Back to Black

Nu știu ce am, dar în ultima vreme mi-a cășunat rău de tot pe Amy Winehouse. Ca să ne înțelegem, nu am fost niciodata fan; ba chiar mă enerva și nu înțelegeam de ce erau toți hipnotizați de ea cu ceva vreme în urmă când era in vogă.

Poate că are de-a face cu procesul de maturizare, sau poate că pur și simplu am început să renunț la încăpățânarea care mă determina să urăsc lucruri fără motiv, I dunno… Ideea e că ascultându-o, I began reflecting nu numai asupra muzicii, ci mai degraba asupra circumstanțelor morții ei.

Și mi-am dat seama că, deși toată lumea crede că drogurile sunt un semn de slăbiciune și văd dependența de droguri ca pe un gest tipic oamenilor proști, povestea nu stă nicidecum așa. Poate că voi enerva pe mulți for what I’m about to say, dar drogurile și dependența de droguri sunt specifice în principal oamenilor cu un IQ peste medie și cu o inteligență superioară. Don’t have to take my word for it; Google it. Aproapte toți gigeii și gigelele de care au auzit nu numai prietenii și familia au avut tangențe cu drogurile, sub o formă sau alta.

Don’t get me wrong, nu sunt pro-droguri; pot fi doar neutru cel mult, pentru că fiecare are dreptul să facă ce vrea cu viața lui. Dar nu asta e ideea. Ideea e că oamenii inteligenți sunt mai predispuși la dependența de droguri tocmai pentru că, cu cât IQ-ul crește, cu atât crește și acuitatea cu care vezi lumea din jurul tău și felul în care simți oamenii. Și cu cât vezi mai clar, cu atât te scârbești mai tare de viață și de cei din jur, așa că în secunda următoare te refugiezi în droguri ca să te amorțești până pierzi contactul cu lumea.

Cum viața nu-ți dă fără să ia (uneori mai mult decât oferă), o minte sclipitoare vine la pachet cu o predispoziție spre depresie și izolare, tocmai pentru că oamenii inteligenți nu pot fi legați la ochi, prostiți și transformați peste noapte în flower-power zombies care văd viața ca a walk through the park on a sunny day. Așadar, costul unui IQ peste medie este de cele mai multe ori o viață scurtă.

Partea bună (da, există și o parte bună) este că un om de geniu, indiferent că este artist sau om de știință, va reuși să scrie istorie într-o viață de două ori mai scurtă decât a unui om obișnuit care se naște și moare în anonimat.

Anunțuri

Pour mon âme

Preluând exemplul altor bloggeri, am întocmit și eu o listă cu cinci melodii de suflet, care mă reprezintă și pe care le ascult (sau le-am ascultat) în diverse perioade ale vieții mele. Enjoy!

  1. Bonnie Tyler – „Total Eclipse of the Heart” (melodia pe care mi-am pierdut virginitatea)

Dacă vă întrebați când anume, răspunsul este 6 februarie 2006. O chema Amalia și avusesem împreună peste trei ani de relație (la distanță, altfel nu cred că ar fi durat atât de mult). Eram virgini amândoi, deci vă puteți închipui cât de jalnic a putut să fie. Cert e că, ori de câte ori ascult melodia asta, mi se ridică părul de pe grumaz.

2.  Daniel Levi – „L’envie D’aimer” (melodia care îmi redă de fiecare dată speranța)

Chiar dacă e o melodie lentă, îmi redă speranța de fiecare dată când mă simt abătut. Presupun că titlul („L’envie d’aimer” = „pofta de a iubi”) mă face să mă gândesc că încă mai există lucruri pentru care merită să lupți pe lumea asta.

3.  Adam Brand – „Hell of a Ride” (melodia pe care o ascult atunci când sunt fericit)

E o melodie gen country, numai bună de ascultat la o beție cu prietenii, undeva pe la sfârșitul vieții, pentru că reflectă exact ideea pe care o am eu despre amiciție. Dacă stau bine să mă gândesc, dacă ar fi vreodată să le dedic prietenilor mei o melodie, cu siguranță aș alege-o pe aceasta.

4.  Lady GaGa – „Bad Romance” (melodia cu ale cărei versuri mă identific cel mai bine la momentul actual)

Nu întrebați de ce. Doar ascultați versurile!

5.  Celine Dion – „Call the Man” (melodia pe care dorm cel mai bine)

Pentru cei care nu știu, eu sunt fan Celine Dion, însă nu am vrut să fac un top doar cu melodiile ei. Așa că am ales-o doar pe aceasta, care mă ajută să dorm buștean. Ori de câte ori am insomnii, pun căștile-n urechi, dau volumul la jumătate și bag „Call the Man”. Efect aproape instantaneu!

