E vineri! Să ne amuzăm!

GQ USA - June 2013 - The Comedy Issue

GQ USA – June 2013 – The Comedy Issue

Dacă tot e vineri azi, propun să ne mai descrețim puțin frunțile cu o povestioară din viața mea (pe care foarte puțini oameni o știu), mai mult sau mai puțin style-ish, inspirată de numărul de iunie al revistei GQ USA, dedicat comediei.

Pentru început, vă las în compania lui Jim Nelson – redactor-șef al GQ USA – și a povestioarei sale amuzante, pe care-o puteți găsi mai jos în varianta originală în limba engleză, pe care mi-am permis s-o traduc în română și s-o adaptez pentru aceia dintre voi care nu vorbesc engleza.

[EN]

[EN]

[RO]

[RO]

Și-acum, să revenim la povestioara mea. Eram încă student. Pe atunci, duceam o viață mult mai zbuciumată și mai angrenată în monden și viață de noapte decât în prezent. Anturajul meu era compus din niște oameni cu o poziție socială excelentă, care trăiau pe picior mare, cu mulți bani, stil, rafinament și clasă. Nu erau vedete, nu apăreau prin tabloide, dar aveau succes și erau cunoscuți printre personalitățile pe care le vedeți în Top 300 Capital.

Eu, pe de altă parte, eram la polul opus. Un biet student abia aterizat din provincie care n-avea nici în clin nici în mânecă cu high-life-ul bucureștean. Singurul numitor comun era această mână de oameni cu care mă împrietenisem (nici azi nu-mi dau seama cum), care mi-au făcut cunoștință cu tot ce înseamnă lumea oamenilor cu bani. Mulțumită lor am învățat cum se poartă un smoking, cum se duce un dialog la nivel înalt și, comicul situației povestit pe îndelete câteva paragrafe mai jos, cum se servește șampania și mai ales la ce temperatură.

High-life-ul n-ar fi nimic fără evenimentele și petrecerile aferente. Organizate uneori cu cele mai banale ocazii (de exemplu: am atins nu-știu-ce cotă la bursa de valori, am efectuat nu-știu-ce tranzacție imobiliară, mi-a murit soacra), evenimentele astea înghițeau o grămadă de bani, iar scopul lor era acela de a te face văzut, remarcat și lăudat printre cunoscuți, care la rândul lor participau cam din aceleași motive (plus băutură și mâncare pe gratis). Ei, și-n toamna acelui an participam și eu – pentru prima oară în toată viețișoara mea anostă – la un asemenea eveniment, târât de prietenii despre care vorbeam mai sus.

Pregătirile au început cu vreo săptămână înainte. Mă refer aici la pregătirile mele, la calvarul prin care am trecut eu pentru a mă transforma din cerșetor în prinț. Prietenii mei aveau doar șapte zile la dispoziție să mă învețe să fiu un gentleman adevărat, să mă îmbrace ca atare și să mă șlefuiască întocmai ca pe-un diamant pe care-l scoți din noroi. Socotit, trebuia lucrat doar la partea de aparențe, pentru că manierele le învățasem la timpul potrivit, de bine de rău mai fusesem și eu scos prin lume și nu eram chiar cel mai socially-awkward guy de pe planetă.

Zis și făcut. Mi-aduc și-acum aminte cu groază de prima mea vizită la hair-stylist. Tremuram mai rău ca la dentist, pentru că nu știam de dracu’-mi face ăla în cap și mă temeam c-o să  ies de acolo mai pocit decât intrasem. N-a fost cazul, slavă cerului. După vreo oră în care am văzut cum zboară părul pe lângă mine în toate direcțiile și după mii și mii de cruci făcute cu limba-n cerul gurii, imaginea din oglindă arăta decent, îngrijită și finisată până-n cele mai mici detalii. Bun, am zis, asta trebuie să fi fost cea mai grea parte. Draci bălțați, că n-a fost!

A urmat manichiura, unde-am stat mai mult cu ochii-nchiși de frica imaginii duduii care manevra cu o dexteritate uluitoare unelte care mai de care mai ascuțite. Fast forward printre restul etapelor de grooming și iată-mă ajuns în fața problemei supreme: cu ce mă îmbrac? Cu smoking, evident, mi-au răspuns prietenii mei (Like, d’uuuh!). Printre puținele piese vestimentare cu care venisem eu în București se numărau fel și fel de chestii, numai smoking nu. Așa că ne-am pus cu toții pe gândit. Să cumpărăm unul nou-nouț n-avea rost, așa că am găsit unul numai bun în garderoba unuia dintre ei, care trebuia doar reajustat pe dimensiunile mele.

Pe furiș, m-am uitat la etichetă și am descifrat cu greu „Ermenegildo Zegna”, sub care cu litere cursive stătea scris „exclusively made for” („creat exclusiv pentru”) urmat de numele prietenului care-mi împrumutase costumul. Instantaneu, m-a apucat amețeala. Dacă numele designerului nu-mi spunea absolut nimic la vremea respectivă, faptul că urma să îmbrac un costum unic, creat special pentru o singură persoană, mi-a zguduit puțin universul.

Am rezolvat-o și cu croitorul, care m-a întors pe toate părțile până a reușit să facă ajustările necesare, fiind astfel cu un pas mai aproape de rezultatul final. Adăugați în ecuație niște pantofi scumpi, un papion pe care am încercat să mi-l ajustez singur vreo juma’ de zi până mi-am băgat picioarele și-am lăsat pe altcineva să mă ajute, butonierele pe care nici până în ziua de astăzi nu știu cum să le prind și cămașa, iar eu eram demn de-a fi pus în vitrină.

