Back to Black

Nu știu ce am, dar în ultima vreme mi-a cășunat rău de tot pe Amy Winehouse. Ca să ne înțelegem, nu am fost niciodata fan; ba chiar mă enerva și nu înțelegeam de ce erau toți hipnotizați de ea cu ceva vreme în urmă când era in vogă.

Poate că are de-a face cu procesul de maturizare, sau poate că pur și simplu am început să renunț la încăpățânarea care mă determina să urăsc lucruri fără motiv, I dunno… Ideea e că ascultându-o, I began reflecting nu numai asupra muzicii, ci mai degraba asupra circumstanțelor morții ei.

Și mi-am dat seama că, deși toată lumea crede că drogurile sunt un semn de slăbiciune și văd dependența de droguri ca pe un gest tipic oamenilor proști, povestea nu stă nicidecum așa. Poate că voi enerva pe mulți for what I’m about to say, dar drogurile și dependența de droguri sunt specifice în principal oamenilor cu un IQ peste medie și cu o inteligență superioară. Don’t have to take my word for it; Google it. Aproapte toți gigeii și gigelele de care au auzit nu numai prietenii și familia au avut tangențe cu drogurile, sub o formă sau alta.

Don’t get me wrong, nu sunt pro-droguri; pot fi doar neutru cel mult, pentru că fiecare are dreptul să facă ce vrea cu viața lui. Dar nu asta e ideea. Ideea e că oamenii inteligenți sunt mai predispuși la dependența de droguri tocmai pentru că, cu cât IQ-ul crește, cu atât crește și acuitatea cu care vezi lumea din jurul tău și felul în care simți oamenii. Și cu cât vezi mai clar, cu atât te scârbești mai tare de viață și de cei din jur, așa că în secunda următoare te refugiezi în droguri ca să te amorțești până pierzi contactul cu lumea.

Cum viața nu-ți dă fără să ia (uneori mai mult decât oferă), o minte sclipitoare vine la pachet cu o predispoziție spre depresie și izolare, tocmai pentru că oamenii inteligenți nu pot fi legați la ochi, prostiți și transformați peste noapte în flower-power zombies care văd viața ca a walk through the park on a sunny day. Așadar, costul unui IQ peste medie este de cele mai multe ori o viață scurtă.

Partea bună (da, există și o parte bună) este că un om de geniu, indiferent că este artist sau om de știință, va reuși să scrie istorie într-o viață de două ori mai scurtă decât a unui om obișnuit care se naște și moare în anonimat.

Sclavism social

Mie îmi place să cred că oamenii se împart în două categorii. Există oameni normali si oameni self-aware. Dar când spun normali nu mă refer la „două mâini, două picioare, întreg la cap” kind of normal, ci mă refer la oamenii obișnuiți, docili, care se mulțumesc cu ce le oferă viața, care dacă au o relație cu un alt om nici prea-prea nici foarte-foarte sunt mai mult decât împăcați și care, orice s-ar întâmpla, urmează aceeași rutină atât în fapt cât și în gândire.

În schimb, oamenii self-aware sunt ăia pe care societatea nu îi poate prosti cu momelile care merg la oamenii normali, gen familie, copii, carieră solidă, comunitate and all that bullshit pe care-l voi detalia în continuare. Începând de la o vârstă fragedă, suntem învățați (mai pe față sau mai subliminal) că perpetuarea speciei primează, familia este pilonul de bază al societății (însăși această expresie este inoculată involuntar în vocabular) și că oamenii trebuie să urmeze un ciclu stabil care, în opinia societății ar trebui să fie: școală – carieră – căsătorie – cămin – copii – nepoți

Așadar, dacă ar fi să comprim paragraful anterior, oamenii nu trăiesc pentru ei, ci pentru societate și binele acesteia. Dacă ești un om definit mai sus ca normal, te vei revolta la această afirmație, pentru că oamenii normali întotdeauna au tendința să se revolte atunci când tagmele pe care ei le-au luat de bune timp de-o viață întreagă sunt zguduite din temelii. Spune-i unui habotnic că omul se trage din maimuță și nu din Dumnezeu și vei avea garantat parte de un discurs și-o întoarcere rapidă de călcâie.

Nu spun neapărat că a fi un om normal, în acord cu așteptările societății ar fi un lucru rău; probabil că dacă am fi cu toții self-aware, coeziunea socială s-ar duce de râpă și am cădea în anarhie. Numai ca mie, ca om self-aware, mi se pare trist (și spun asta fără nicio urmă de aroganță) să mă uit la oamenii normali cum merg ca niște zombies către aceleași ținte stabilite de societate. Și mi se pare pe de altă parte amuzant să văd oameni care afirmă sus și tare că își doresc copii/carieră/familie etc., dar care tac mâlc atunci când sunt întrebați  DE CE?

Că tot am ajuns aici, ca o mică paranteză, eu consider că a te întreba constant pe tine însuți de ce faci un anumit lucru înainte să îl faci, e o chestie foarte constructivă. Mai bine să challenge decât să embrace orbește.

Bineînțeles că, la fel ca orice individ, am fost expus la aceleași mesaje și mi s-a pus în față același drum prestabilit pe care ar trebui să îl urmez. Și mi-am dorit carieră. Și mi-am dorit o casă. Și mi-am dorit copii. Apoi m-am întrebat DE CE? Și atunci s-a lăsat tăcerea. Am început atunci să îmi dau seama că de fapt nu eu îmi doresc toate aceste lucruri, ci societatea și le dorește de la și pentru mine. A fost prima, singura și ultima dată în care m-am gândit la cele mai sus menționate.

Nu vreau să cuget prea mult asupra acestui subiect, ci doar să marchez o constatare; mai mult pentru mine însumi decât pentru oricine altcineva. Să fie acolo ca un reminder că viața trebuie trăită liber, pe sistemul come what may, fără să mă gândesc că o trăiesc pentru a împlini un scop ales de altcineva. Și dacă după ani și ani s-o dovedi că n-am dreptate (deși asta se întâmplă extrem de rar) atunci să fie joke on me și cu asta basta.

E vineri! Să ne amuzăm!

GQ USA - June 2013 - The Comedy Issue

GQ USA – June 2013 – The Comedy Issue

Dacă tot e vineri azi, propun să ne mai descrețim puțin frunțile cu o povestioară din viața mea (pe care foarte puțini oameni o știu), mai mult sau mai puțin style-ish, inspirată de numărul de iunie al revistei GQ USA, dedicat comediei.

