre ei chiar s-a oprit să ne arunce o ultimă privire. A fost ceva gen „Nu vă mănânc, dă-vă dreacu, că nu-mi plac preparatele congelate”.

Restul nopții a fost un amestec de groază și frig crunt. Dacă amicul meu a prins vreo patru ore bune de somn, eu n-am putut pune geană pe geană. Îmi stătea gândul numai la lupii ăia odioși și continuam să-mi construiesc în minte scenarii care de care mai oribile. Oricât aș fi ținut la Rafael, în clipa aia îl uram de moarte. Norocul amândurora a fost că mama s-a trezit devreme și a găsit biletul lăsat de mine. A încercat să sune și, văzând că-i intră căsuța vocală, a luat-o pe nașa și-au venit amândouă cu mașina și ne-au ridicat ca pe două baxuri de pește congelat.

În drum spre casă, am realizat că niciodată n-o să am o viață normală. Oricât aș încerca, nu pot să mă mențin la depărtare de risc, pericol și primejdii. Dar m-am obișnuit să privesc partea plină a paharului și să recunosc că traiul meu nu-mi permite să mă plictisesc. O să sune ciudat, dar sunt recunoscător faptului că aici trebuie să scriu și nu să vorbesc, pentru că voce nu mai am. Cred că mă așteaptă o răceală zdravănă, dacă nu o pneumonie.

Cum mi-am petrecut eu Crăciunul

Am urât Crăciunul dintotdeauna. Nici măcar atunci când eram mic nu-mi plăcea. Îmi amintesc primul Crăciun din viața mea datorită (sau, mai bine zis, din cauza) bradului care a căzut peste mine și a instalației care a luat foc, lăsându-mă cu o cicatrice permanentă în podul palmei, sub degetul arătător de la mâna stângă. Și nu, eu nu i-am făcut nimic bradului ca să cadă peste mine. Deșteapta de mama n-a găsit alt suport în care să-l fixeze decât o vază amărâtă. Evident că nu i-a făcut față unui brad de doi metri încărcat cu toate cele!

Câțiva ani mai târziu, în seara de Crăciun, mâța (pe care ulterior am înecat-o în cadă) a doborât pomul de Crăciun. Pe timpul ăla, împodobeam bradul cu globuri de sticlă, păstrate de nu știu câte generații înaintea mea. S-au făcut țăndări, evident, iar eu, în timp ce defilam cu salatele de boeuf prin casă, am călcat în ditamai ciobul. Cred că n-am urlat în viața mea în halul în care am urlat atunci. Țin minte că ciobul mi-a intrat atât de adânc în talpă, încât mama m-a tăiat cu forfecuța de pielițe ca să poată ajunge la el, apoi l-a scos cu penseta (toate astea petrecându-se sub ochii mei!)

Într-un alt an, a lovit-o melancolia anilor copilăriei ei demult trecute, când pomul se împodobea cu lumânări, nu cu luminițe electrice. Și a trecut la fapte. Numai că brad + lumânări = BAD IDEA! Și uite-așa am avut parte de o torță imensă în sufragerie. Mama, disperată, a luat sticla de apă minerală de pe masă și dă-i și toarnă. Numai că toanta uitase că pusese țuică în sticla aia, nu apă. După experiența asta, n-am mai împodobit niciodată brazi naturali, ci ne-am cumpărat unul artificial. Unu la mână, e mult mai greu să-l distrugă mama și doi la mână, scutim un brad nevinovat de la a fi tăiat doar pentru plăcerea noastră de câteva zile.

Crăciunul trecut, maică-mea și nașa, femei trecute de cincizeci de ani, s-au hotărât că au chef să meargă la colindat. Evident că a trebuit să mă târască și pe mine după ele. Am trecut prin atâtea chestii cu astea două, cât să-mi ajungă o viață! Și-au colindat ele ce-au colindat, și-au băut prin fiecare casă tot ce-au prins. Și-uite-așa, când am ajuns la capătul celălalt al orașului, astea două erau bete turtă. Cine le-a dus acasă în cârcă?! Eu! Așa se explică de ce eu nu beau niciodată când vin acasă (pentru că mi se taie pofta de alcool când mă uit la cei din familia mea cum toarnă pe gât).