Pentru marele eveniment fusesem sfătuit dinainte să zâmbesc constant, să mă port ca și cum aș fi moștenit un munte de aur, iar dacă mă pomenesc într-o conversație despre care n-am nici cel mai mic habar, să dau din cap în semn de aprobare și să rânjesc ca prostu’. Da, e atât de ușor să socializezi cu oamenii bogați. Mai adaug eu aici din propriile-mi observații că dacă încep să se laude, treaba ta ca interlocutor e cu atât mai ușoară. Dacă te prefaci interesat și, din când în când, uimit de realizările lor, o poți scoate lejer la capăt.

În seara cu pricina, intram într-o lume total nouă, fascinantă, odihnitor de superficială. La tot pasul, fețe zâmbitoare, ținute elegante, epatări și complimente măgulitoare, nume de autori, compozitori, designeri, mașini și destinații exotice; un micro-univers al rafinamentului și al bunului-gust, de la băuturi până la mișcările calculate ale fiecărui participant. N-o credeam nici eu, dar ajunsesem să mă obișnuiesc și chiar să-mi placă să fiu printre ei. Iar comicul abia de-aici începe…

Cum stăteam eu relaxat pe verandă, încercând să fiu un partener bun de conversație pentru interlocutorul meu din momentul respectiv, un domn cochet la vreo patruzeci și ceva de ani despre care aflasem între timp că deținea un pachet de acțiuni la o bancă privată, văd un chelner cu o tavă plină de cupe cu șampanie apropiindu-se umil și zâmbitor de noi. „Aleluia!”, îmi venea să strig. Mi-era sete de mă stingeam și nu apucasem să mă apropii de bufet pentru că de când venisem o ținusem în prezentări și schimburi de complimente.

Partenerul meu de conversație ia și el o pauză de la discursul lui referitor la ineficiența protocoalelor băncilor elvețiene și mi se alătură în degustarea șampaniei. Luăm amândoi câte o cupă de pe tavă, ca niște gentlemani adevărați: mai întâi de picior cu o mână, apoi de bază cu cealaltă mână; mijlociu, inelar și degetul mic sub cercul de cristal, arătător și degetul mare deasupra, flancate de-o parte și de alta a piciorului. Nici n-apuc să iau o înghițitură că-l văd pe ăsta făcându-se roșu la față și urlând din toți rărunchii „CHELNEEER!”

Chelnerul face cale-ntoarsă printre invitați, revine lângă noi spășit, iar ăsta începe și-i toarnă: „Cum e posibil așa ceva?! Tu n-ai văzut că șampania asta e caldă? Tu-ți bați joc de noi? Șampania trebuie servită la paișpe grade Celsius. Asta are cel puțin douăzeci!” În tot acest timp, eu urmăream șocat circul, cu șampania-n gură și cupa în mână. Eram pregătit pentru orice, numai pentru așa ceva nu. „Tu mă vezi cum țin paharul? Zi, mă vezi?!”, continuă el. Chelnerul mut de rușine dă din cap în semn de aprobare. „Adică eu mă chinui să-mi mut mâna de pe picior pe bază ca să nu transfer căldură să stric șampania, când ea e deja caldă?”

Deja simt cum mă gâdilă bulele de șampanie pe limbă și, jumătate șocat, jumătate speriat să nu cumva să mă fac de rușine că beau șampanie la mai multe grade decât ar trebui, scuip șampania înapoi în pahar și-l arunc peste umăr în boscheți într-o fracțiune de secundă, să nu mai existe nicio dovadă c-aș fi băut șampanie ca un ignorant. Nu vreau să mă gândesc cât o fi costat paharul ăla pe care eu l-am azvârlit cu atâta naturalețe peste umăr și, mai ales, nu vreau să mă gândesc dacă m-a văzut cineva făcând gestul ăla atât de… spontan, ca să nu-i zic altcumva.

Trecând peste umorul situației, acela cred că a fost pentru mine momentul în care am pornit pe drumul cunoașterii stilului și rafinamentului masculin. Acela a fost startul îmbunătățirii mele ca om, ca bărbat, ca parte a societății civilizate. Nu spun că înainte de asta n-aș fi fost civilizat. Nu, spun doar că începând de atunci am acordat mai multă atenție imaginii mele, privind lumea dintr-o altă perspectivă, în funcție de oamenii cu care intru în contact. Am învățat cum să adaptez o ținută unui eveniment, când și cum să vorbesc, cât să spun și cât să țin pentru mine, cum să ies dintr-o situație penibilă și multe alte lucruri care probabil că unora li se par neînsemnate și superficiale.

Multe dintre aceste lecții le datorez în mod cert revistei GQ, a cărei apariție în România la finele anului 2008 m-a bucurat enorm. Altele, prietenilor mei, prin puterea exemplului. Și altele, mie însumi pentru c-am avut întotdeauna puterea de a recunoaște că se poate mai bine și de a învăța câte o lecție de la fiecare om care a trecut prin viața mea. Gata, ajunge cu sentimentalismele! E vineri! Nu uitați să râdeți, să vă păstrați simțul umorului indiferent cât de rău vă merge pentru că, la urma urmei, asta e cea mai bună și mai ieftină terapie. 🙂

Am căzut pe jos de râs. La propriu!

…că doar nu era să cad pe sus, nu-i așa?!

Cei care mă cunosc știu că nu sunt sensibil la orice fel de umor. De obicei, cele mai neobișnuite bancuri (a se citi seci) și cele mai neașteptate chestii îmi stârnesc râsul. Și cum stăteam eu aseară ca tot românul pe Facebook, cu burta-n sus în pat după cină, dau peste un link video postat de cineva și, cum altceva nu aveam de făcut, dau click și mă crăcănez de râs. Iată și clipul cu pricina!