Cum mi-am petrecut eu Crăciunul

Am urât Crăciunul dintotdeauna. Nici măcar atunci când eram mic nu-mi plăcea. Îmi amintesc primul Crăciun din viața mea datorită (sau, mai bine zis, din cauza) bradului care a căzut peste mine și a instalației care a luat foc, lăsându-mă cu o cicatrice permanentă în podul palmei, sub degetul arătător de la mâna stângă. Și nu, eu nu i-am făcut nimic bradului ca să cadă peste mine. Deșteapta de mama n-a găsit alt suport în care să-l fixeze decât o vază amărâtă. Evident că nu i-a făcut față unui brad de doi metri încărcat cu toate cele!

Câțiva ani mai târziu, în seara de Crăciun, mâța (pe care ulterior am înecat-o în cadă) a doborât pomul de Crăciun. Pe timpul ăla, împodobeam bradul cu globuri de sticlă, păstrate de nu știu câte generații înaintea mea. S-au făcut țăndări, evident, iar eu, în timp ce defilam cu salatele de boeuf prin casă, am călcat în ditamai ciobul. Cred că n-am urlat în viața mea în halul în care am urlat atunci. Țin minte că ciobul mi-a intrat atât de adânc în talpă, încât mama m-a tăiat cu forfecuța de pielițe ca să poată ajunge la el, apoi l-a scos cu penseta (toate astea petrecându-se sub ochii mei!)

Într-un alt an, a lovit-o melancolia anilor copilăriei ei demult trecute, când pomul se împodobea cu lumânări, nu cu luminițe electrice. Și a trecut la fapte. Numai că brad + lumânări = BAD IDEA! Și uite-așa am avut parte de o torță imensă în sufragerie. Mama, disperată, a luat sticla de apă minerală de pe masă și dă-i și toarnă. Numai că toanta uitase că pusese țuică în sticla aia, nu apă. După experiența asta, n-am mai împodobit niciodată brazi naturali, ci ne-am cumpărat unul artificial. Unu la mână, e mult mai greu să-l distrugă mama și doi la mână, scutim un brad nevinovat de la a fi tăiat doar pentru plăcerea noastră de câteva zile.

Crăciunul trecut, maică-mea și nașa, femei trecute de cincizeci de ani, s-au hotărât că au chef să meargă la colindat. Evident că a trebuit să mă târască și pe mine după ele. Am trecut prin atâtea chestii cu astea două, cât să-mi ajungă o viață! Și-au colindat ele ce-au colindat, și-au băut prin fiecare casă tot ce-au prins. Și-uite-așa, când am ajuns la capătul celălalt al orașului, astea două erau bete turtă. Cine le-a dus acasă în cârcă?! Eu! Așa se explică de ce eu nu beau niciodată când vin acasă (pentru că mi se taie pofta de alcool când mă uit la cei din familia mea cum toarnă pe gât).

Crăciunul ăsta a fost cel mai trist din toată viața mea (nu că ar fi fost celelalte mai reușite). E pentru prima oară în viața mea când nu mai simt că sunt acasă, când simt că locul meu nu este aici. Am plecat din București cu hainele de pe mine și cu două genți (una în care o aveam pe Ami, cealaltă plină cu cosmetice) care m-au rupt de spate până am ajuns în autogară. Am avut un noroc incredibil. Am prins autobuzul, deși venisem cu cinci minute înainte să plece și am mai prins și ultimul loc. Probabil am călcat într-un căcat în drum spre autogară, dar nu mi-am dat seama din cauza zăpezii.

Când matahala aia de Dacos a început să se miște, am simțit că mi se rupe sufletul, iar când am ieșit din București abia m-am abținut să nu piș ochii. Senzația asta mă cuprinde când intru sau când ies din trei orașe din România: București (pentru că acolo sunt toți prietenii mei și toți oamenii pe care-i iubesc), Iași (pentru că e chemarea sângelui) și Constanța (pentru că acolo începe povestea vieții mele).

Pe bilet scria că am locul 36, dar era ocupat de un nene al cărui loc fusese ocupat de o tanti al cărei loc fusese la rândul lui ocupat de altcineva. Așa că m-am așezat frumușel pe 40 (singurul care mai rămăsese liber), lângă un nene de vreo patruzeci și ceva de ani care m-a ținut de vorbă tot drumul. Nu știu cum mi se întâmplă, probabil se citește cuvântul „sociabil” pe fruntea mea, de toți necunoscuții pornesc discuții cu mine. Să nu vă gândiți nicio clipă că mă deranjează, însă mă simt ușor stânjenit. Am vorbit despre viața lui, despre situația mizerabilă din România și cele trei ore și jumătate au trecut ca prin minune. Am ajuns în autogara 1 Mai din Vâlcea, care mi-a displăcut dintotdeauna, pentru că e plină de țărani și de țigani.

Până să-mi vină trancaniciul de Brezoi, m-au colindat la țigănuși de mi-a ieșit Crăciunul și pe nas și pe urechi. M-a uimit faptul că unii oameni le dădeau bani doar ca să scape de ei. Am parcurs cei aproximativ 63 de kilometri în compania Oliviei, cea care mi-a fost colegă de bancă din clasa I până-ntr-a XII-a. Așa m-am mai pus și eu la curent cu viața foștilor colegi de liceu. Am aflat cu stupoare că multe colege deja s-au măritat, ba chiar una are și copil (eu încă sper să fi rămas steril de la oreionul pe care l-am făcut la 16 ani).