Pentru început, vă las în compania lui Jim Nelson – redactor-șef al GQ USA – și a povestioarei sale amuzante, pe care-o puteți găsi mai jos în varianta originală în limba engleză, pe care mi-am permis s-o traduc în română și s-o adaptez pentru aceia dintre voi care nu vorbesc engleza.

[EN]

[EN]

[RO]

[RO]

Și-acum, să revenim la povestioara mea. Eram încă student. Pe atunci, duceam o viață mult mai zbuciumată și mai angrenată în monden și viață de noapte decât în prezent. Anturajul meu era compus din niște oameni cu o poziție socială excelentă, care trăiau pe picior mare, cu mulți bani, stil, rafinament și clasă. Nu erau vedete, nu apăreau prin tabloide, dar aveau succes și erau cunoscuți printre personalitățile pe care le vedeți în Top 300 Capital.

Eu, pe de altă parte, eram la polul opus. Un biet student abia aterizat din provincie care n-avea nici în clin nici în mânecă cu high-life-ul bucureștean. Singurul numitor comun era această mână de oameni cu care mă împrietenisem (nici azi nu-mi dau seama cum), care mi-au făcut cunoștință cu tot ce înseamnă lumea oamenilor cu bani. Mulțumită lor am învățat cum se poartă un smoking, cum se duce un dialog la nivel înalt și, comicul situației povestit pe îndelete câteva paragrafe mai jos, cum se servește șampania și mai ales la ce temperatură.

High-life-ul n-ar fi nimic fără evenimentele și petrecerile aferente. Organizate uneori cu cele mai banale ocazii (de exemplu: am atins nu-știu-ce cotă la bursa de valori, am efectuat nu-știu-ce tranzacție imobiliară, mi-a murit soacra), evenimentele astea înghițeau o grămadă de bani, iar scopul lor era acela de a te face văzut, remarcat și lăudat printre cunoscuți, care la rândul lor participau cam din aceleași motive (plus băutură și mâncare pe gratis). Ei, și-n toamna acelui an participam și eu – pentru prima oară în toată viețișoara mea anostă – la un asemenea eveniment, târât de prietenii despre care vorbeam mai sus.

Pregătirile au început cu vreo săptămână înainte. Mă refer aici la pregătirile mele, la calvarul prin care am trecut eu pentru a mă transforma din cerșetor în prinț. Prietenii mei aveau doar șapte zile la dispoziție să mă învețe să fiu un gentleman adevărat, să mă îmbrace ca atare și să mă șlefuiască întocmai ca pe-un diamant pe care-l scoți din noroi. Socotit, trebuia lucrat doar la partea de aparențe, pentru că manierele le învățasem la timpul potrivit, de bine de rău mai fusesem și eu scos prin lume și nu eram chiar cel mai socially-awkward guy de pe planetă.

Zis și făcut. Mi-aduc și-acum aminte cu groază de prima mea vizită la hair-stylist. Tremuram mai rău ca la dentist, pentru că nu știam de dracu’-mi face ăla în cap și mă temeam c-o să  ies de acolo mai pocit decât intrasem. N-a fost cazul, slavă cerului. După vreo oră în care am văzut cum zboară părul pe lângă mine în toate direcțiile și după mii și mii de cruci făcute cu limba-n cerul gurii, imaginea din oglindă arăta decent, îngrijită și finisată până-n cele mai mici detalii. Bun, am zis, asta trebuie să fi fost cea mai grea parte. Draci bălțați, că n-a fost!

A urmat manichiura, unde-am stat mai mult cu ochii-nchiși de frica imaginii duduii care manevra cu o dexteritate uluitoare unelte care mai de care mai ascuțite. Fast forward printre restul etapelor de grooming și iată-mă ajuns în fața problemei supreme: cu ce mă îmbrac? Cu smoking, evident, mi-au răspuns prietenii mei (Like, d’uuuh!). Printre puținele piese vestimentare cu care venisem eu în București se numărau fel și fel de chestii, numai smoking nu. Așa că ne-am pus cu toții pe gândit. Să cumpărăm unul nou-nouț n-avea rost, așa că am găsit unul numai bun în garderoba unuia dintre ei, care trebuia doar reajustat pe dimensiunile mele.

Pe furiș, m-am uitat la etichetă și am descifrat cu greu „Ermenegildo Zegna”, sub care cu litere cursive stătea scris „exclusively made for” („creat exclusiv pentru”) urmat de numele prietenului care-mi împrumutase costumul. Instantaneu, m-a apucat amețeala. Dacă numele designerului nu-mi spunea absolut nimic la vremea respectivă, faptul că urma să îmbrac un costum unic, creat special pentru o singură persoană, mi-a zguduit puțin universul.

Am rezolvat-o și cu croitorul, care m-a întors pe toate părțile până a reușit să facă ajustările necesare, fiind astfel cu un pas mai aproape de rezultatul final. Adăugați în ecuație niște pantofi scumpi, un papion pe care am încercat să mi-l ajustez singur vreo juma’ de zi până mi-am băgat picioarele și-am lăsat pe altcineva să mă ajute, butonierele pe care nici până în ziua de astăzi nu știu cum să le prind și cămașa, iar eu eram demn de-a fi pus în vitrină.

Pentru marele eveniment fusesem sfătuit dinainte să zâmbesc constant, să mă port ca și cum aș fi moștenit un munte de aur, iar dacă mă pomenesc într-o conversație despre care n-am nici cel mai mic habar, să dau din cap în semn de aprobare și să rânjesc ca prostu’. Da, e atât de ușor să socializezi cu oamenii bogați. Mai adaug eu aici din propriile-mi observații că dacă încep să se laude, treaba ta ca interlocutor e cu atât mai ușoară. Dacă te prefaci interesat și, din când în când, uimit de realizările lor, o poți scoate lejer la capăt.

În seara cu pricina, intram într-o lume total nouă, fascinantă, odihnitor de superficială. La tot pasul, fețe zâmbitoare, ținute elegante, epatări și complimente măgulitoare, nume de autori, compozitori, designeri, mașini și destinații exotice; un micro-univers al rafinamentului și al bunului-gust, de la băuturi până la mișcările calculate ale fiecărui participant. N-o credeam nici eu, dar ajunsesem să mă obișnuiesc și chiar să-mi placă să fiu printre ei. Iar comicul abia de-aici începe…

Cum stăteam eu relaxat pe verandă, încercând să fiu un partener bun de conversație pentru interlocutorul meu din momentul respectiv, un domn cochet la vreo patruzeci și ceva de ani despre care aflasem între timp că deținea un pachet de acțiuni la o bancă privată, văd un chelner cu o tavă plină de cupe cu șampanie apropiindu-se umil și zâmbitor de noi. „Aleluia!”, îmi venea să strig. Mi-era sete de mă stingeam și nu apucasem să mă apropii de bufet pentru că de când venisem o ținusem în prezentări și schimburi de complimente.