Problema cu acest filmuleț e că nu are un spike de umor, ci evoluează treptat, de la amuzant la hilar și de la hilar la mă piș pe mine de râs. Cum eu fusesem la baie cu cinci minute înainte, la faza finală cu rinocerii nu m-am pișat pe mine, ci am căzut pe jos de râs. Nu glumesc. Chiar am căzut din pat. Și am căzut fix cu genunchiul drept la-naintare, deplasându-mi rotula.

Astăzi am aflat că filmulețul a devenit deja viral pe internet. Stau și mă-ntreb câți alții și-au mai rupt rotulele din cauza lui…

F&S Advertising

Uneori publicitatea e funny. Alteori e smart. De prea puține ori e și funny, și smart în același timp. Cu atât mai puțin ea va fi funny pentru că e smart realizată. Segmentarea, fir-ar mama ei să fie, e de vină pentru fragmentarea atât de amănunțită pe care marile companii o practică în ultimul timp. Să faci publicitate adresându-te unui singur segment de consumatori bazându-te pe o caracteristică definitorie unică e ca și cum ai spune „Oamenii sunt frumoși și DOAR ATÂT”. Dacă practici acest tip de segmentare, ai face bine să începi să te rogi să fie DOAR frumoși, pentru că dacă mai sunt și deștepți în același timp, își vor da seama că-i subestimezi și s-ar putea să-ți vezi cota vânzărilor ducându-se-n jos ca o grasă pe topogan.

Dar să lăsăm vorba la o parte și să trecem la ilustrare. Vă supun astăzi atenției cea mai recentă campanie publicitară a producătorului japonez de tehnică fotografică, Fujifilm, realizată de o agenție din (surpriză!) India.

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Orgasm”

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Pregnancy Test”
Fujifilm Finepix F70 Camera: „Solitaire”

Ca să fie clar pentru toată lumea, propunerea unică de vânzare sau atributul forte al noului produs Fujifilm îl reprezintă sistemul de detecție automată a zâmbetului. Până aici, nimic extraordinar. Aparatele foto au avansat într-atât, încât în viitorul apropiat ne vom trezi că vor face și sarmale. Bine, bine, dar în fiecare imagine sunt mai multe zâmbete. De ce a ales aparatul să se focalizeze doar pe unul dintre acestea? Partea interesantă abia aici începe!

Să ne concentrăm puțin pe textul care, deși insuficient la o primă vedere, este mai mult decât necesar pentru descifrarea înțelesului printurilor: „Finepix F70 with SMILE capture”. Se pun față în față o valoare cu o non-valoare (aici) inexistentă, respectiv zâmbetul și… absența zâmbetului sau, mai precis, zâmbetul fals. Așadar, aflăm ceva mai mult despre produs: el nu detectează un zâmbet, ci zâmbetul. Poate că în imaginile de mai sus există mai multe zâmbete pe care aparatul s-ar putea focaliza, însă nu toate acestea sunt zâmbete sincere.

În primul print sugestiv intitulat „Orgasm”, zâmbetul cu adevărat sincer este al lui. Doar el s-a bucurat de partida de sex. Ea, săraca, are un zâmbet la fel de fals ca orgasmul pe care tocmai l-a mimat.

În cel de-al doilea print („Pregnancy test”), se-ntoarce roata. De data asta, zâmbetul sincer și bucuria de a avea un copil îi aparțin în totalitate ei. El zâmbește, dar ce-o fi-n sufletu’ lui, săracu’… Nici nu vrem să ne gândim!

În ultima imagine („Solitaire” – go figure!), ia ghiciți cine nu e sincer! Sau sincere, mai corect spus, întrucât „prietenele” zâmbesc la vederea inelului de logodnă, dar în interiorul lor crapă de ciudă la gândul că ele sunt încă singure și că nu le-a procopsit norocul cu un hăndrălău care să le-arunce și lor pe deget colacul de salvare.

Produsele au evoluat semnificativ. Mai presus de detecția automată a zâmbetului, rezidă în puterea aparatului de a vedea ceea ce e sincer și ce nu în oameni. Exagerat, dar acesta este avantajul de bază al unui astfel de dispozitiv: să surprindă emoțiile interioare. Și să nu uităm totuși că publicitatea e la urma urmei o mare și umflată exagerare, frumoasă atunci când e făcută într-un mod inteligent, sublimă atunci când reușește să fie și amuzantă.

Till next time…

Viața la bloc

Am spus-o și-am s-o mai spun ori de câte ori voi avea ocazia: N-aș renunța nici în ruptul capului la viața de la bloc pentru a mă muta la casă. Viața de (b)locatar bucureștean este mult prea amuzantă și palpitantă ca s-o înlocuiesc cu altceva. Ce mă face să spun asta? Iată cam cum stă treaba…

Zi mohorâtă de duminică, afară toarnă cu găleata, iar eu plec ca o floare primăvăratică să-l vizitez pe Ralph, proaspăt întors în țară dintr-o delegație în Elveția. O las pe Mădălina (colega mea de apartament) singură-cuc. Imediat ce plec eu, se duce și ea, ca tot omul, să se cace. Asta e o activitate destul de rară pentru ea. E fecioară (zodia, ca să nu vă zboare mintea la altceva) și, după ce că zodia ei e de căcat, are probleme și cu digestia, așa că trebuie să profite ori de câte ori îi vine, că altfel „constipare cronică” scrie pe ea.

Nici n-apucă Mădălina să se screamă ca lumea, că sună cineva la ușă. Fără să mai apuce să se spele pe mâini, se ridică de pe budă și se duce să deschidă, gândindu-se că mi-am uitat eu ceva acasă. Deja își pregătea arsenalul de înjurături când, ce să vezi, la ușă cine era? Vecinul nostru de la unu, care ne strică de fiecare dată toate petrecerile, pe motiv că el e un mândru reprezentat al clasei muncitoare și trebuie să se odihnească. Acuma nici Mădălina nu mai știe sigur dacă era vecinul de la unu sau nu, că de data asta nu era încălțat cu pantofii nevesti-sii, așa cum face de obicei. Cert e că semăna al dracului de bine cu el.