Brezoiul mi-a părut mai gri și mai rece decât cu vreo doi ani în urmă, când îl părăseam pentru București. A fost pentru prima oară când m-am simțit stingher într-un oraș pe care se presupune că ar trebui să-l iubesc. E un orășel de munte mult prea mic pentru ambițiile mele aflate într-o continuă expansiune. Aș putea spune că seamănă destul de mult cu Moeciu de Jos, doar că aici există și blocuri, iar munții sunt mult mai înalți.

M-am simțit și încă mă simt un străin casa mea. Camerele mi se par prea mari și mi-e frig… Mama mă calcă pe bătături ca de fiecare dată și-mi alterează starea de spirit (care și-așa e vai de steaua ei) cu întrebări stupide. De mâncare nici nu m-am prea atins, pentru că e prea multă și nici măcar nu-mi place carnea de porc. Tot ce fac e să stau în fața calculatorului sau să citesc. Halal existență!

Cum era de așteptat, bradul mi-a căzut din nou în cap când am încercat să mă apropii. Din cauza asta, nici nu m-am mai atins de bomboanele din el. Mi-am primit cadoul de Crăciun cu o expresie oarecum scârbită. Am primit un pulover în carouri de care nu mai reușesc să mă despart, pentru că sunt mort după puloverele în carouri și o cutie frumos ambalată, cu fundă roșie. Pentru că mă gândeam că e vreo banaliatate stupidă, am pus-o jos și i-am tras un șut á la Zinedine Zidane, de s-a dus până în cealaltă parte a sufrageriei. Am cam regretat mișcarea când am aflat că înăuntru se afla un Nokia N95, care a rezistat eroic șutului aplicat de mine.

Cu toate acestea, Crăciunul ăsta n-a fost o pierdere totală. În urmă cu câteva ore, m-am uitat la un film care mi-a plăcut foarte mult: „Dorian Grey”. Spre rușinea mea, n-am citit cartea, deși știu că e o operă literară clasică. Însă filmul mi-a plăcut la nebunie. Am rămas tânjind după societatea înfățișată acolo, după petrecerile fără restricții sau inhibiții, iar scenele mai explicite m-au făcut să mă simt ușor… excitat. Dacă ar fi să-mi aleg o perioadă din istorie în care să trăiesc, cu siguranță ar fi aceea.

O să sune foarte stupid, dar m-am îndrăgostit de paltonul pe care-l poartă personajul principal într-una din scene. Oricât am insistat eu, mama mi-a spus că nu are cum să mi-l cumpere, pentru că e de epocă și așa ceva nu mai există în magazine. Dar nu mă dau bătut. Mi-a plăcut atât de mult, încât sunt hotărât să mi-l confecționez singur. La design vestimentar mă pricep, croitorie am învățat de la bunică-mea, așa că de ce n-aș încerca? Cine știe, poate în curând o să-mi lansez și propria mea linie de haine pentru bărbați. Ar fi interesant, întrucât am o percepție ușor diferită despre masculinitate și eleganță.

Cam ăsta a fost Crăciunul meu ratat. Mi-e dor de prietenii mei și de timpul petrecut cu ei. Poate o să-i revăd de Revelion… Oricum, pe 29 m-am cărat de acasă, chit că va trebui să stau singur-cuc în București de Anul Nou. Încă o zi aici și-o să-mi pierd mințile. Și-așa îmi filează destule lămpi…

Introspecție solitară

Ciudat… Cu un an în urmă, râdeam cu Alexandra – o fostă colegă de apartament – de asocierea bizară de termeni din titlu. Pentru noi însemna „masturbare”. În seara aceasta, sau mai bine zis în dimineața aceasta, pentru că afară deja se crapă de ziuă, am descoperit noi valențe ale expresiei.

Imediat după Balul Bobocilor… Pardon! „Media Night”, că suntem la jurnalism și trebuie să scornim titluri pompoase și NEAPĂRAT în limba engleză pentru un eveniment banal, am plecat spre casă. Am mers pe jos din minunata zonă Rahova până la Universitate, de unde am luat un trol („troleibuz” pentru neștiutori) până în fața blocului în care locuiesc. Puteam să iau un taxi, ca să mă scutesc de mersul pe jos, dar n-am vrut. Întotdeauna am avut un sentiment de respingere față de taxiuri, mai ales când vine vorba să mă urc singur într-unul la o oră destul de matinală.

Mi-a prins bine să mă plimb de nebun pe străzile magnificului București, să las frigul să-mi pătrundă-n oase și, cum spun americanii, „to get in touch with myself”. Cu ocazia acestei promenade nocturne, mi-am dat seama cât de singuratic pot să fiu uneori și cât îmi place să mă pot auzi gândind, fără ca altcineva să mă bruieze. Mi-am mai dat seama și de faptul că până acum toată viața mea a stat sub semnul singurătății, chiar dacă eram într-o relație. Mereu am avut impresia că, oricât de implicat aș fi într-o relație sentimentală, tot lipsește ceva… Nici acum nu-mi dau seama ce.