Partenerul meu de conversație ia și el o pauză de la discursul lui referitor la ineficiența protocoalelor băncilor elvețiene și mi se alătură în degustarea șampaniei. Luăm amândoi câte o cupă de pe tavă, ca niște gentlemani adevărați: mai întâi de picior cu o mână, apoi de bază cu cealaltă mână; mijlociu, inelar și degetul mic sub cercul de cristal, arătător și degetul mare deasupra, flancate de-o parte și de alta a piciorului. Nici n-apuc să iau o înghițitură că-l văd pe ăsta făcându-se roșu la față și urlând din toți rărunchii „CHELNEEER!”

Chelnerul face cale-ntoarsă printre invitați, revine lângă noi spășit, iar ăsta începe și-i toarnă: „Cum e posibil așa ceva?! Tu n-ai văzut că șampania asta e caldă? Tu-ți bați joc de noi? Șampania trebuie servită la paișpe grade Celsius. Asta are cel puțin douăzeci!” În tot acest timp, eu urmăream șocat circul, cu șampania-n gură și cupa în mână. Eram pregătit pentru orice, numai pentru așa ceva nu. „Tu mă vezi cum țin paharul? Zi, mă vezi?!”, continuă el. Chelnerul mut de rușine dă din cap în semn de aprobare. „Adică eu mă chinui să-mi mut mâna de pe picior pe bază ca să nu transfer căldură să stric șampania, când ea e deja caldă?”

Deja simt cum mă gâdilă bulele de șampanie pe limbă și, jumătate șocat, jumătate speriat să nu cumva să mă fac de rușine că beau șampanie la mai multe grade decât ar trebui, scuip șampania înapoi în pahar și-l arunc peste umăr în boscheți într-o fracțiune de secundă, să nu mai existe nicio dovadă c-aș fi băut șampanie ca un ignorant. Nu vreau să mă gândesc cât o fi costat paharul ăla pe care eu l-am azvârlit cu atâta naturalețe peste umăr și, mai ales, nu vreau să mă gândesc dacă m-a văzut cineva făcând gestul ăla atât de… spontan, ca să nu-i zic altcumva.

Trecând peste umorul situației, acela cred că a fost pentru mine momentul în care am pornit pe drumul cunoașterii stilului și rafinamentului masculin. Acela a fost startul îmbunătățirii mele ca om, ca bărbat, ca parte a societății civilizate. Nu spun că înainte de asta n-aș fi fost civilizat. Nu, spun doar că începând de atunci am acordat mai multă atenție imaginii mele, privind lumea dintr-o altă perspectivă, în funcție de oamenii cu care intru în contact. Am învățat cum să adaptez o ținută unui eveniment, când și cum să vorbesc, cât să spun și cât să țin pentru mine, cum să ies dintr-o situație penibilă și multe alte lucruri care probabil că unora li se par neînsemnate și superficiale.

Multe dintre aceste lecții le datorez în mod cert revistei GQ, a cărei apariție în România la finele anului 2008 m-a bucurat enorm. Altele, prietenilor mei, prin puterea exemplului. Și altele, mie însumi pentru c-am avut întotdeauna puterea de a recunoaște că se poate mai bine și de a învăța câte o lecție de la fiecare om care a trecut prin viața mea. Gata, ajunge cu sentimentalismele! E vineri! Nu uitați să râdeți, să vă păstrați simțul umorului indiferent cât de rău vă merge pentru că, la urma urmei, asta e cea mai bună și mai ieftină terapie. 🙂

Ce TREBUIE să lipsească din geanta unui bărbat modern

Țin minte că, în urmă cu ceva timp, îi mărturiseam cuiva că sunt invidios pe femei doar pentru simplul fapt că, spre deosebire de bărbați, ele pot purta genți. Uite că între timp moda s-a mai schimbat și „poșetele masculine” au ajuns și pe plaiul mioritic. Contestate sau nu, cred că putem cădea cu toții de acord că alternativa unei genți este mult mai comfortabilă decât buzunarele îndesate cu telefoane, chei, portofele, șuruburi, piulițe și toate celelalte chestii pe care le ia un bărbat la purtător atunci când pleacă de acasă. Plus că sunt niște accesorii feișăn, dacă asta poate convinge pe cineva de ceva.

Și tocmai pentru că gențile sunt probabil cel mai recent intrat obiect în vasta paletă de accesorii masculine, pot fi folosite greșit și bombardate cu o grămadă de tâmpenii. Iată care sunt obiectele care TREBUIE să lipsească din geanta unui bărbat al secolului XXI:

Arme de foc/albe. Mai e nevoie să argumentez de ce? Hai s-o fac, totuși. Chiar dacă legea îți permite deținerea lor, geanta nu este nici pe departe locul potrivit pentru asemenea obiecte, din simplul fapt că poți răni accidental pe cineva, sau chiar pe tine însuți.

Mâncare. Da, e o nevoie prioritară, de acord, dar va trebui să ți-o satisfaci acasă, la birou sau în oraș, pentru că mâncatul în timp ce ești pe stradă, în trafic sau în mijloacele de transport în comun este un gest urât și cât se poate de riscant pentru sănătatea ta. În plus, riști să îți murdărești geanta și obiectele din ea.

Băuturi. Cele fierbinți cu precădere. Că te opărești e cea mai mică problemă. Pe lângă tine vor suferi și toate celelalte obiecte care au avut ghinionul de-a fi aruncate laolaltă în geantă. Dacă te știi însetat, păstrează o sticlă de apă plată/minerală la 500 ml în geantă. Cafeaua se bea acasă, la birou sau în oraș, nu la purtător.

Sticla de parfum. Atunci când cumperi un parfum care îți place și pe care vrei să-l iei cu tine, căută și investește și într-o ediție travel size – o sticluță cu dimensiuni reduse, care să nu iasă în evidență.

Deodorantul. E normal să transpiri. E normal chiar și să transpiri excesiv. Dacă te știi cu o asemenea problemă, investește într-un antiperspirant eficient, pe care să-l introduci în ritualul de dinaintea părăsirii locuinței. Imaginea unui bărbat care folosește un asemenea produs în văzul tuturor e demnă de o comedie proastă.