Care credeți că era motivul vizitei lui inopinate? Gălăgie nu făcuserăm, iar Mădălina nu putea să dea o petrecere de capul ei, mai ales că o loviseră nevoile fiziologice. Cică săracu’ om încercase să facă și el un duș și s-a curentat cu apa de la robinet. Și, pentru că el crede că noi suntem sursa tuturor nenorocirilor din blocul G8, Drumul Taberei, București, a venit glonț la ușa noastră ca să ne tragă la răspundere. Nu pot să-mi imaginez care a fost reacția Mădălinei la momentul respectiv, dar eu cred că aș fi crăpat de râs. Cum să te curenteze, frate, apa rece?! Așa ceva numai în România găsești!

Dacă ar fi fost vorba doar de vecinul de la unu, nici că mai scriam eu acum articolul ăsta. Problema e că, după ce și-a luat el tălpășița, au început să vină vecini valuri-valuri la ușa noastră, plângându-se că s-au curentat cu apa rece de la robinet. Na, Mădălino! Mai cacă-te dacă mai poți! Săraca de ea, a trebuit să le răspundă tuturor și să le explice că la noi apa rece nu curentează. A venit până și o tipă, udă din cap până-n picioare, acoperită doar cu un prosop, tremurând ca varga de frica dușului care a început să emită șocuri electrice.

Sătulă să le dea tuturor explicații, i-a invitat în casă, ca să se convingă de faptul că apa noastră nu curentează. N-ar fi fost nicio problemă, numai că pe podeaua noastră era un covor de gândaci morți, cu care dusesem eu o luptă cruntă mai devreme. Au verificat cu diverse ustensile tensiunea electrică din apă și au constat că, într-adevăr, problema nu era de la noi. Ba chiar ne-au lăudat cada din fibră, asigurându-ne că n-o să ne trezim cu părul la 3.80 dacă încercăm să facem baie. Ce să-i faci, o țară plină de personaje gen Toma Necredinciosul…

Care credeți că era, de fapt, cauza problemei? Vecinilor de deasupra noastră li s-a stricat mașina de spălat, toată apa s-a scurs afară și a făcut contact cu firele de curent electric și țevile de apă care trec prin apartamentele tuturor. Uite-așa s-a iscat o isterie în tot blocul, pentru care noi eram cât pe ce să fim învinovățiți. Nu pot să închei acest articol decât cu un sfat: data viitoare când folosiți mașina de spălat, cumpărați-vă Calgon, în pula mea. Dacă am chef să-mi încrețesc părul, pot folosi liniștit ondulatorul. „Mulțumită” vecinilor mei deștepți, n-o să mai fac duș vreo trei zile, de frica apei care curentează. Dacă vă întâlniți cu mine pe stradă, să nu vă întrebați de ce put.

Despre masturbare

O facem aproape în fiecare zi, ne place, însă nu vorbim despre asta. Masturbarea, ca și bărbieritul, reprezintă un obicei tipic masculin pe care ne place să-l practicăm în liniște, în spatele unei uși bine închise, departe de ochii celorlalți. De ce? Pentru că întărește legătura intimă cu noi înșine, cu corpul și implicit penisul nostru.

Let’s face it! Fiecare bărbat își iubește scula. Mi se pare absolut normal, întrucât ne-am născut cu ea și va rămâne atașată pe vecie, asta în cazul în care nu ne lovește sindromul Naomi peste noapte. Eu, spre exemplu, îmi ador penisul. I-aș construi un altar, dacă aș putea. Ca să parafrazez un film vizionat cu mulți ani în urmă, „e așa de frumos încât îmi vine să-i croșetez o căciuliță”. Legătura dintre un bărbat și penisul lui se formează în timp, cu răbdare și muuult exercițiu.

Primul impuls de a ne atinge vine în momentul în care devenim conștienți de propria sexualitate, atunci când ne uităm în chiloți și nu vedem un simplu organ, o pișetoare, ci un instrument de producere a plăcerii. Vom învăța apoi care sunt punctele cheie și stimulii. Din acel moment, va începe o relație bazată pe colaborare și pe respect reciproc. Bărbatul și penisul lui nu vor mai fi uniți doar la nivel fizic, printr-o bucată de piele, ci și psihic, printr-o recunoaștere a plăcerilor pe care le pot experimenta împreună.

Eu am început să mă masturbez pe la 10-11 ani. O făceam cam o dată pe zi, apoi din ce în ce mai des, până a devenit dureros. Mi-am băgat pula (la propriu!) în toate bibelourile bunicii care aveau o gaură încorporată. Deși riscam să rămân blocat, n-am încetat până când circumferința penisului meu n-a depășit dimensiunea standard a găurilor din bibelouri. Apoi am avut un moment „back to basics” și am redescoperit mâna. Desigur, puțin îmi păsa mie dintre legătura spirituală dintre mine și chestia care atârna între picioarele mele. Tot ce voiam era plăcerea, punctul culminant care creștea în intensitate odată cu vârsta.

Mai târziu, am început să dezvolt o relație specială cu penisul meu. Am înțeles că unul fără altul nu se poate. Eu nu pot simți plăcerea fără el, iar el nu se poate distra de capul lui. Acum, legătura dintre mine și el e atât de puternică, încât abia dacă suport să-l atingă altcineva. Am devenit egoist în ceea ce-l privește. Nu i-am pus niciun nume și nici nu mă gândesc s-o fac, pentru că mi se pare o mare prostie. L-am măsurat o singură dată, forțat fiind de un joc cu provocări. Asta a fost acum trei ani. De atunci, nu m-am gândit să repet procedura și, sincer să fiu, nici nu am nevoie. Îmi place ce văd în fiecare dimineață.