Crăciunul ăsta a fost cel mai trist din toată viața mea (nu că ar fi fost celelalte mai reușite). E pentru prima oară în viața mea când nu mai simt că sunt acasă, când simt că locul meu nu este aici. Am plecat din București cu hainele de pe mine și cu două genți (una în care o aveam pe Ami, cealaltă plină cu cosmetice) care m-au rupt de spate până am ajuns în autogară. Am avut un noroc incredibil. Am prins autobuzul, deși venisem cu cinci minute înainte să plece și am mai prins și ultimul loc. Probabil am călcat într-un căcat în drum spre autogară, dar nu mi-am dat seama din cauza zăpezii.

Când matahala aia de Dacos a început să se miște, am simțit că mi se rupe sufletul, iar când am ieșit din București abia m-am abținut să nu piș ochii. Senzația asta mă cuprinde când intru sau când ies din trei orașe din România: București (pentru că acolo sunt toți prietenii mei și toți oamenii pe care-i iubesc), Iași (pentru că e chemarea sângelui) și Constanța (pentru că acolo începe povestea vieții mele).

Pe bilet scria că am locul 36, dar era ocupat de un nene al cărui loc fusese ocupat de o tanti al cărei loc fusese la rândul lui ocupat de altcineva. Așa că m-am așezat frumușel pe 40 (singurul care mai rămăsese liber), lângă un nene de vreo patruzeci și ceva de ani care m-a ținut de vorbă tot drumul. Nu știu cum mi se întâmplă, probabil se citește cuvântul „sociabil” pe fruntea mea, de toți necunoscuții pornesc discuții cu mine. Să nu vă gândiți nicio clipă că mă deranjează, însă mă simt ușor stânjenit. Am vorbit despre viața lui, despre situația mizerabilă din România și cele trei ore și jumătate au trecut ca prin minune. Am ajuns în autogara 1 Mai din Vâlcea, care mi-a displăcut dintotdeauna, pentru că e plină de țărani și de țigani.

Până să-mi vină trancaniciul de Brezoi, m-au colindat la țigănuși de mi-a ieșit Crăciunul și pe nas și pe urechi. M-a uimit faptul că unii oameni le dădeau bani doar ca să scape de ei. Am parcurs cei aproximativ 63 de kilometri în compania Oliviei, cea care mi-a fost colegă de bancă din clasa I până-ntr-a XII-a. Așa m-am mai pus și eu la curent cu viața foștilor colegi de liceu. Am aflat cu stupoare că multe colege deja s-au măritat, ba chiar una are și copil (eu încă sper să fi rămas steril de la oreionul pe care l-am făcut la 16 ani).

Brezoiul mi-a părut mai gri și mai rece decât cu vreo doi ani în urmă, când îl părăseam pentru București. A fost pentru prima oară când m-am simțit stingher într-un oraș pe care se presupune că ar trebui să-l iubesc. E un orășel de munte mult prea mic pentru ambițiile mele aflate într-o continuă expansiune. Aș putea spune că seamănă destul de mult cu Moeciu de Jos, doar că aici există și blocuri, iar munții sunt mult mai înalți.

M-am simțit și încă mă simt un străin casa mea. Camerele mi se par prea mari și mi-e frig… Mama mă calcă pe bătături ca de fiecare dată și-mi alterează starea de spirit (care și-așa e vai de steaua ei) cu întrebări stupide. De mâncare nici nu m-am prea atins, pentru că e prea multă și nici măcar nu-mi place carnea de porc. Tot ce fac e să stau în fața calculatorului sau să citesc. Halal existență!

Cum era de așteptat, bradul mi-a căzut din nou în cap când am încercat să mă apropii. Din cauza asta, nici nu m-am mai atins de bomboanele din el. Mi-am primit cadoul de Crăciun cu o expresie oarecum scârbită. Am primit un pulover în carouri de care nu mai reușesc să mă despart, pentru că sunt mort după puloverele în carouri și o cutie frumos ambalată, cu fundă roșie. Pentru că mă gândeam că e vreo banaliatate stupidă, am pus-o jos și i-am tras un șut á la Zinedine Zidane, de s-a dus până în cealaltă parte a sufrageriei. Am cam regretat mișcarea când am aflat că înăuntru se afla un Nokia N95, care a rezistat eroic șutului aplicat de mine.