Obiecte ascuțite. Aici intră creioane, cuttere, foarfece și alte cele. Cum în genți ne aruncăm mâinile și abia pe urmă privirea, poți constata că sângerezi și n-o să știi de unde. Pe lângă asta, poți distruge și interiorul genții. Ține obiectele ascuțite acasă sau la birou și nu le lua niciodată cu tine în deplasare.

Pasta și periuța de dinți. Breaking news: s-a inventat guma de mestecat care le înlocuiește pe amândouă. Și, în caz că vă întrebați cum au ajuns aceste două obiecte pe listă, aflați că știu vreo doi sau trei oameni care obișnuiau să plece cu ele oriunde se duceau.

Haine de schimb. Ești mai neîndemânatic din fire? Atunci, în caz că se produce inevitabilul, păstrează hainele de schimb la locul de muncă, în cel mai rău caz. Geanta are totuși niște dimensiuni reduse. Degeaba sunt hainele de schimb curate, dacă sunt șifonate în ultimul hal.

Accesorii. Mă refer aici la ceasuri, inele și bijuterii. Stabilește ce vei asorta la ținută înainte de a pleca de acasă. Știu, deciziile sunt greu de luat când vine vorba de accesoriile favorite, dar fă un efort și nu-ți pedepsi geanta cu surplus de metale.

Băuturi alcoolice. Un viciu pe care nu-l poți lua la purtător ar fi alcoolul. Doar dacă nu ești cumva posesorul unui recipient elegant, pe care-l ții de obicei în buzunarul sacoului. În zilele noastre, să vezi un bărbat că scoate ditamai sticla de alcool din geantă e de-a dreptul șocant și dezgustător.

Batiste murdare. Trăim în secolul în care batistele au devenit un simplu accesoriu al eleganței și rafinamentului. Și, ca orice accesoriu, se păstrează curate. Folosește șervețele nazale, de unică folosință, de care să te poți debarasa pentru a evita un eventual focar de infecție în geantă.

Amulete norocase. Da, am întâlnit cazuri. Învață că norocul ți-l mai faci și cu mâna ta și lasă acasă orice obiect pe care l-ai considera tu ca fiind aducător de noroc, bani sau fericire. Altfel o să devii rapid subiect de glumă printre cunoscuți.

Cabluri. Poți opta pentru un încărcător universal, compatibil cu orice model de telefon sau tabletă pe care să-l ții tot timpul în geantă. Lasă acasă sau la serviciu toate celelalte cabluri, adaptoare sau periferice, ca să nu-ți îngreunezi munca de a căuta prin geantă ori de câte ori ai nevoie de ceva.

Trusa de scule. Știu, ești bărbatul bun la toate și mai ales bun la casa oricărei femei. Dar nu te căra cu șurubelnițe, patent și chei franceze după tine. Sunt grele, inestetice și pur și simplu nu-și au rostul în geanta ta. Dacă chiar ții morțiș, poți găsi pe piață brelocuri cochete cu mini-scule pentru a repara tot ce-ți trece ție prin cap.

Laptop. Doar dacă e vorba de un netbook de dimensiuni reduse. Altfel, păstrează laptop-ul într-o geantă specială, potrivită pentru el și nu-l înghesui în geanta destinată celorlalte obiecte pe care le iei cu tine atunci când pleci de acasă. Sau investește pur și simplu într-o tabletă.

Câți bărbați, atâtea genți, așa că sunt absolut convins că lista nu se încheie aici. Așadar, deși sper să nu fie cazul, rămâne deschisă în așteptarea altor bazaconii de prin gențile bărbaților.

Despre moarte ca lecție de viață

Citisem ieri articolul ăsta pe blogul lui Cati și, așa cum îi spuneam și ei într-un comentariu, m-am bucurat să citesc o postare atât de personală, fie ea și una atât de tristă. Cu ceva timp în urmă, citeam un alt articol, foarte bine scris, pe blogul Georgianei. Articolele de acest gen sunt motivul pentru care iubesc blogosfera. Apreciez enorm oamenii care-și asumă marele risc de a-și deschide din când în când sufletul în fața unor străini din online, pe lângă advertoriale, articole scrise la bășcălie sau lamentări existențiale. O percep ca pe o dovadă inestimabilă de încredere și apropiere față de mine, un simplu cititor pribeag pe Internet.

Despre moarte nu cred că am mai vorbit până acum, cel puțin nu în profunzime. Și cred că a venit momentul s-o fac, pentru că percepția mea față de acest fenomen este oarecum diferită (cred eu) față de cea a multor oameni.

Când eram mai mititel, încă înrădăcinat în micuțul meu orășel de provincie în care toată lumea se cunoștea cu toată lumea, bunica mea obișnuia să mă ducă tot timpul la priveghiuri și înmormântări ale rudelor sau cunoscuților. La început, n-am priceput mare lucru din ce se întâmpla. Moartea părea un somn adânc și liniștit, cu monede coclite așezate pe pleoape, flori și lumânări pe piept. O odihnă pașnică, presărată din când în când cu plânsete și suspine amare.

Obișnuiam să stau lângă coșciug, să mănânc cozonac și să mă holbez ore în șir la persoana așezată pe catafalc, așteptând să se miște sau să zică ceva din clipă-n clipă. „De ce nu se mișcă?” sau „Când o să se trezească?” au fost întrebările la care bunica mi-a răspuns cu răbdare „Nu se mai trezește. S-a dus în Rai.” Am văzut-o îngropându-și frați și surori, trecând de fiecare dată prin același ritual amar, în care sufletul ei murea puțin câte puțin odată cu cel sau cea trimiși către odihna veșnică. Și atunci, pentru mine, moartea a devenit acel fenomen care-ți rupe sufletul ca pe o așchie. Am înțeles mult mai târziu că moartea nu înseamnă doar durere și în niciun caz nu înseamnă pierdere.

Pentru mine cel din prezent, moartea înseamnă sfârșitul unei lecții pe care cel trecut în neființă a învățat-o, nota finală a unui examen greu și plin de încercări pe care l-a absolvit. Trăiesc cu ferma convingere că venim pe această lume ca să învățăm ce n-am reușit să învățăm în viețile anterioare și plecăm atunci când misiunea noastră pe acest pământ s-a încheiat, când am schimbat tot ce ne-a fost dat să schimbăm la noi și la cei din jurul nostru, când am reușit să semănăm și să cultivăm în ceilalți tot ce-am avut noi mai bun. Și vom renaște iarăși, în alt spațiu și în alt timp, pentru a începe o nouă lecție, un nou capitol din manualul numit viață. Și tot așa la infinit, pentru că oricât ne-am chinui s-o delimităm, s-o categorisim sau s-o definim, viața este un fenomen care ne depășește pe toți.