Bărbații preferă de obicei un stimul extern în timpul masturbării. Unii folosesc reviste porno, alții se uită la materiale descărcate de pe net, în timp ce alții pur și simplu își folosesc imaginația. Eu prefer a treia metodă. Am de unde, slavă domnului! Reviste porno nu cumpăr. Prefer să dau banii pe țigări. Nu de alta, dar niște poze nu mă stimulează absolut deloc. În schimb, imaginile în mișcare și scenele din capul meu sunt un stimul al dracului de eficient. Materiale porno nu descarc, că și-așa am o viteză de mega-căcat la net. Până se descarcă un clipuleț, îmi trece pofta. Fanteziile infinite pe care mi le creez în fiecare zi sunt mai mult decât suficiente pentru o labă reușită. Însă până și aici sunt pretențios. Nu-mi place orice fantezie. Adică o scenă de genul „Hai, ne futem!” nu mă excită deloc. Prefer fanteziile care au în spate un scenariu bine creat, cele care se desfășoară într-o anumită ordine. Preferatele mele sunt fanteziile care implică violul și în general sexul dur, cu mușcături, cap trântit de toți pereții, mâini și picioare legate cu tot ce se poate. I know I’m a freak…

În timpul masturbării, unii bărbați preferă să rememoreze cea mai bună experiență sexuală prin care au trecut. Asta dacă au avut noroc. Eu încă nu am la activ nicio partidă de cinci stele, pentru că sunt de părere că mai am la dispoziție o groază de timp și pentru că întotdeauna se poate mai bine.

Am întâlnit de-a lungul timpului o groază de colegi de specie care spun că preferă să-și cedeze scula partenerei. Eu nu sunt de aceeași părere. Cu tot respectul, doamnelor și domnișoarelor, dar voi nu sunteți posesoare de penis. Așa că n-aveți de unde să știți ce și cum ne place. Desigur, vă puteți lua după feedback-ul pe care vi-l dăm, dar numai un bărbat poate ști cu adevărat cum să-și manevreze arma din dotare.

De ce m-am apucat să scriu despre asta pe blog? Pentru că așa mi s-a sculat mie, ca să dau un răspuns în acord cu subiectul articolului. Pentru că e blogul meu și pentru că pot! …și pentru că de trei ore citesc la semiotică, cu dicționarul limbii române lângă mine, fără să înțeleg ceva.

Au revoir și baftă la… manevrat! 😉

Cum mi-am petrecut eu Crăciunul

Am urât Crăciunul dintotdeauna. Nici măcar atunci când eram mic nu-mi plăcea. Îmi amintesc primul Crăciun din viața mea datorită (sau, mai bine zis, din cauza) bradului care a căzut peste mine și a instalației care a luat foc, lăsându-mă cu o cicatrice permanentă în podul palmei, sub degetul arătător de la mâna stângă. Și nu, eu nu i-am făcut nimic bradului ca să cadă peste mine. Deșteapta de mama n-a găsit alt suport în care să-l fixeze decât o vază amărâtă. Evident că nu i-a făcut față unui brad de doi metri încărcat cu toate cele!

Câțiva ani mai târziu, în seara de Crăciun, mâța (pe care ulterior am înecat-o în cadă) a doborât pomul de Crăciun. Pe timpul ăla, împodobeam bradul cu globuri de sticlă, păstrate de nu știu câte generații înaintea mea. S-au făcut țăndări, evident, iar eu, în timp ce defilam cu salatele de boeuf prin casă, am călcat în ditamai ciobul. Cred că n-am urlat în viața mea în halul în care am urlat atunci. Țin minte că ciobul mi-a intrat atât de adânc în talpă, încât mama m-a tăiat cu forfecuța de pielițe ca să poată ajunge la el, apoi l-a scos cu penseta (toate astea petrecându-se sub ochii mei!)

Într-un alt an, a lovit-o melancolia anilor copilăriei ei demult trecute, când pomul se împodobea cu lumânări, nu cu luminițe electrice. Și a trecut la fapte. Numai că brad + lumânări = BAD IDEA! Și uite-așa am avut parte de o torță imensă în sufragerie. Mama, disperată, a luat sticla de apă minerală de pe masă și dă-i și toarnă. Numai că toanta uitase că pusese țuică în sticla aia, nu apă. După experiența asta, n-am mai împodobit niciodată brazi naturali, ci ne-am cumpărat unul artificial. Unu la mână, e mult mai greu să-l distrugă mama și doi la mână, scutim un brad nevinovat de la a fi tăiat doar pentru plăcerea noastră de câteva zile.

Crăciunul trecut, maică-mea și nașa, femei trecute de cincizeci de ani, s-au hotărât că au chef să meargă la colindat. Evident că a trebuit să mă târască și pe mine după ele. Am trecut prin atâtea chestii cu astea două, cât să-mi ajungă o viață! Și-au colindat ele ce-au colindat, și-au băut prin fiecare casă tot ce-au prins. Și-uite-așa, când am ajuns la capătul celălalt al orașului, astea două erau bete turtă. Cine le-a dus acasă în cârcă?! Eu! Așa se explică de ce eu nu beau niciodată când vin acasă (pentru că mi se taie pofta de alcool când mă uit la cei din familia mea cum toarnă pe gât).

Crăciunul ăsta a fost cel mai trist din toată viața mea (nu că ar fi fost celelalte mai reușite). E pentru prima oară în viața mea când nu mai simt că sunt acasă, când simt că locul meu nu este aici. Am plecat din București cu hainele de pe mine și cu două genți (una în care o aveam pe Ami, cealaltă plină cu cosmetice) care m-au rupt de spate până am ajuns în autogară. Am avut un noroc incredibil. Am prins autobuzul, deși venisem cu cinci minute înainte să plece și am mai prins și ultimul loc. Probabil am călcat într-un căcat în drum spre autogară, dar nu mi-am dat seama din cauza zăpezii.

