Teama de mediocritate

Există trei tipuri de insulte pe care omenirea le detestă. Primele includ cuvântul „măta”. Niciodată „tac-tu”. Întotdeauna va fi „p***a mătii”, „băga-mi-aș p**a în măta”, „s-o f*t pe măta” și așa mai departe. Nimeni nu se leagă de tați. Și nimeni nu s-ar simți jignit dacă cineva l-ar înjura de tată. Să fie oare tații prăpădiții planetei pentru care insultele sunt de prisos, iar mamele niște sfinte, așezate pe un piedestal?

Următoarele pe listă sunt insultele aduse la adresa inteligenței/aspectului unei persoane. E atât de ușor și reconfortant să-i spui cuiva „Bă, ești prost!” sau „Arăți ca un c*r”, nu-i așa?. Pentru unii e sfârșitul lumii, pentru alții mai puțin. Și, în cele din urmă, premiul pentru cea mai detestată insultă îi revine mediocrității. Teama de mediocritate a devenit una dintre cele mai temute boli ale secolului curent. Aproape că nici SIDA nu mai produce același efect psihologic.

În liceu, cel mai urât lucru pe care-l putea spune un profesor despre tine în ședința cu părținții era că ești un elev mediocru.  Adică nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nu te remarcai prin nimic deosebit. Erai o părticică nesemnificativă dintr-o masă de elevi. Când se întâmpla asta, zidul de așteptări pe care-l clădiseră părinții tăi se dărâma într-o clipită. Nimic nu durea mai tare. N-o să înțelegem de ce părinții noștri își doresc să vadă în noi ceea ce ei n-au putut fi niciodată decât atunci când ajungem să procedăm și noi la fel cu odraslele noastre, indiferent cât ne-am jurat în tinerețe să nu repetăm greșelile alor noștri.

În echipa de fotbal, mediocritatea era ceva de nesuportat. Unsprezece băieți, unsprezece recipiente de testosteron sub presiune, toți luptându-se să înscrie, să dea o pasă bună, să impresioneze fetele de pe marginea terenului. Fiecare striga cu disperare „Eu nu sunt mediocru!” Niciodată nu ne-am oprit să ne gândim dacă într-adevăr fetele și oamenii din jur în general ne plăceau pentru ceea ce eram și nu pentru ceea ce încercam cu disperare să fim.

Teama de mediocritate ne împinge uneori spre gesturi extreme. Ajungem să ne culcăm cu cei din conducerea firmei în care lucrăm doar că să scăpăm de postul mediocru care ne-a fost repartizat. Ajungem să fim hipsteri, doar ca să fim altfel. Ajungem să fim genii neînțelese, fără să ne dăm seama că lumea din jurul nostru nu afișează apreciere, ci mai degrabă compasiune. Ajungem să fim ceea ce nu suntem.

Toate acestea se întâmplă pentru că privim atât de mult în jur, pentru că așteptăm în permanență validarea din partea celorlalți. Cel care a spus că omenirea este egoistă s-a înșelat enorm. Noi nu facem nimic fără să ne gândim la ceilalți. Indiferent cât suntem de independenți, întotdeauna întrebarea „oare ce va crede lumea?” răsare în subconștientul nostru. Tăioasă și inopinantă, încercăm s-o negăm, s-o ascundem, dar în cele din urmă ajungem să ne ghidăm viețile și acțiunile după răspunsul la această întrebare.

Cele 15 minute de faimă n-au plecat nicăieri. Doar că acum s-au prelungit. Vrem o viață întreagă plină de faimă. Pentru noi, faima și recunoașterea celorlalți sunt biletul către ieșirea din mediocritate. Ne alegem modele valorizate de societate și ne purtăm ca ele. Nu ne gândim nici măcar pentru o secundă că poate mai sunt alte milioane de oameni care copiază același model și ne trezim din nou prinși în spirala abruptă a mediocrității.

Nu suntem niciodată mulțumiți de noi înșine. Vom fi întotdeauna prea grași, prea slabi, prea păroși, prea nesuferiți, prea… mediocri. Și-acum vă-ntreb: de ce e a atât de rău să fii mediocru? Ce câștigăm dacă lumea ne adoră dar în schimb noi nu putem să trăim cu noi înșine? Cred că a venit timpul să conștientizăm că mediocritatea asta de care ne e atât de frică este de fapt felul nostru unic de a fi și să arătăm mai mult respect față de propria persoană.

Da, dragi români, sunteți frumoși. Fiecare dintre voi e unic. Nu mediocru, unic! Fără să vă chinuiți, fără să încercați să fiți altcineva, sunteți unici. Și chiar dacă nimeni nu vă spune asta, să știți că e mai ușor și mai puțin dureros să înveți să trăiești cu tine însuți decât să încerci să încapi în pantofii altei persoane doar de dragul unei validări sociale care nu înseamnă nimic.