Cu toate acestea, Crăciunul ăsta n-a fost o pierdere totală. În urmă cu câteva ore, m-am uitat la un film care mi-a plăcut foarte mult: „Dorian Grey”. Spre rușinea mea, n-am citit cartea, deși știu că e o operă literară clasică. Însă filmul mi-a plăcut la nebunie. Am rămas tânjind după societatea înfățișată acolo, după petrecerile fără restricții sau inhibiții, iar scenele mai explicite m-au făcut să mă simt ușor… excitat. Dacă ar fi să-mi aleg o perioadă din istorie în care să trăiesc, cu siguranță ar fi aceea.

O să sune foarte stupid, dar m-am îndrăgostit de paltonul pe care-l poartă personajul principal într-una din scene. Oricât am insistat eu, mama mi-a spus că nu are cum să mi-l cumpere, pentru că e de epocă și așa ceva nu mai există în magazine. Dar nu mă dau bătut. Mi-a plăcut atât de mult, încât sunt hotărât să mi-l confecționez singur. La design vestimentar mă pricep, croitorie am învățat de la bunică-mea, așa că de ce n-aș încerca? Cine știe, poate în curând o să-mi lansez și propria mea linie de haine pentru bărbați. Ar fi interesant, întrucât am o percepție ușor diferită despre masculinitate și eleganță.

Cam ăsta a fost Crăciunul meu ratat. Mi-e dor de prietenii mei și de timpul petrecut cu ei. Poate o să-i revăd de Revelion… Oricum, pe 29 m-am cărat de acasă, chit că va trebui să stau singur-cuc în București de Anul Nou. Încă o zi aici și-o să-mi pierd mințile. Și-așa îmi filează destule lămpi…

Sex cu… năbădăi

N-o să înțeleg niciodată oamenii și pasiunea lor bizară pentru colecționat ciudățenii. Hai să zic că mai merge să colecționezi timbre, monede de pe vremea lu’ Pasvante Chioru’ sau mai știu eu ce alte obiecte mici și total inofensive. Dar cum mama dracu’ să colecționezi brichete!? Mai ales când sunt confecționate din metal solid, iar una singură cântărește vreo trei kilograme. Poftim? Nu e nicio legătură între brichete și sex? Ei bine, este una a dracului de mare. Întrebați cucuiul pe care de vreo două zile îl port cu mândrie în vârful capului și-o să vă spună el cât de nasol e să regulezi o tipă care are o pasiune idioată pentru colecționat brichete.

Marți, ora 07:00. Eu, cu dureri teribile de cap și de măsea, dârdâi în stația de autobuz. După discuția „încinsă” pe care o avusesem la telefon seara trecută cu o tipă, mă hotărâsem să plec la București ca să trec la fapte. Deh, hormonii… Din lipsa unui motiv mai bun, o mințisem pe maică-mea că merg la o aniversare. Ce dracu’ era să-i spun? „Mamă, vezi că mă duc la București să mi-o trag”? În fine… N-o să intru acum în detalii referitoare la mama. O să spun doar că ea crede că sunt un copil cuminte și inocent. Habar n-are ea de ce sunt în stare (mai ales când vine vorba de sex).

Vine autobuzul, urmează îndelungi ore de stat pe scaun și privit călători idioți care belesc ochii (că alte chestii nu se pot beli în public) la pozele deocheate din „Libertatea” sau „Click” și iată că ajung și eu, ca un taur în călduri, în Capitală. Nu m-am dus direct la ea, că na… Tipa e fată serioasă, are job, chestii-trestii… M-am dus în schimb cu Fiara la o cafea și-o șaorma cu somon afumat, în Mall Băneasa, ca niște fițoși „care este”. Partea cu dusul a fost ușoară. Partea cu întorsul s-a dovedit a fi un calvar. Am stat mai mult de o oră prinși în trafic, blocați într-un autobuz căruia i s-ar fi potrivit de minune titulatura de cuptor pe patru roți. Fiara murea de cald, eu muream și de cald, și de poftă (nu, nu poftă de mâncare!).

În sfârșit, ajung eu acasă la tipă. După vreun sfert de oră de discuții sterile, ajungem și-n dormitor. „Mamă, ce-o să mi-o mai trag!” își spunea neuronul meu veșnic aflat în călduri. Când am intrat în dormitor, pe lângă mirosul discret de levănțică și așternuturile verzi de pe pat, am dat cu ochii de zeci de statuete metalice împrăștiate prin toate camera. WTF?! Erau peste tot! Una pe televizor, vreo două pe măsuță, toate vitrinele erau înțestate, deasupra dulapului mai erau vreo douăzeci, ce mai! Era clar că tipa avea o obsesie. „Sunt brichete, dragă!”, mi-a spus ea când a văzut că mă holbam insistent. Adevărul e că singur nu mi-aș fi dat seama de asta. Nu cruțase niciun colțișor de mobilă. Peste tot erau brichete de diverse mărimi și forme. Unele aveau forme de animale, altele de arme, în timp ce majoritatea înfățișau statui și scene celebre.