Când matahala aia de Dacos a început să se miște, am simțit că mi se rupe sufletul, iar când am ieșit din București abia m-am abținut să nu piș ochii. Senzația asta mă cuprinde când intru sau când ies din trei orașe din România: București (pentru că acolo sunt toți prietenii mei și toți oamenii pe care-i iubesc), Iași (pentru că e chemarea sângelui) și Constanța (pentru că acolo începe povestea vieții mele).

Pe bilet scria că am locul 36, dar era ocupat de un nene al cărui loc fusese ocupat de o tanti al cărei loc fusese la rândul lui ocupat de altcineva. Așa că m-am așezat frumușel pe 40 (singurul care mai rămăsese liber), lângă un nene de vreo patruzeci și ceva de ani care m-a ținut de vorbă tot drumul. Nu știu cum mi se întâmplă, probabil se citește cuvântul „sociabil” pe fruntea mea, de toți necunoscuții pornesc discuții cu mine. Să nu vă gândiți nicio clipă că mă deranjează, însă mă simt ușor stânjenit. Am vorbit despre viața lui, despre situația mizerabilă din România și cele trei ore și jumătate au trecut ca prin minune. Am ajuns în autogara 1 Mai din Vâlcea, care mi-a displăcut dintotdeauna, pentru că e plină de țărani și de țigani.

Până să-mi vină trancaniciul de Brezoi, m-au colindat la țigănuși de mi-a ieșit Crăciunul și pe nas și pe urechi. M-a uimit faptul că unii oameni le dădeau bani doar ca să scape de ei. Am parcurs cei aproximativ 63 de kilometri în compania Oliviei, cea care mi-a fost colegă de bancă din clasa I până-ntr-a XII-a. Așa m-am mai pus și eu la curent cu viața foștilor colegi de liceu. Am aflat cu stupoare că multe colege deja s-au măritat, ba chiar una are și copil (eu încă sper să fi rămas steril de la oreionul pe care l-am făcut la 16 ani).

Brezoiul mi-a părut mai gri și mai rece decât cu vreo doi ani în urmă, când îl părăseam pentru București. A fost pentru prima oară când m-am simțit stingher într-un oraș pe care se presupune că ar trebui să-l iubesc. E un orășel de munte mult prea mic pentru ambițiile mele aflate într-o continuă expansiune. Aș putea spune că seamănă destul de mult cu Moeciu de Jos, doar că aici există și blocuri, iar munții sunt mult mai înalți.

M-am simțit și încă mă simt un străin casa mea. Camerele mi se par prea mari și mi-e frig… Mama mă calcă pe bătături ca de fiecare dată și-mi alterează starea de spirit (care și-așa e vai de steaua ei) cu întrebări stupide. De mâncare nici nu m-am prea atins, pentru că e prea multă și nici măcar nu-mi place carnea de porc. Tot ce fac e să stau în fața calculatorului sau să citesc. Halal existență!

Cum era de așteptat, bradul mi-a căzut din nou în cap când am încercat să mă apropii. Din cauza asta, nici nu m-am mai atins de bomboanele din el. Mi-am primit cadoul de Crăciun cu o expresie oarecum scârbită. Am primit un pulover în carouri de care nu mai reușesc să mă despart, pentru că sunt mort după puloverele în carouri și o cutie frumos ambalată, cu fundă roșie. Pentru că mă gândeam că e vreo banaliatate stupidă, am pus-o jos și i-am tras un șut á la Zinedine Zidane, de s-a dus până în cealaltă parte a sufrageriei. Am cam regretat mișcarea când am aflat că înăuntru se afla un Nokia N95, care a rezistat eroic șutului aplicat de mine.

Cu toate acestea, Crăciunul ăsta n-a fost o pierdere totală. În urmă cu câteva ore, m-am uitat la un film care mi-a plăcut foarte mult: „Dorian Grey”. Spre rușinea mea, n-am citit cartea, deși știu că e o operă literară clasică. Însă filmul mi-a plăcut la nebunie. Am rămas tânjind după societatea înfățișată acolo, după petrecerile fără restricții sau inhibiții, iar scenele mai explicite m-au făcut să mă simt ușor… excitat. Dacă ar fi să-mi aleg o perioadă din istorie în care să trăiesc, cu siguranță ar fi aceea.

O să sune foarte stupid, dar m-am îndrăgostit de paltonul pe care-l poartă personajul principal într-una din scene. Oricât am insistat eu, mama mi-a spus că nu are cum să mi-l cumpere, pentru că e de epocă și așa ceva nu mai există în magazine. Dar nu mă dau bătut. Mi-a plăcut atât de mult, încât sunt hotărât să mi-l confecționez singur. La design vestimentar mă pricep, croitorie am învățat de la bunică-mea, așa că de ce n-aș încerca? Cine știe, poate în curând o să-mi lansez și propria mea linie de haine pentru bărbați. Ar fi interesant, întrucât am o percepție ușor diferită despre masculinitate și eleganță.

Cam ăsta a fost Crăciunul meu ratat. Mi-e dor de prietenii mei și de timpul petrecut cu ei. Poate o să-i revăd de Revelion… Oricum, pe 29 m-am cărat de acasă, chit că va trebui să stau singur-cuc în București de Anul Nou. Încă o zi aici și-o să-mi pierd mințile. Și-așa îmi filează destule lămpi…

Bărbații și jucăriile lor

Mi-a zis una odată, într-un exces de inteligență blondă: „Voi, bărbații, sunteți ca niște copii mai mari”. I-am zis: „Fă, ești de-a dreptul proastă”, dar n-am realizat cât adevăr grăia, nefericita. Până acum!