Presupun că în ochii celorlalți voi fi mereu un ciudat, un „freak”, un neînțeles. Gândesc altfel decât ar face-o unul de vârsta mea, am trecut prin experiențe care sfidează limitele excentricului și mereu privesc totul dintr-o altă perspectivă. Deși mi-am construit o mască socială destul de eficientă, doar atunci când sunt singur pot spune că sunt mulțumit de mine. Atunci nu mai trebuie să mă ascund. Povestea mea se joacă pe scena vieții, iar când cortina cade și luminile se sting, actorul priceput se schimbă, se transformă, redevine ceea ce nimeni nu a vrut să cunoască sau să descopere până acum.

Cred că pot să spun că „solitar” e numele meu mijlociu. Chiar dacă o să-l petrec acasă, cu familia, tot va fi cel mai singuratic Crăciun din viața mea. O să stau singur, ca-n fiecare an și-o să împodobesc bradul, ca ultimul loser și-o să mă târe mama pe la toate rudele și cunoștiințele, ca să fiu asaltat de eterna întrebare „Ți-ai găsit și tu o gagică?”. Și iar o să spun un „Nu!” hotărât și-or să se holbeze toți la mine de parcă cine știe ce-aș fi făcut. What the fuck is wrong with these people?!

În dimineața asta, singurătatea mi-a prins bine, totuși. Mergeam singur pe stradă, ascultându-mi pașii. Îmi place să port pantofi. Nu e o fiță, ci pur și simplu îmi place zgomotul produs de pașii mei atunci când sunt încălțat cu pantofi. Și totuși, poate am fost prea mult timp singur… Da, pentru că am suferit și acum mi-e frică să n-o pățesc din nou. Am suferit din cauza oamenilor, din cauza iubirii, din cauza prietenilor etc. Dar poate că n-ar trebui să-mi pun lacăt inimii și să mă închid în mine. Poate că a venit timpul să simt din nou, să profit de faptul că sentimentele mele au ajuns la maturitate și am depășit (sper) faza crush-urilor adoloscentine.

Singurul lucru care a stat între mine și gândurile mele în dimineața asta a fost pișarea cruntă care m-a chinuit toată seara. De trei ori am mers la buda din club, de fiecare dată fără succes. Și cum să mă mai pot pișa eu liniștit, când din cabina îngustă a budei în care urma  să intru eu au ieșit doi tipi?! Nu e vorba de șoc, am asistat la orgii mult mai perverse de-atât, însă pur și simplu mi s-a blocat vezica.

Gata! Nu mai scriu… Sunt obosit și răvășit de gânduri. În plus, cică mă duc și la facultate, deși n-am închis un ochi în noaptea asta. Mă ține în viață doar gândul că dup-aia o să-mi închid celularul, o să trag fixurile din priză și-o să dorm ca porcu’ vreo douăzeci de ore. So help me God!

Amintirile unei copilării inexistente

Probabil ăsta va fi cel mai dificil de scris articol din toată cariera mea de blogger, așa că va trebui să mă înarmez încă de pe acum cu mult curaj și răbdare. Spun asta, întrucât e vorba despre un articol extrem de personal, în care voi vorbi despre viața mea (mai mult pentru mine, decât pentru alții) și în care voi spune lucruri pe care prea puțini le cunosc.

Vin sărbătorile de iarnă. Poate de aceea simt nevoia să scriu acest articol, ca un rezultat al perioadei depresive prin care trec în apropierea fiecărui Crăciun. De ce mă deprimă Crăciunul? E simplu! Pentru că se leagă de copilărie. Copilărie pe care eu nu am avut-o, așa cum mi s-a tot spus în ultimele zile. Sau am avut-o, dar a fost diferită (în sensul negativ al cuvântului) de a celorlalți.

Prin ceea ce voi scrie în continuare nu vreau să se înțeleagă că provin dintr-o familie înstărită. Situația mea financiară contează prea puțin pentru mine. N-am avut niciodată nici prea mult, nici prea puțin. Singurul reproș pe care aș putea să-l aduc e că întotdeauna ceilalți au avut așteptări mari de la mine. De la o vârstă prea fragedă, pe umerii mei au atârnat responsabilități specifice adulților.

Când ceilalți copii se bucurau de primele raze de soare și de ghioceii proaspăt răsăriți de sub zăpadă, eu luam lecții de călărie. Plăpândele flori, firele proaspete de iarbă, frumusețea primilor ani ai copilăriei, toate piereau zdrobite sub copitele calului. Poate de aceea florile şi parfumul lor nu mi-au trezit niciun sentiment pentru o bună bucată de timp. Mi se incocula ideea de autoritate ori de câte ori învățam cum să stăpânesc animalul care se zbătea sub mine și n-aveam cum să mă împotrivesc.