Nu cred în rai, nu cred în iad. Cred însă în oameni și-n efemeritatea lor. Cred în începuturi și sfârșituri, în lecții și deznodăminte. La capătâiul celor dragi nu-mi va rămâne loc pentru tristețe, ci pentru comemorare, pentru aducere-aminte și recapitulare a lecțiilor pe care le-am învățat de la ei. Pentru că fiecare în parte și-a lăsat amprenta asupra mea cât timp au fost în viață, amprentă care va dăinui atâta timp cât voi trăi și pe care-o voi lăsa și eu la rândul meu asupra celorlalți când voi închide ochii pentru totdeauna. Și pe fiecare dintre ei îi voi găsi undeva în inima mea atunci când voi avea nevoie. Pentru că nu au plecat nicăieri, ci s-au transformat în cele mai frumoase și mai de preț amintiri.

Filosofii matinale

În dimineața asta m-am trezit cu un gând, o întrebare care-mi bântuie creierul de când am deschis ochii până acum, când scriu aceste rânduri. Uite, eu nu cred în superstiții, obiceiuri și tradiții. Asta înseamnă implicit că viața după moarte, raiul, iadul și purgatoriul există-n mintea mea sub un mare semn de întrebare. Totuși, nu mă pot abține să nu mă întreb dacă după viața asta mai există ceva. Desigur, probabil că asta ne întrebăm cu toții la un moment dat, fie că suntem credincioși sau nu. La o anumită vârstă te-apucă din senin filosofia și parc-ai vrea să fii tu primul care elucidează niște mistere care-i tot scapă omenirii de milenii încoace.

Însă eu n-am ajuns încă la vârsta aia și n-am nici cea mai mică intenție să găsesc răspuns la întrebări la care omenirea e prea leneșă sau prea proastă să găsească singură răspuns. Mă întreb pentru că cunosc oameni care și-au trăit și încă-și trăiesc viața sub semnul suferinței. Și nu mă refer la suferință așa cum tindem s-o percepem noi, ăștia mai tineri („vai, m-a părăsit iubitul/iubita”, „vai, n-am bani nici să-mi cumpăr un pachet de țigări”, „vai, n-am job”). Nu! Mă refer la o suferință pe care mă rog să n-o trăiesc vreodată, o agonie cruntă, cu care se luptă zilnic, de zeci de ani încoace.

Am cunoscut mame care au fost bătute crunt de soți, apoi de copii și-acum de nepoți. Știu persoane care se târăsc cu ultimele puteri prin spitale, nu pentru ei, ci pentru copiii lor loviți de boli necruțătoare. Mame și tați care mor câte-un pic în fiecare zi, odată cu cei cărora le-au dat viață. Cunosc părinți care și-au îngropat copiii, oameni transformați în ne-oameni, ale căror fețe înghețate lângă coșciugele celor mult prea devreme plecați dintre noi n-o să le uit niciodată. Cunosc oameni bolnavi, pentru care medicina în stadiul ei actual nu poate face nimic, oameni care nu mai au nicio șansă, dar care se agață de viață cu ultima lor speranță. Cunosc copii lipsiți de părinți, aruncați mult prea devreme într-o lume crudă, apăsați de poveri pe care nimeni n-ar trebui să le cunoască vreodată. Poate că e greu de crezut, dar sunt în lumea asta oameni care nu știu ce înseamnă fericirea. Oameni despre care ai putea să zici c-au uitat să zâmbească, când în schimb ei nu știu cum să facă asta pentru că n-au zâmbit niciodată.

Ei, și pentru amărâții ăștia cărora viața nu le-a oferit efectiv nimic bun, care au purtat războaie în stare să-l zguduie din temelii chiar și pe cel mai solid om, ce rămâne după ce viața ajunge la sfârșit? Ei ce primesc când se scrie ultima pagină, se pune punct și se-nchide registrul? O viață scrisă-n suferință, zeci de ani de chin, mii de lovituri de bici la care n-au schițat niciun gest, au scrâșnit din dinți și-au mers mai departe, primind cu demnitate următoarea lovitură, fost-au toate în zadar?

Și ce pretenții mai avem noi, cei care am dus o viață normală, cu nici prea multe bune, dar nici prea multe rele să fie mai bine „pe lumea cealaltă”, așa cum spun unii? Nu suntem oare puțin cam ipocriți, puțin cam egoiști să ne-așteptăm la „mai bine” într-o posibilă lume viitoare când deja ne e destul de bine în lumea asta față de unul care nici lacrimi nu mai are să jelească fiecare lovitură pe care i-a dat-o soarta? Gândiți-vă puțin la asta de fiecare dată când vă rupeți o unghie și credeți că s-a terminat lumea, de fiecare dată când aterizați cu șezutul de asfalt și credeți că nu vă veți mai putea ridica. Gândiți-vă că sunt oameni care și-au dus întreaga viață târându-se pe asfaltul pe care voi ați căzut timp de cinci minute. Și dacă pe ei nu-i mai așteaptă nimic bun, nici măcar la sfârșitul vieții, pe voi de ce v-ar aștepta?

Management românesc

Domne’, n-oi fi eu cel mai manager dintre manageri, dar se întâmplă să mai aud povești despre managerii din firmele românești, care mă lasă tablou și-alta nu. Petrecând ceva timp sub îndrumarea unor oameni (din străinătate, bineînțeles) pentru care profesionalismul și relațiile interumane sunt cheia acestei profesii blestemate cu nume împrumutat din engleză (că dacă eram atât de buni la ea, o împrumutau englezii de la noi), realitatea românească mă lovește-n meclă de două ori mai tare. E ca și cum aș fi olog și m-aș uita peste gard într-o curte identică, dar identică până în cel mai mic detaliu, în care stă, mândru și înțepat, prince charming. Ce-avem fraților de nici măcar la o funcție înaltă nu ne pricepem?