Oricât de misogin aș fi eu, trebuie să recunosc că avem și noi păsăricile noastre (și nu mă refer la acele „păsărici”). Sunt câteva lucruri de care specia masculină e dependentă, lucruri cărora o femeie în mod normal nu le-ar acorda atâta importanță. Americanii par să fi descoperit chestia asta mai repede ca mine, de unde și expresia „Boys and their toys” (pe care mi-am permis cu nesimțire s-o traduc în titlu). Azi o să vorbesc despre una dintre aceste „jucării”, respectiv mașina.

Nimic nu-l face mai fericit pe un bărbat decât senzația de a fi la volan, cu o țigară spânzurată șmecherește-n colțul buzelor, o mână pe volan și alta pe schimbător. Nimic nu-i face părul să se ridice precum o face senzația de viteză, adrenalina care se ridică la maximum atunci când depășește un alt reprezentant al speciei sale. Pentru un bărbat, scârțâitul cauciucurilor pe asfalt e o adevărată simfonie, un amalgam de note muzicale numai de el înțelese. Mașina, pentru un bărbat, e mai presus decât orice femeie. Sigur, poa’ să i-o tragă nevesti-sii de cinci ori pe noapte, că tot se va simți mai bine de dimineață, când va urca la volanul mașinii și va încerca să cucerească titlul de rege al șoselelor.

Bărbații își iubesc mașinile. Vorbesc cu ele, le mângâie, ba chiar la pun și nume. Creativ ați spune unii, nebunesc ați zice alții. Mașina va reprezenta întotdeauna un subiect de discuție interminabil ori de câte ori reprezentanții sexului puternic se vor întâlni la „una mică”. Vor înșira detalii tehnice despre care habar n-au cu ce se mănâncă, dar, hei, ce pula lor! Dacă o femeie va încerca să-i întrerupă, se vor simți ofensați și-i vor servi imediat replica: „Dragă, du-te și plimbă ursu’! Vorbim despre chestii serioase aici!”

Un bărbat nu va accepta niciodată ideea că o femeie poate fi mai bună la volan decât el. Pentru el, femeile au fost inventate doar ca să facă reclamă dezbrăcate la mașini, nu ca să le conducă. Succesul unui bărbat se măsoară în tracțiune, ABS și cai putere. Cui îi pasă ce diplome are sau câte facultăți a făcut!? Are mașină, deci EXISTĂ!

Am conștientizat această pasiune a bărbaților pentru mașini în dimineața asta, în timp ce-mi fumam liniștit țigara pe geamul de la dormitor. În parcarea din spatele blocului, unul dintre vecinii mei petrecea timp de calitate cu mașina lui, un Volkswagen Passat. După ce s-a chinuit vreo juma’ de oră s-o scoată din zăpadă și s-o curețe de gheață, a început s-o privească din toate unghiurile, să netezească cu palma fiecare curbă și s-o admire hulpav. S-a suit la volan, fără să pornească motorul și a stat așa vreo cinci minute. Apoi a ieșit, i-a mai dat o tură, s-a depărtat, a privit-o, s-a apropiat și a început din nou s-o mângâie.

În cele din urmă, a luat o măturică de undeva din torpedou și a început să-i curețe cauciucurile, de parcă ar fi urmat s-o expună într-o vitrină. Ei bine, oameni buni, nu-i așa că după tot procesul ăsta minuțios de „grooming”, v-ați fi așteptat să demareze în viteză și să se facă nevăzut? Greșit! Individul a parcat-o la loc, a coborât și s-a dus să-și vadă de treburile lui. Asta nu înainte să se întoarcă de câteva ori din drum, ca să-și admire bijuteria care strălucea în parcare, netedă ca un fund de bebeluș. Hmm… Mă întreb dacă tipu’ are la fel de multă grijă și de nevastă-sa. Gena masculină pe care-o port în mine îmi spune că nu.

Eu sunt un mare fan al transportului în comun din București, în detrimentul mașinii personale. Dac-o fi vreodată să-mi iau mașină (doamne apără și păzește), o voi folosi doar ca să merg cu ea la cumpărături (e nașpa să te cari cu trei plase prin trolee), sau ca să plec în vacanță, în afara orașului. În rest, transportul în comun îmi convine. De ce să-mi fac eu nervi cu toți tâmpiții din trafic și de ce să-mi pierd cinci ani din viață așteptând la semafor? Prefer să las asta în grija șoferilor de la R.A.T.B.

De ce să-mi înghețe mie coaiele pe un ger de minus zece grade, încercând să scot bestia din zăpadă? N-am nevoie de așa ceva! Prefer să dorm nestingherit în 91, fără să mă agit că un hadicapat mi-a lovit mașina sau a blocat intersecția.

Că tot vorbeam de pus nume mașinilor, aș vrea ca pe final să vă povestesc o chestie amuzantă despre nașa mea și mașina ei, pe care și-a cumpărat-o în urmă cu un an. A dus-o ea frumos la înmatriculat, dar n-a vrut să plătească în plus ca să-și aleagă cele trei litere, ci a preferat să ia ce-i pică. Și i-a picat „ZDA”. A venit acasă furioasă, cu o falcă-n cer și una în pământ și nimeni nu înțelegea ce i se întâmplase. Se dă ea jos de la volan, arată spre numărul de înmatriculare și ne spune: „Uite, poftim, ce nesimțiți! Mi-au pus piZDA pe mașină!”