Când ceilalți copii ieșeau la joacă după școală, eu stăteam închis în casă, scriind teme suplimentare sau citind. Îi vedeam adeseori pe strada mea, sărind veseli, cântând, jucând șotronul… Lucruri pe care adulții din jurul meu nu mi le interziceau, dar îmi dădeau de înțeles că sunt inutile. Ajunsesem să le interiorizez, să cred și eu în ceea ce mi se spunea și să mă închid în camera mea cu orele pentru a scrie sau pentru a citi. Când am ajuns în ciclul gimnazial, eram deja cunoscut drept „copilul care a citise peste o mie de cărți”.

Copilăria mea a stat sub semnul singurătății. Nimeni nu era suficient de bun, nimeni nu se ridica la nivelul meu. Nici acum, când m-am detașat oarecum de copilărie, nu pot să spun că am un prieten adevărat (în afară de blogul ăsta amărât, unde mai scriu din când în când). Singurătatea îmi prinde bine uneori, dar sunt momente în care devine apăsătoare. Presupun că astfel am avut timp să mă cunosc mai bine pe mine însumi, ceea ce nu e un lucru chiar atât de rău.

Apoi, am luat lecții de pian. Când ceilalți copii se plimbau nestingheriți pe biciclete, mâinile mele mângâiau grațios claviatura pianului. Muzica mea nu se putea compara cu râsetele țâncilor care treceau prin fața ferestrelor larg deschise, cățărați pe bicicletele lor multicolore. Am fost învățat de mic să gândesc ca un om mare, să cataloghez toate plăcerile copilăriei ca pe niște frivolități inutile. Poate de aceea nici la ora actuală nu știu să merg pe bicicletă și îi invidiez pe cei care sunt în stare s-o facă.

În liceu, în timp ce colegii mei chiuleau de la ore și mergeau să descopere gustul alcoolului, eu rămâneam la ore, ca nu cumva să fac vreo absență. Nu m-am spetit învățând, pentru că nu puteam toci, dar eram conștiincios și făceam totul ca la carte. Vara, când alții plecau grupuri-grupuri la munte sau la mare, eu luam lecții de canto. Nu zic că au fost inutile, însă au fost dureroase, atât fizic, cât și psihic.

Aș putea să scriu la nesfârșit despre cât de seacă și de tristă a fost copilăria mea, însă cu fiecare amintire scoasă din trecut, depresia mea se adâncește. Nu-mi plâng de milă. Printre puținele lucruri utile pe care le-am învățat până acum se numără, din fericire, și demnitatea. Desigur, am avut și momentele mele de rebeliune, dar au fost prea puține ca să conteze în vreun fel.

Și-acum, să revenim la Crăciun… Aș fi vrut și eu ca măcar o dată în viața mea Crăciunul să aprindă în sufletul meu lumina pe care o aprinde în ochii tuturor copiilor din lume. Aș fi vrut și eu să primesc banane, portocale sau alte mizilicuri în locul unor obiecte ale căror utilitate nici măcar nu o cunoșteam la momentul respectiv. Drept cadou, aș fi vrut o bicicletă, fără să mi se spună că e inutilă și periculoasă. Aș fi vrut, aș fi vrut…

(oftează cu amărăciune): Aș vrea ca măcar o dată-n viață să beau cea mai ieftină și mai proastă vodka de pe piață alături de niște oameni veseli. Aș vrea să mănânc cartofi prăjiți cu mâna, să simt textura alimentelor cu buricele degetelor. Aș vrea să pot asculta o melodie fără s-o judec din punct de vedere al ambitus-ului sau al vibrato-ului. Aș vrea să stau întins pe iarba udă și să mă uit la stele. Aș vrea să cânt la un pian fără să țin cont de reguli, până când structura lui se va prăbuși sub greutatea mâinilor mele. Aș vrea să alerg, să mă opresc pe marginea unei stânci, să strig „Sunt liber!”, apoi să mă arunc în mare. Aș vrea să-mi simt inima bătând până aproape să-mi spargă pieptul de dragoste și de pasiune. Aş vrea să-mi dau săruturi umede sub clar de lună cu cineva care ține la mine. Aș vrea să pot fi eu tot timpul, dincolo de imaginea pe care am învățat atât de bine s-o impun.

Venirea la București m-a pus față în față cu propria viață, mi-a dat ocazia să cunosc oameni minunați și oameni mai puțin minunați, cărora în pofida a orice mi-ar fi făcut nu le port pică. De la fiecare am învățat câte ceva. De unii m-am atașat în mod ireversibil (cu precădere de cei alături de care mi-am petrecut weekend-ul trecut, ei fiind printre puținele persoane în prezența cărora am putut să fiu eu însumi), pe unii poate i-am judecat în mod greșit și cu ocazia asta îi rog să mă ierte. Nu vreau să-mi folosesc copilăria drept scuză, însă sunt (fie că vreau sau nu) rezultatul acelor ani.