Eh, ce-avem cred că vă pot spune tot eu. Fix cele două cuvinte menționate mai sus, musai alăturate, „funcție” și „înaltă” ne fac pe noi românii să nu fim buni la management. Cu mici excepții, că n-am de ce să bag în căcat și acel procent de 0,01% oameni care văd dincolo de titulatură. Dă-i românului un post de manager și se va crede rege. Legi? Oameni? Protocol? Ce-s alea?! La dracu’ cu ele! Ce puii mei, acum sunt manager, îmi fac propriile legi, oamenii din subordine tre’ să joace după cum le cânt eu, iar protocolu-i pentru tăntălăi, nu-i așa? Doar eu sunt MANAGERUL, bosul boșilor, ce mătărânga mea! Ce-mi pasă mie că muncește Costel peste program în timp ce nevastă-sa-și dă duhul în spital? Lasă, foarte bine, să muncească! Limita până la care poate un om să îndure umilința?! Pfff… M-au învățat pe mine ăia de la Adidas că impasibăl iz nating. Așa-i și cu angajații, când trebuie să muncească. Însă ferească sfântu’ să primească ceva biștari pentru orele în plus, că doar nu vrem să dăm faliment!

Și-azi mai aud una… Cică un anume „manager” (da, am pus intenționat ghilimele) de la o firmă al cărei nume nu-l voi menționa – nu pentru că le-aș face publicitate, că nici publicitatea n-are cum îi ajuta – a tăiat din leafa angajaților, leafă care e oricum rușinoasă pentru volumul de futere la bibilică, pe motiv că nu-știu-ce obiective din capu’ lui sec n-au fost atinse și nu-știu-ce rapoarte n-a primit el zilnic, în condițiile în care este mai mult decât ținut la curent cu tot ce se întâmplă. Păi futu-ți morții mă-tii de zevzec, tu știi mă ce înseamnă să fii manager?! Mă tolomacule, obiectivele care trebuie atinse de firma pe care o conduci sunt responsabilitatea ta, chiar dacă lucrează și angajații tăi la asta. Mă dobitocule, mă! Managerul e primul care se ridică și ia muia drept în față pentru orice merge prost, mă!

Asta se întâmplă pentru că managerii români cred că funcția presupune să dai directive oamenilor, să le dai un deadline și să vii la sfârșit, călare pe un cal alb să culegi roadele muncii lor și să-ți asumi laudele. Păi află ceva, prietene! „La plăcinte înainte, la război înapoi” s-o aplica pe maidanul de pe care vii tu, însă nu și într-o firmă. Știi să culegi laurii, păi atunci culege-n morții neamului tău și muile pe care le meriți pentru că ai fost prea bun ca să te implici și să muncești și tu. Nu-ți vărsa amaru’ pe ăla care-și rupe spatele să-ți cumperi tu mașini și case, că trupul fără cap normal că se duce pe arături. Tu ești calu’ de la căruță, mă boule, motorul de la mașină, clanța de la ușă și așa mai departe. Nu e vina oamenilor că sunt incapabili pe cont propriu, că de-aia s-a inventat ierarhia muncii, ca ăia mai deștepți și mai bine plătiți să coordoneze pulimea, nu doar s-o pedepsească atunci când nu dă rezultatele scontate. M-ai auzit? CO-OR-DO-NE-ZE! Nu s-o dirijeze de pe un scaun confortabil, nu s-o controleze pe ultima sută de metri, nu s-o asuprească!

Și dacă ești atât de prost ca manager încât să-ți arzi anagajații la buzunare (by the way, that’s so last century, pentru că azi paleta de joburi disponibile e imensă, iar omu’ își bagă picioarele la prima jignire de genul ăsta) stai în pula mea acasă, pune mâna pe niște cărți, ia exemplu de la alți manageri mai iscusiți și bagă la tărtăcuță, că nimeni nu s-a născut învățat și, cel mai important, nimeni nu s-a născut manager. Și mai află că sancțiunile financiare sunt arma celor lași, a ălora care preferă să biciuască măgarul decât să-l învețe cu vorba bună să meargă drept. Sau, dacă n-ai stofă de lider, apucă-te dracu’ de croșetat sau ce știi tu să faci mai bine!

Dar la ce naiba-mi mai răcesc eu gura, nu știu. Asta e moștenirea pe care ne-a lăsat-o tătuca Ceașcă și n-avem cum scăpa da ea decât printr-un miracol ceresc. Iar cum cerul e un amalgam de praf și poluare, ne putem lua de pe-acum adio de la asta. Și pentru că trăim în țara orbilor în care chiorul e rege, saluta-te-aș Românie de la 10.000 de metri altitudine!

Teama de mediocritate

Există trei tipuri de insulte pe care omenirea le detestă. Primele includ cuvântul „măta”. Niciodată „tac-tu”. Întotdeauna va fi „p***a mătii”, „băga-mi-aș p**a în măta”, „s-o f*t pe măta” și așa mai departe. Nimeni nu se leagă de tați. Și nimeni nu s-ar simți jignit dacă cineva l-ar înjura de tată. Să fie oare tații prăpădiții planetei pentru care insultele sunt de prisos, iar mamele niște sfinte, așezate pe un piedestal?

Următoarele pe listă sunt insultele aduse la adresa inteligenței/aspectului unei persoane. E atât de ușor și reconfortant să-i spui cuiva „Bă, ești prost!” sau „Arăți ca un c*r”, nu-i așa?. Pentru unii e sfârșitul lumii, pentru alții mai puțin. Și, în cele din urmă, premiul pentru cea mai detestată insultă îi revine mediocrității. Teama de mediocritate a devenit una dintre cele mai temute boli ale secolului curent. Aproape că nici SIDA nu mai produce același efect psihologic.

În liceu, cel mai urât lucru pe care-l putea spune un profesor despre tine în ședința cu părținții era că ești un elev mediocru.  Adică nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nu te remarcai prin nimic deosebit. Erai o părticică nesemnificativă dintr-o masă de elevi. Când se întâmpla asta, zidul de așteptări pe care-l clădiseră părinții tăi se dărâma într-o clipită. Nimic nu durea mai tare. N-o să înțelegem de ce părinții noștri își doresc să vadă în noi ceea ce ei n-au putut fi niciodată decât atunci când ajungem să procedăm și noi la fel cu odraslele noastre, indiferent cât ne-am jurat în tinerețe să nu repetăm greșelile alor noștri.

În echipa de fotbal, mediocritatea era ceva de nesuportat. Unsprezece băieți, unsprezece recipiente de testosteron sub presiune, toți luptându-se să înscrie, să dea o pasă bună, să impresioneze fetele de pe marginea terenului. Fiecare striga cu disperare „Eu nu sunt mediocru!” Niciodată nu ne-am oprit să ne gândim dacă într-adevăr fetele și oamenii din jur în general ne plăceau pentru ceea ce eram și nu pentru ceea ce încercam cu disperare să fim.