Am văzut eu destule ciudățenii la viața mea, dar asta parcă le întrecea pe toate. Deasupra patului, pe etajera suspendată, trona o brichetă imensă, care înfățișa scena aia siropoasă din Titanic, cu el care-o ține pe ea în bătaia vântului, etern simbol al romantismului (Bleah!). În jurul ei, alte brichete mai mici, de forme diverse. OK… Ei se părea un lucru normal, eu eram prea „încins” ca să-mi mai pese, așa că ne-am pus pe treabă. După vreo juma’ de oră de hâță-hâța, lucrurile deja începeau să devină serioase. Eu pe ea, ea pe mine și tot așa…

La un moment dat, ne-am dezlănțuit atât de tare încât patul și implicit etajera au început să se zguduie. În timp ce ea mă călărea, a dracu’ brichetă-statuie tot avansa spre marginea etajerei până ce, dintr-o dată, TROSC! M-a pocnit romantismul în cap (la propriu!). Am văzut stele verzi! Bineînțeles că mi-a pierit tot cheful și am plecat de acolo cât am putut de repede, cu pantalonii-n vine și cu mâna la cap. După așa o lovitură puternică în culmile plăcerii, am noroc că-mi mai amintesc cum mă cheamă.

Trecând peste durerea fizică și peste șoc, am învățat o lecție prețioasă. Data viitoare, înainte de toate, o să întreb toate gagicile pe care le întâlnesc dacă au vreo pasiune pentru colecționat obiecte bizare. Nu de alta, dar n-aș vrea să dau peste o colecționară de bolovani, săbii sau mai știu eu ce alte obiecte contondente. Dă-o dracu’ de treabă! E adevărat că elementul-surpriză este binevenit într-o partidă, dar nici chiar așa…

Unde-mi sunt chiloții?

Nici nu m-am mutat bine în cămin, că peripețiile au început deja să curgă. Poate sunt eu genul de om care observă doar defectele, dar jur că nu pot găsi nici măcar un lucru bun la căminul ăsta. Așa că fac și eu ce face tot românul: râd de nenorocirea altuia. Pentru că ăsta-i și deliciul vieții. Oricât de rău ai duce-o, există cel puțin o altă persoană care o duce și mai rău.

Deja încep să trec peste religiozitatea exacerbată care se află în acest cămin, religiozitate ridicată la nivel de propagandă, aș spune eu. Revenind la subiect, la etajul meu sunt doar băieți. Eu știam că băieții sunt de felul lor mai… duri, dacă pot spune așa. Adică înjură, își bagă și-și scot, chestii d-astea. De asemenea, știam că femeile sunt mai bisericoase, că stau toată ziua cu Dumnezeu în gură de parcă ar fi penisul lui Brad Pitt. Ei bine, se pare că în căminul meu lucrurile stau invers.

Nu știu cum sunt fetele de aici, dar băieții sunt… Nici nu-i pot numi băieți! Cârpe! Asta sunt! Toată ziua vorbesc de Dumnezeu, de parcă ar fi babe! La duș, pe hol, în camere, peste tot auzi doar „Dumnezeu”. Nu zic că ar fi mielușei, unii dintre ei sunt al dracului de răi (a se vedea colegii mei de cameră), dar sunt răi fără să înjure și fără să se enerveze. E aiurea să te enervezi fără să înjuri. Eu până nu-mi bag și nu-mi scot, nu mă simt bine. Dacă nu înjur, nu mă calmez! Ce mă enervează cel mai tare e că trebuie să mă abțin și eu. Doar când sunt la baie, cu gura plină de pastă de dinți, îmi mai permit să-l înjur pe dobitocul de la duș, care de fiecare dată recită versete din biblia aia nenorocită!

Dobitocul cu pricina (habar n-am cum îl cheamă) stă chiar în camera de vizavi. De când am venit în cămin, nu l-am văzut purtând decât aceeași pereche de izmene de lână (nu știu cum dracu’ nu-l apucă mâncărimile. În camere e o căldură infernală).