Știu că mâine, când încrederea în mine însumi o să revină la parametri normali, voi regreta că am scris tot ce-am scris mai sus. Poate că voi șterge articolul, însă mă bucur că măcar pentru moment am reușit să mă descarc cât de cât.

ACESTA este adevăratul Boy_Out_Of_Hell… EU SUNT Boy_Out_Of_Hell (și sunt mândru de asta)!

Iisus te iubește!

Spuneam la sfârșitul articolului intitulat „Voyeurism de ocazie” că, sătul de vecini octogenari, gândaci și obsedate, mă gândesc foarte serios la perspectiva mutării în cămin. Ei bine, uite c-am făcut-o și pe-asta. Și-am făcut-o în stil mare, cum doar eu o puteam face. Nu m-am mutat în orice cămin. Regie? Poligrafie? Nu, nici vorbă! M-am mutat într-un cămin privat din Crângași, care aparține Institutului Teologic Baptist. Eu, Toma necredinciosul, ateul, m-am mutat într-un cămin aflat sub supravegherea bisericii. Nu contează că nu-i ortodoxă, tot biserică se cheamă. Mai bine de-atât nici că se putea! Știu… Mă iubește soarta asta așa de mult, încât mereu găsește o modalitate să-mi dea-n cap când mă aștept mai puțin. Cum dracu’ a nimerit unul ca mine, care nu crede în Dumnezeu, între niște oameni care vorbesc despre Iisus cu pofta cu care vorbesc eu despre sex!?

Să zicem că a fost și alegerea mea (în lipsa altei opțiuni), dar nu mă așteptam la așa ceva. Eu credeam că ortodocșii sunt bisericoși. La dracu’! Ăștia din cămin sunt și mai și! Ba mai mult, am nimerit în cameră cu doi colegi care nici măcar „dracu'” nu scot din gură, ca să nu mai vorbesc de alte înjurături și care se uită la mine ca la mașini străine atunci când râd ca disperatul la SouthPark; nu fumează și sunt și pudici pe deasupra, lucru neobișnuit pentru mine, care mă dezbrac fără menajamente și care înjur ori de câte ori simt nevoia. Imaginați-vă că atunci când unul din ei se schimbă, ceilalți trebuie să se întoarcă cu fața la perete. Așa ceva nu făceam nici la grădiniță!

Revenind la partea divină, camera noastră e tapetată cu postere imprimate cu diverse mesaje religioase. Pe ușa unuia dintre dulapuri stă scris: „Domnul este un Dumnezeu care știe totul și toate faptele sunt cântărite de EL” și „Încredințează-ți lucrările în mâna Domnului și îți vor reuși planurile”. Pe unul dintre pereți e lipit un poster cu floricele, pe care scrie: „Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Domnul”. Să nu uit de cele două calendare pe filele cărora sunt scrise mesaje asemănătoare. Unul stă deschis la luna ianuarie, iar pe fila corespunzătoare lunii scrie „Crede în Domnul Isus Cristos și vei fi mântuit” (Yeah, right!) Altul e deschis la luna decembrie, căreia îi corespunde următorul mesaj: „Domnul a răspuns lui Iov și a zis: <<Ai ajuns tu până la cămările zăpezii?>>” Cred că o să mi se facă greață!

Nici oglinda n-a scăpat, săraca, de sutele de hârtiuțe pe care stau scrise diferite rugăciuni și meditații zilnice. Mai mult decât atât, n-ai loc s-arunci un ac de-atâtea biblii și cărți religioase. Cei doi colegi de cameră au și un limbaj specific, pe care eu nu-l înțeleg. Ei nu zic: „Azi am primit o mărire de salariu”. Ei zic „Azi m-a binecuvântat Dumnezeu cu o mărire de salariu!” La dracu’! Într-o zi o să-i aud zicând „M-a binecuvântat Dumnezeu cu juma’ de kil de urină, ca să mă pot pișa!”

Tocmai când credeam că nu se poate mai rău de-atât, unul dintre cei doi colegi de cameră mă întreabă pe neașteptate: „Te deranjează muzica creștină?” Ce dracu’ era să zic!? Că eu mai degrabă cred în extratereștri decât în Dumnezeu? Am tăcut din gură și m-am pregătit pentru ce era mai rău. Spre marea mea uimire, n-au urmat versuri care-l proslăveau pe Dumnezeu, ci versuri care păreau mai degrabă compuse pentru a spăla creierul: „Vreau să zbor cu Iisus”, „Vreau să fiu alături de Iisus”, „Vreau să merg desculț prin iarbă cu Iisus”. „Bine că nu vrei să ți-o și tragi cu Iisus, că doar asta mai lipsește!”, mi-am spus eu în gând în timp ce-mi îndesam în urechi noua mea pereche de căști intraauriculare și am dat drumul la niște muzică ceva mai aproape de lumea reală.

Concluzia: „Iisus te iubește!”, așa cum scrie pe un abțipild de la intrare. Și mă iubește și pe mine, al dracului de mult! De fapt, Iisus ne iubește pe toți. Atât de mult, încât ne-a dat dureri de dinți și de măsele, de parcă n-am fi avut destule „daruri” din partea lui.