Teama de mediocritate ne împinge uneori spre gesturi extreme. Ajungem să ne culcăm cu cei din conducerea firmei în care lucrăm doar că să scăpăm de postul mediocru care ne-a fost repartizat. Ajungem să fim hipsteri, doar ca să fim altfel. Ajungem să fim genii neînțelese, fără să ne dăm seama că lumea din jurul nostru nu afișează apreciere, ci mai degrabă compasiune. Ajungem să fim ceea ce nu suntem.

Toate acestea se întâmplă pentru că privim atât de mult în jur, pentru că așteptăm în permanență validarea din partea celorlalți. Cel care a spus că omenirea este egoistă s-a înșelat enorm. Noi nu facem nimic fără să ne gândim la ceilalți. Indiferent cât suntem de independenți, întotdeauna întrebarea „oare ce va crede lumea?” răsare în subconștientul nostru. Tăioasă și inopinantă, încercăm s-o negăm, s-o ascundem, dar în cele din urmă ajungem să ne ghidăm viețile și acțiunile după răspunsul la această întrebare.

Cele 15 minute de faimă n-au plecat nicăieri. Doar că acum s-au prelungit. Vrem o viață întreagă plină de faimă. Pentru noi, faima și recunoașterea celorlalți sunt biletul către ieșirea din mediocritate. Ne alegem modele valorizate de societate și ne purtăm ca ele. Nu ne gândim nici măcar pentru o secundă că poate mai sunt alte milioane de oameni care copiază același model și ne trezim din nou prinși în spirala abruptă a mediocrității.

Nu suntem niciodată mulțumiți de noi înșine. Vom fi întotdeauna prea grași, prea slabi, prea păroși, prea nesuferiți, prea… mediocri. Și-acum vă-ntreb: de ce e a atât de rău să fii mediocru? Ce câștigăm dacă lumea ne adoră dar în schimb noi nu putem să trăim cu noi înșine? Cred că a venit timpul să conștientizăm că mediocritatea asta de care ne e atât de frică este de fapt felul nostru unic de a fi și să arătăm mai mult respect față de propria persoană.

Da, dragi români, sunteți frumoși. Fiecare dintre voi e unic. Nu mediocru, unic! Fără să vă chinuiți, fără să încercați să fiți altcineva, sunteți unici. Și chiar dacă nimeni nu vă spune asta, să știți că e mai ușor și mai puțin dureros să înveți să trăiești cu tine însuți decât să încerci să încapi în pantofii altei persoane doar de dragul unei validări sociale care nu înseamnă nimic.

Să MOOORI tu!

Înainte să-ncep, trebuie să menționez trei lucruri:

1. Ador PR-ul. Nu-l practic, dar îmi place să fac mișto de cei care-l practică (și dau cu mucii-n fasole).

2. Pagina mea de start nu e yahoo.com. Dar, de fiecare dată când mă deloghez, îmi apare pagina aia enervantă, plină de articole stupide, la citirea cărora nu știu dacă să râd sau să m-apuce plânsul.

3. Sunt un fan al culturii americane, cu tot ceea ce implică ea (de la Starbucks la Hollywood). Dar, frate, oamenii ăia sunt cretini rău. De ce? Pentru că înghit toate gogoșile pe care le dospesc companiile. Altfel cum vă explicați că PR-ul și publicitatea au un succes răsunător la ei? Nu, nu suntem noi proști și nici nu le practicăm în mod greșit. Doar că atâția ani sub comunism ne-au învățat să fim mai sceptici în fața minciunilor care ni se aștern pe tavă. Proabil că ăsta e singurul lucru bun cu care ne-am ales din epoca răposatului.

Iată peste ce-mi dau ochișorii în această seară, când îmi trece prin cap năstrușnica idee să ies din mail și să-mi văd de treabă:

“5 HEALTH REASONS NOT TO QUIT COFFEE”

Să MOOORI tu că e sănătos să bei cafea, dragă… Kerri-Ann Jennings, sau cum dracu’ te-o chema! Beau cafea, desigur. Aș fi chiar ipocrit să zic că nu beau. Dar asta nu înseamnă că nu-mi dau seama că dăunează sănătății. Eu sunt pur și simplu prea nepăsător față de starea sănătății mele ca să renunț la cafea, spre deosebire de conaționalii tăi americani care se duc la doctor și dacă se taie la deget. Dar hai s-o luăm ușurel, să nu ne-apuce amețeala:

1. IT PROTECTS YOUR HEART. Să mooori tu! Spune-le asta și celor care anual suferă de infarct pentru că toarnă în ei cafea ca apucații, sau celor care se duc la doctor și cărora le spune ăla să mai reducă consumul de cafea, că altfel le crapă corasonu’ (și nu de la prea multă dragoste). Ei, ce zici?! Oare sunt doctorii cretini la cap? Nu, normal că nu sunt, că altfel n-ar avea o licență în medicină.

2. IT DIVERTS DIABETES. Să mooori tu! Și dacă-mi torn ca nesătulu’ un kil de zahăr în alea 4 sau mai multe cești de cafea pe care mi le recomanzi cu atâta căldură, îmi garantezi matale că n-o să fac diabet?! În plus, „some studies” și „other studies” nu prea mă fac să am încredere în argumentul tău. Dacă vrei să te cred, pune dracu’ niște linkuri către studii, deși mă îndoiesc că ar exista așa ceva.

3. YOUR LIVER LOVES IT. Să mooori tu! Cam atât de mult cât iubesc eu dentiștii. Dacă vrei s-o dăm metaforic, stomacul e „the real lover”. Ficatul e doar amantul. Să vezi ce bine o să-i fie stomacului tău peste zece ani de băut cafea o dată pe zi (sau, de mai multe ori, că tu așa ne recomanzi). Și să vezi ce-o să se-nfurie și ficatul pe urmă.

4. IT BOOSTS YOUR BRAIN POWER. Să mooori tu! Pentru câte ore? 2? 3? Și dup-aia cazi lat ca o legumă, tânjind după un strop de cofeină pe care ai fi-n stare să ți-l bagi și-n venă, dacă s-ar putea. Te simți obosit? Du-te dracu’ și te culcă. Că de-aia s-a inventat somnul, nu cafeaua! Cafeaua previne Parkinson-ul și Alzheimer-ul, zici tu? Atunci cum numești tu tremuratul ăla enervant care te-apucă după ce bei cafea ca spartu’?! Cutremur?!