Fără să vreau, „am asistat” zilele trecute la o convorbire telefonică dintre el și iubita lui, presupun. Spun „fără să vreau”, pentru că pereții sunt atât de subțiri încât se aude orice, iar el, deșteptul, s-a gândit să vorbească la telefon pe hol. Pe lângă apelative precum „iubițica mea” și „scumpuca mea” (Vreau o pungă! Cred că mi se face greață!), dobitocul folosea cuvântul „Dumnezeu” din cinci în cinci secunde. „M-am rugat la Dumnezeu…” (Hai nu zău! Asta-mi aduce aminte de o definiție haioasă a lui Dumnezeu: „Dumnezeu este cel care-ți ignoră rugăciunile”) și „Sper ca Dumnezeu să te protejeze!” (Și ce-o să-i facă, vere, ca s-o protejeze? O să-i pună prezervativ?! Aș vrea s-o văd și pe-asta!) sunt doar două dintre expresiile care mi-au rămas în minte.

Dar nu s-a terminat! Mai am o povestire amuzantă, al cărei protagonist este tot dobitocul extra-religios de vizavi. Femeia care face curat în cămin se numește Maria. „Sora” Maria, dacă e să folosesc limbajul lor de baptiști. N-o cunosc, nu știu cine e, n-am văzut-o-n viața mea, dar știu sigur că n-aș vrea să-mi las coșul de rufe pe mâna ei. Iată de ce:

Am observat încă din primele zile că dobitocul de vizavi are lângă ușă un coș roșu, plin cu haine (murdare, cel mai probabil). Într-o seară, mare scandal pe hol. Colegii mei de cameră ies să vadă ce s-a întâmplat. Eu, cocoțat în vârful patului supra-etajat, aveam o vedere perfectă spre hol. Acolo, dobitocul urla ca din gură de șarpe că cineva i-a furat coșul cu rufe cu tot. „Care mi-ați luat coșul? Da-ți-mi coșul înapoi!”, urla el. La început, am crezut și eu că era vorba despre o glumă proastă, de genul cărora se fac în cămine. Dar m-am gândit că ăștia sunt prea bisericoși. N-ar omorî ei nici măcar o muscă, darămite să fure un coș cu rufe murdare.

Asistând la isteria dobitocului, speram să aud și eu în sfârșit o înjurătură, sau măcar un „Lua-v-ar dracu’!” N-a fost să fie… În cele din urmă, un alt bisericos i-a spus că a văzut-o pe „sora” Maria plimbându-se pe hol cu un coș roșu în mână de dimineață, când făcea curățenie. Atât i-a trebuit dobitocului să se enerveze și mai tare. În acest timp, eu mă prăpădeam de râs. „E nebună! Eu v-am spus că e nebună”, se răstea tipu’ la toată lumea. „Mă și i-am spus să nu ia coșul ăsta, că e coș de rufe, nu de gunoi!”

Dobitocul se calmă puțin. Doar eu nu mă puteam opri din râs. Deodată, tipu’ își aminti că în coșul acela cu rufe murdare se aflau niște articole vestimentare indispensabile: chiloții lui. Isteria începu din nou: „Unde-mi sunt chiloții?!”, strigă el din toți rărunchii. „Aoleuuu! Mi-a aruncat chiloții! Ce mă fac eu fără chiloți?!” În acel moment, aproape că mi-am udat proprii chiloți de râs. În viața mea n-am auzit de cineva care să confunde un coș de rufe cu unul de gunoi. Ce și-o fi închipuit și „sora” Maria asta, că dobitocul e Britney Spears, să-și arunce chiloții după fiecare purtare?!

Concluzia e că, cu cât ești mai bisericos, cu atât ești mai prost. Dovada e chiar la mine în cămin. Totuși, sunt foarte curios dacă veșnica pereche de izmene de lână era în coșul ăla cu rufe murdare, pentru că de atunci nu l-am mai văzut pe dobitoc purtând-o. De fapt, mă întreb dacă dobitocul mai are vreo pereche curată de chiloți. Am eu un presentiment că „sora” Maria l-a aranjat bine de tot.