Balul deșertăciunilor©

De zile bune urmăresc reacțiile celor care au participat luni, 15 decembrie, la balul organizat de Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Fie că sunt scrise pe forum, pe bloguri sau pe messenger, părerile sunt împărțite. Zile în șir am citit opinii care de care mai diversificate, argumente solide sau ușor demontabile și am fost martorul unor discuții aprinse, dacă nu „fierbinți” între oameni care ar trebui să încerce să-și vorbească civilizat, măcar de dragul colegialității. Recunosc că până în momentul de față nu am fost în stare să-mi formez o părere demnă de a fi împărtășită și celorlalți sau publicată aici, pe blog. Poate din cauza faptului că timpul este o resursă prețioasă pentru mine, sau poate din pricina evenimentelor recente, mi-au lipsit obiectivitatea și spiritul critic. Însă acum că acestea două s-au întors din vacanță, sunt mai mult decât pregătit să vorbesc pe larg despre un subiect care a dat naștere unor conflicte destul de urâte între colegii mei: balul bobocilor 2008.

 

Pus sub un nume pompos (Media Night 2008 – orice ar vrea asta să însemne), care reflectă „iubirea” (a se observa ghilimelele) noastră sau, mai bine zis, a organizatorilor față de limba română, balul bobocilor fejeseciști s-a vrut a fi un eveniment de mare anvergură, ceva cu totul altfel decât ce s-a organizat până acum. A ieșit, în schimb, o mare aiureală. Oricât s-ar disculpa organizatorii (prin „s-ar disculpa” se poate înțelege și „a arunca vina de la unul la altul”), nu există scuză pentru ceea ce s-a petrecut pe scenă (și nu numai) în seara balului.

 

Biletele au fost realizate sub forma unor legitimații de presă, ceea ce mi s-a părut o idee foarte originală. Păcat că n-a stat nimeni să le controleze. Pe scurt, fetele de la intrare, însărcinate cu verificarea „legitimațiilor”, nu s-au prea sinchisit de cei care intrau. Așadar, în club putea intra oricine. Eu mi-am făcut totuși datoria și am fost cinstit până la capăt, punându-le bucata de carton în fața ochilor. Probabil m-au înjurat în gând pentru că am îndrăznit să le întrerup discuția, dar… puțin îmi pasă.

 

Mi-a plăcut ideea de garderobă în interiorul clubului, chiar dacă tânăra responsabilă cu numerotarea boarfelor avea o mutră cam acră. E bine să știi că îți poți lăsa hainele care te feresc de frigul crunt al lunii decembrie, putând astfel să te destrăbălezi în voie pe muzica din club. Precaut din fire, mi-am păstrat cheile și celularul în buzunarul pantalonilor. Am fost mulțumit și de aspectul general al clubului „The Silver Church” (Da, e în România. Numele atestă mania românilor de a exagera cu anglicismele). M-a întâmpinat o încăpere destul de spațioasă, aerisită, aproape lipsită de fumul de țigară, decorată în stil gotic, de ale cărei arcade erau atârnate candelabre. Nu pot să spun că aspectul m-a luat prin surprindere, întrucât, ca un veritabil aspirant la o carieră în jurnalism, m-am documentat temeinic despre felul în care este amenajat clubul.

 

Cel mai OK nu mi s-a părut eranul imens cu leduri care lumina întreaga scenă, nici pupitrul DJ-ului care era undeva la balcon, ci barul. Deși am avut ocazia să cunosc barmani mult mai experimentați (adevărați maeștri ai shakerului), m-a bucurat faptul că acela a fost un BAR în adevăratul sens al cuvântului, unde puteai savura un cocktail delicios în timp ce priveai la barmanii care mânuiau cu îndemânare sticle cu diverse băuturi. Pentru că lumina nu era suficient de puternică, nu prea vedeai ce ți se turna în pahar (Vodka? Poate gin?), dar, la dracu’, era bun. Până la urmă, n-a murit nimeni (cred). Eu, unul, după un Mai Tai și vreo două Daiquri am uitat de toate inconvenientele și m-am rupt în figuri pe ringul de dans (și nici măcar nu era genul meu de muzică). Din păcate (pentru unii), conștiința și spiritul de observație au rămas active.

 

Despre prețuri, no comment. Eu oricum mă încadrez în categoria „big spender” și nu pun mare preț pe bani (ironic, nu-i așa?), deci e foarte posibil ca orice să mi se pară ieftin. Totuși, ca să citez un comentariu inteligent de-al dynei, „dacă era mai ieftin, era gratis”. Trust me, prețurile pot fi exagerate în multe cluburi bucureștene. Aici, un suc costa 5 lei, iar cel mai scump cocktail era, dacă-mi aduc eu bine aminte, 16 lei. Pomană, nu glumă!