Anunțuri

Cum n-o să mai calc prin Ghencea în viața mea

Sunt două lucruri pe care nu pot să le înțeleg, oricât m-aș strădui: politica și fotbalul. Dacă pe prima trebuie s-o înțeleg ca să nu mă dea ăștia afară din facultate, fotbalul încă rămâne un mister pentru mine. Sau, mai bine spus, l-aș înțelege dacă nu i s-ar promova doar latura spectaculoasă, axată pe imaginea lui Chivu sau tatuajele lui Mutu. Povestea care urmează este cât se poate de adevărată, oricât mi-aș dori eu să nu fie. Nu e foarte recentă, însă merită spusă.

Am zis în mai multe rânduri că telefonia mobilă a fost inventată ca să încurce lumea. Ei bine, asta s-a întâmplat și de această dată. Într-o după-amiază liniștită, când mă întorceam de la facultate, dispozitivul ăla enervant numit celular începe să țârâie. La telefon, colegul meu de cameră îmi spune că l-a prins poliția pe undeva prin Ghencea conducând fără carnet. Pentru că nu mă călcase nimeni pe nervi în ziua aia, eram într-o dispoziție foarte bună, așa că am acceptat să fac pe bunul samaritean și să-i aduc carnetul (mai bine stăteam dracului în banca mea!) OK… Ghencea e la doar o aruncătură de băț de unde stau eu, așa că m-am urcat în 385 și dus am fost. Nu mai fusesem în viața mea în cartierul ăsta, așa că am belit ochii pe geam tot timpul cât am stat în autobuz. Nici măcar nu știam unde să cobor, dar am văzut tramvaiul 41 și atunci mi-am dat seama că am ajuns.

Cum nu mă pricep deloc la fotbal, habar n-aveam că Ghencea e „sediul central” al echipei Steaua și al suporterilor ei. Marele meu ghinion a fost ca tocmai în acea zi, exact la ora aia, Steaua să aibă meci cu nu-mai-știu-ce echipă. Agitație mare, televiziuni, mașini, polițiști, nebunie… Am coborât din autobuz și atunci s-a întâmplat. Un ditamai cioroiul (=țigan) îmbrăcat într-o bluză care de-abia îl încăpea (tipul avea un burtoi imens) m-a ridicat de gulerul tricoului și mi-a arătat o măciucă pe care o ținea în cealaltă mână. „Ia zi, mă! Cu cine ții?”, a urlat el la mine. Nu știu dacă am fost scârbit de atitudinea lui sau de respirația lui puturoasă, dar am reușit să scot un „Pardon?!”, în semn de indignare. Nu reușeam deloc să procesez ce mă întreabă. Văzând că nu reacționez în niciun fel, cioroiul s-a răstit din nou la mine: „Cu cine ții, măăăă?!” și iar mi-a arătat măciuca. Spuneam că atât cât am stat în autobuz m-am uitat pe geam. Și bine am făcut! Norocul meu a fost că am văzut un stadion, pe poarta căruia scria cu litere de-o șchioapă „STEAUA”. Cu ochii la măciucă, am spus printre dinți: „Cu Steaua…”

Atât i-a trebuit cioroiului să audă. M-a luat în brațe  și m-a strâns atât de tare încât am crezut că mi se taie respirația. După ce a urlat de vreo trei ori „Hai Steaua!”, acompaniat de alți cioroi (amicii lui, probabil) care stăteau undeva mai departe, m-a lăsat să plec. Șifonat și amețit cum eram după episodul care tocmai se consumase, am constat că e rău să nu stai bine cu capu’. Dacă ai ajuns să agresezi trecătorii din cauza fotbalului, e grav! Bine că nu m-a pus dracu’ să spun că sunt dinamovist sau rapidist, că să fi văzut atunci ce bătaie îmi luam.

Comicul situației este că a doua zi m-am dus în Kaufland, care e undeva prin Colentina. Când am ieșit de la metrou, primul lucru pe care l-am văzut a fost un indicator care spunea „Stadionul Ștefan cel Mare”. Despre ăsta știam că este stadionul echipei Dinamo. „M-am dat dracu’!”, mi-am spus. „Acum trebuie să spun că sunt dinamovist ca să scap nevătămat”. A fost cât pe ce să fac cale întoarsă. Din fericire, acolo nu m-a mai bruscat nimeni. Așadar, am concluzionat că în București trebuie să schimbi echipele mai des decât schimbi chiloții, în funcție de ce zonă de afli, ca să nu-ți iei bătaie.

Cum spuneam  și la început, pentru mine fotbalul încă rămâne o enigmă. Și încă una dureroasă…