5. IT HELPS YOUR HEADACHES. Să mooori… De fapt, da. Aici chiar ai dreptate! Îți ia durerea de cap, îți dă alte „migrene” la schimb. Durerile alea de cap pe care susții tu că le vindecă miraculosul lichid numit cafea sunt provocate tocmai de dependența de cofeină. E ca un drog, draga mea. Când nu-l mai iei, intri în sevraj. D-aia te doare căpățâna. Dar e mai bine să faci din cafea un remediu pentru durerile de cap care provin tocmai din dependență, nu-i așa?!

Deci, dragă Kerri-Ann Jennings, cu cât te-au plătit producătorii de cafea să îndrugi minciunile astea?

Parcuri

Hai să vorbim despre parcuri… Bleah, boooring! Hai să vorbim despre ce semnificație au parcurile pentru mine! Hmm… Might be interesting! Când spui „parc”, te gândești automat la pensionari jucând table pe o bancă, sau la babe care-și plimbă potăile. Nu este și cazul meu. Nu sunt nici pensionar (deși uneori gândesc ca unul), nici nu știu să joc table (spre rușinea mea) și nici câine n-am (Tobița, iartă-mă, dar tu nu ești câine. Ești monstru). Dar îmi plac parcurile. Mai ales cele din Capitală. Bine, nu mă refer aici la TOATE parcurile din București, evident, ci doar la cele mari și cunoscute.

Eu sunt o fire mai ciudată, dar cred că nu mai are rost să spun asta. Majoritatea oamenilor asociază parcurile cu primăvara, când înmuguresc copacii, înfloresc floricelele și zboară fluturașii. Ei bine, eu nu! Copăcei, floricele, fluturași, toate astea nu-s de mine. Mie-mi plac parcurile toamna, sau, și mai bine, iarna (mă refer aici la iernile geroase, lipsite de ninsoare – urăsc zăpada). Nu știu de ce, dar mie mi se pare că parcurile sunt frumoase doar în aceste perioade ale anului.

Primăvara sau vara parcurile sunt înțestate de oameni și plutește în aer o aromă de iubire care pe mine, personal, mă dezgustă. Mie îmi place să merg prin frig îmbrăcat subțire, să mă autoflagelez pentru niște păcate de care nici măcar eu nu sunt conștient. Ador să mă lovească vântul în față, să simt că-mi dau lacrimile și că am halucinații de la ger. Îmi place dezolarea pe care o afișează fiecare copac lipsit de frunze, pentru că mă atinge la suflet durerea mai mult decât ar putea-o face vreodată fericirea.

Recent, am simțit nevoia să ies din casă și să petrec puțin timp cu mine însumi și cu gândurile mele. Și de ce să nu cutreier parcurile, dacă tot am construit atâtea amintiri în ele? Vedeți voi, există trei parcuri în București de care se leagă o trăire, un sentiment, un episod din viața mea. Nu, aceste momente nu sunt fericite. Nu, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele într-un parc, ba dimpotrivă. Cu toate astea, sub semnul fiecărui parc stă o experiență personală.

Cișmigiul… Boemul Cișmigiu… Pentru mine, numai boem n-a fost. Toate întâlnirile din Cișmigiu s-au terminat întotdeauna cu o partidă de sex. Nimic mai mult. Sex trist, sex de nevoie, sex de nervi, sex din răzbunare… Same name, different story. Nu știu cum se face că niciodată nu am depășit acest stadiu, deși au fost cazuri în care mi-aș fi dorit. Știu cel puțin cinci oameni care mi-ar zice „Cuaie, ești prost la cap?! Sex is great!” Da, o fi, dar nu sexul e scopul meu în viață, oricât de obsedat aș putea părea la un moment dat.

Herăstrăul… Imensul Herăstrău… Hm! Toate întâlnirile din Herăstrău s-au terminat cum nu se poate mai prost și mai dureros. Pe cât de mare parcul, pe-atât de mare suferința. A fost ceva mai mult decât sex, trebuie să recunosc, dar tot a trebuit să intervină ceva la un moment dat care să strice totul. Și uite-așa se ducea dracu’ relația, ba cu urlete, ba cu plânsete, ba cu reproșuri. De fapt, e impropriu spus „relație”. Cea mai lungă (hai să-i zic) legătură pe care-am avut-o cu cineva de când sunt în București n-a durat mai mult de o săptămână. Și cică din cauza mea, că am fost prea pretențios și prea încăpățânat. Well, eu sunt genul de persoană căreia nu-i place să fie schimbată. În momentul în care mi se impun reguli sau limite, arivederci Valencia, oricât de mult te-aș fi iubit! Și nu, nu sunt pretențios, sunt eltist. Am mai spus asta. Mi se pare normal să vreau ce e mai bun pentru mine.

Carol… Mărețul parc Carol… Parcul meu favorit. De acesta mă leagă o poveste diferită. Încă de dinainte să vin în București la facultate, mă intriga acest parc. În timp ce prietenii mei bucureșteni îmi povesteau de Cișmigiu și Herăstrău, eu mă gândeam numai la Carol. Când am venit în București, eram pornit să-l văd odată pentru totdeauna. Și n-am avut timp… Într-o noapte, l-am visat (știiiu, e lame să visezi un parc). A doua zi, mi-am adus aminte visul până în cele mai mici detalii. Nu știam dacă ceea ce visasem era adevărat, pentru că nu-l văzusem niciodată. Call me crazy, dar am mers în derivă pe străzi până ce, într-un final, am ajuns acolo. Și da, arăta exact așa cum îl visasem.

De-atunci, parcul Carol a rămas parcul meu de suflet. Ori de câte ori mă simt trist sau deprimat, merg acolo și dispoziția mi se schimbă imediat. Nu știu de ce, nu pot să explic. Poate că reîncarnarea este posibilă și viața mea anterioară are legătură cu parcul ăsta. Asta ar explica felul în care am ajuns la el, fără hartă, fără indicații, fără nimic. În mod surprinzător, parcul Carol nu are nicio legătură cu viața mea sentimentală (încă). Îmi place să cred că acolo, la umbra mausoleului, va avea loc întâlnirea vieții mele, că acolo voi cunoaște persoana lângă care voi rămâne tot restul vieții mele. Poetic, nu? Hmm… Nu știu ce m-a apucat. Vă rog, scuzați latura emo a personalității mele.