 

După ce că nu mai erau locuri la mese (gentoaiele fetelor deja invadaseră toate cotloanele), organizatorii („dragii” de ei) s-au gândit să ne mai sufoce și cu un teanc de reviste expirate. Spun „expirate”, pentru că nu erau nici măcar de actualitate, ci vechi de mai mult de o lună. Slavă cerului, încă n-am ajuns atât de sărac încât să nu-mi pot permite o revistă (Atenție! Am zis „revistă”, nu rebut). Cei mai deștepți le-au călcat în picioare, alții, conduși de mania cleptomaniei românești, le-au îndesat în genți și le-au luat acasă. Pe post de hârtie igienică, presupun, pentru că am văzut și băieți disperați să plece acasă cu reviste precum „Cosmopolitan” sau „Marie Claire”. Ce dracupoate face un bărbat cu niște reviste ca astea, n-am nici cea mai mică idee.

 

Ce m-a scos din sărite a fost prezentatorul, un anume „MC Icsu”, care arăta de parcă ieșise dintr-o gură de canal. Îmbrăcat într-un tricou vai mama lui și niște pantaloni care semănau mai degrabă a canale de aerisire, a considerat că o bandană șmecheroasă ar completa imaginea lui de „bad boy”. În realitate, arăta ca un sticks în bătaia vântului. Și pentru că nu a putut să fie doar un dezastru vestimentar și-atât, a trebuit să deschidă și gura, ca să arate lumii cât de prost e, că de, prostul nu e prost destul până nu e și fudul. Preț de vreo două ore ne-a terorizat timpanele cu îndemnuri la sunete nearticulate precum „Aaaaa”, „Eeee”, „Yeeee”, de parcă am fi fost maimuțe sau papagali. Ceea ce n-a reușit tipul ăsta să înțeleagă a fost că noi eram studenți la Jurnalism, adică aveam destul creier încât să nu repetăm sunetele pe care le scotea el pe gură. În cele din urmă, s-a ales cu feedbackul dorit, tot nearticulat, venit de această dată din partea unor studenți mai tupeiști, sub formă de  „Huooooo!”.

 

După ce Idioțenia Sa Prealuminată, MC Icsu, a părăsit scena indignat fiind de faptul că nu i-a mers strategia cu „Aaaa” și „Eeee”, rolul de prezentator i-a revenit unui băiat pe care ulterior am aflat că-l cheamă Claudiu. Deși nici el nu a fost consecvența întruchipată, s-a descurcat mult mai bine decât anonimul care s-a rupt în figuri la începutul serii.

 

Ajungând la cel mai important moment al serii, concursul de miss&mister, nu pot să spun decât că am remarcat (cu foarte mici excepții) dezastre vestimentare, combinații dezastruoase de haine și accesorii și o atitudine care nu-și are locul pe scenă și, mai ales, în fața camerelor de luat vederi. Din câte am înțeles, bobocii au fost nevoiți să-și asigure singuri ținutele (câte una pentru fiecare probă), ceea ce explică lipsa de inspirație în alegerea hainelor. Trecând peste asta, foarte mulți dintre ei au fost nesiguri, au greșit pașii și s-au lăsat copleșiți de emoții. Multe  elemente, de la postură până la felul în care pășeau, nu au fost potrivite pentru ieșirea pe scenă.

 

Un alt lucru care m-a nemulțumit și m-a lăsat cu un gust amar a fost una dintre probele concursului, cea în care bobocii au fost întrebați despre DEEE (sper că n-am greșit numărul de „E”-uri). Nu știu exact ce înseamnă DEEE (ceva legat de ecologie în orice caz), dar știu că n-a fost frumos din partea organizatorilor să impună această probă, doar pentru a măguli sponsorul principal. Deranjant a fost și faptul că proba a fost aranjată, toți concurenții răspunzând corect la întrebările adresate. (Dubios, nu-i așa?)

 

Muzica a fost acceptabilă, în sensul că a existat varietate. Spre sfârșitul serii s-a prostit DJ-ul, pentru că a început să exagereze cu muzica twist și rock’n’roll sau cum s-o mai numi. Înțeleg să se facă un „remember” al anilor trecuți, dar nici chiar așa. Cu toate astea, studenții s-au distrat (nu știu dacă au făcut-o de bunăvoie și nesiliți de nimeni sau din cauza consumului de alcool). M-am distrat și eu în cele din urmă, dar nu mulțumită organizării (care a lăsat de dorit), ci datorită faptului că, de când sunt la această facultate, am învățat să mă adaptez cu succes chiar și celor mai neobișnuite situații.

 

În concluzie, Media Night 2008 a fost nașpa. BALUL (pentru că asta a contat încă de la început) a fost… OK, să zicem. Am apreciat foarte mult efortul unor persoane dragi mie implicate în organizare și faptul că unii oameni încă mai știu să se distreze indiferent de situație, dar nimic mai mult.

 

Până la următorul articol, toate cele bune!

Creative Commons License
Acest text se află sub incidența legilor de copyright. Nu se permite copierea, difuzarea sau modificarea lui fără acordul autorului..