Cum n-o să mai calc prin Ghencea în viața mea

Sunt două lucruri pe care nu pot să le înțeleg, oricât m-aș strădui: politica și fotbalul. Dacă pe prima trebuie s-o înțeleg ca să nu mă dea ăștia afară din facultate, fotbalul încă rămâne un mister pentru mine. Sau, mai bine spus, l-aș înțelege dacă nu i s-ar promova doar latura spectaculoasă, axată pe imaginea lui Chivu sau tatuajele lui Mutu. Povestea care urmează este cât se poate de adevărată, oricât mi-aș dori eu să nu fie. Nu e foarte recentă, însă merită spusă.

Am zis în mai multe rânduri că telefonia mobilă a fost inventată ca să încurce lumea. Ei bine, asta s-a întâmplat și de această dată. Într-o după-amiază liniștită, când mă întorceam de la facultate, dispozitivul ăla enervant numit celular începe să țârâie. La telefon, colegul meu de cameră îmi spune că l-a prins poliția pe undeva prin Ghencea conducând fără carnet. Pentru că nu mă călcase nimeni pe nervi în ziua aia, eram într-o dispoziție foarte bună, așa că am acceptat să fac pe bunul samaritean și să-i aduc carnetul (mai bine stăteam dracului în banca mea!) OK… Ghencea e la doar o aruncătură de băț de unde stau eu, așa că m-am urcat în 385 și dus am fost. Nu mai fusesem în viața mea în cartierul ăsta, așa că am belit ochii pe geam tot timpul cât am stat în autobuz. Nici măcar nu știam unde să cobor, dar am văzut tramvaiul 41 și atunci mi-am dat seama că am ajuns.

Cum nu mă pricep deloc la fotbal, habar n-aveam că Ghencea e „sediul central” al echipei Steaua și al suporterilor ei. Marele meu ghinion a fost ca tocmai în acea zi, exact la ora aia, Steaua să aibă meci cu nu-mai-știu-ce echipă. Agitație mare, televiziuni, mașini, polițiști, nebunie… Am coborât din autobuz și atunci s-a întâmplat. Un ditamai cioroiul (=țigan) îmbrăcat într-o bluză care de-abia îl încăpea (tipul avea un burtoi imens) m-a ridicat de gulerul tricoului și mi-a arătat o măciucă pe care o ținea în cealaltă mână. „Ia zi, mă! Cu cine ții?”, a urlat el la mine. Nu știu dacă am fost scârbit de atitudinea lui sau de respirația lui puturoasă, dar am reușit să scot un „Pardon?!”, în semn de indignare. Nu reușeam deloc să procesez ce mă întreabă. Văzând că nu reacționez în niciun fel, cioroiul s-a răstit din nou la mine: „Cu cine ții, măăăă?!” și iar mi-a arătat măciuca. Spuneam că atât cât am stat în autobuz m-am uitat pe geam. Și bine am făcut! Norocul meu a fost că am văzut un stadion, pe poarta căruia scria cu litere de-o șchioapă „STEAUA”. Cu ochii la măciucă, am spus printre dinți: „Cu Steaua…”

Atât i-a trebuit cioroiului să audă. M-a luat în brațe  și m-a strâns atât de tare încât am crezut că mi se taie respirația. După ce a urlat de vreo trei ori „Hai Steaua!”, acompaniat de alți cioroi (amicii lui, probabil) care stăteau undeva mai departe, m-a lăsat să plec. Șifonat și amețit cum eram după episodul care tocmai se consumase, am constat că e rău să nu stai bine cu capu’. Dacă ai ajuns să agresezi trecătorii din cauza fotbalului, e grav! Bine că nu m-a pus dracu’ să spun că sunt dinamovist sau rapidist, că să fi văzut atunci ce bătaie îmi luam.

Comicul situației este că a doua zi m-am dus în Kaufland, care e undeva prin Colentina. Când am ieșit de la metrou, primul lucru pe care l-am văzut a fost un indicator care spunea „Stadionul Ștefan cel Mare”. Despre ăsta știam că este stadionul echipei Dinamo. „M-am dat dracu’!”, mi-am spus. „Acum trebuie să spun că sunt dinamovist ca să scap nevătămat”. A fost cât pe ce să fac cale întoarsă. Din fericire, acolo nu m-a mai bruscat nimeni. Așadar, am concluzionat că în București trebuie să schimbi echipele mai des decât schimbi chiloții, în funcție de ce zonă de afli, ca să nu-ți iei bătaie.

Cum spuneam  și la început, pentru mine fotbalul încă rămâne o enigmă. Și încă una dureroasă…