Iubirea față de aproapele

Nu știu ce am în ultima vreme, cred că m-am lovit la cap (ceea ce n-ar fi exclus, ținând cont de reputația mea de împiedicat notoriu), dar am o poftă nebună de citit. Până nu demult, uram cărțile. Îmi jurasem că după ce termin facultatea n-o să mai pun în viața mea mâna pe o carte, decât dac-o fi s-o mut dintr-un loc într-altul. Asta se datorește în mare parte faptului că am citit foarte mult la o vârstă la care probabil trebuia să fac ceea ce făceau ceilalți copii. S-au adăugat apoi lecturile obligatorii pentru liceu, iar acum sunt nevoit să citesc cărți care nu-mi plac deloc pentru a trece examenele de la FJSC.

Nu știu care e vârsta de la care un copil ar trebui să înceapă să citească, însă eu am început cam de pe la trei ani. Când eram mic, mergeam foarte des în vizită la niște prieteni de familie. Țin minte că se strângeau destul de mulți oameni (ceea ce se întâmplă și acum). Și, pentru că nu stăteam locului o clipă și începeam să arunc cu scrumiere în capul oamenilor sau să sparg diverse obiecte, oamenii ăștia mă puneau să citesc. Ciudat era că-mi și plăcea, iar cititul era singura modalitate de a mă ține ocupat. Am început cu ziare, am continuat cu cărți de povești, ajungând într-un final să citesc romane de dragoste, în timp ce alți copii încă se jucau cu puța-n țărână.

Presupun că plăcerea de a citi mi-a fost insuflată de bunică-mea, pentru că pe mama n-am văzut-o-n viața mea ținând vreo carte-n mână, în afară de revista „Practic în bucătărie”. În schimb, bunică-mea a citit toate cărțile din bibliotecă de vreo trei-patru ori. Și, trust me, biblioteca mea de acasă cuprinde vreo mie patru sute și ceva de volume (la ultima numărare), ca să nu mai pun la socoteală și volumele arhivate în podul casei din cauza lipsei de spațiu. Din ele, eu am citit doar vreo mie și ceva. Bunica mea obișnuia să spună că atunci când citește o carte trăiește alături de personaje și uită de tot în jurul ei. Cam așa se și întâmpla, pentru că nu de puține ori i se ardea mâncarea pe foc pentru că nu mai lăsa cartea din mână.

Avea ea o carte, „Goodbye Janette” se numea, pe care o citea cam o dată pe an, să zic așa și o punea de fiecare dată pe ultimul raft al bibliotecii, ca să nu ajung eu la ea. Mare greșeală! Un copil e cu atât mai tentat să pună mâna pe lucrul pe care i-l interzice un adult. Așa că, într-o zi, am drogat-o pe bunica cu o doză sănătoasă de somnifere, am luat frumușel un scaun și-am pus mâna pe cartea interzisă. După ce am citit primele zece pagini, am înțeles de ce o ascundea de fiecare dată. A fost prima carte cu tentă erotică explicită pe care am citit-o. Și mi-a trezit sentimente pe care la vârsta aia nu le înțelegeam și nu le puteam defini. Mi-a rămas în minte pasajul descriptiv care o înfățișează pe ea, în genunchi la picioarele lui, descheindu-i șiretul de la cămașa de noapte, eliberându-i penisul erect, al cărui gland pulsa spasmatic. Nu știu de ce am scris asta aici… (roșește)

Când am crescut, cărțile au început să iasă treptat din viața mea. Am descoperit televizorul (pe care acum îl deschid, fără exagerare, doar de două ori pe an), Internetul, sexul și alte chestii mult mai interesante decât cititul. Ori de câte ori încercam să deschid o carte, îmi pierdeam imediat răbdarea, iar șirurile interminabile de caractere îmi provocau migrene îngrozitoare. Mai nasol a fost cu facultatea, unde, fie că voiam sau nu, eram obligat să citesc niște porcării din care nu înțelegeam absolut nimic (a se vedea lucrările de semiotică). Probabil de-asta am început să urăsc cărțile atât de mult.

În curând, voi lăsa magnificul București pentru Brezoiul cenușiu. Va fi o călătorie îngrozitor de plictisitoare, urmată de câteva zile de amărăciune, pentru că mă simt atât de singur și de părăsit acolo… Cât de mult am vrut să scap de acasă și, uite-mă acum! Mă întorc în lanțuri în locul în care am suferit cum poate n-o să mai sufăr niciodată, în locul care-mi trezește numai amintiri dureroase și neplăcute. Mă ține în viață doar speranța că voi pleca la timp ca să prind sfârșitul de an în București, alături de oamenii pe care i-am descoperit recent și de care n-aș mai vrea să mă despart niciodată.

Lăsând lamentările la o parte și revenind la subiectul inițial al acestui articol (cărțile, în caz că nu v-ați dat seama), am de gând să citesc mai mult și să nu mai urăsc cărțile atât de tare. Ca să nu mă plictisesc, voi încerca să citesc în autobuz „Gargui”, o carte pe care am cumpărat-o după ce am văzut-o la o colegă de grupă. Vedeți voi, eu fac tot ceea ce fac în urma unei recomandări. Dacă nu-mi recomandă cineva o carte sau un film, eu nu citesc și nu mă uit din proprie inițiativă. Asta e una dintre numeroasele mele ciudățenii. Mi-ar trebui un consilier permanent care să-mi spună că cărți să citesc și ce filme să vizionez, în urma experienței sale.

De vreo zi și ceva, mă bântuie titlul unei cărți pe care am citit-o doar pe jumătate. Vreau s-o citesc imediat cum ajung acasă. Este vorba despre cartea care dă și titlul acestui articol, „Iubirea față de aproapele”. Nu-mi aminteam autorul, așa că am dat un search pe Google. E scrisă de Pascal Bruckner și vorbește despre viața unui bărbat care alunecă treptat într-o viață de gigolo, ca urmare a educației pe care a primit-o în copilărie (din câte țin eu minte din ce-am citit, mama lui îi dădea bomboane ca să se dezbrace de față cu toată lumea). Deși unele scene au fost tăiate de editor, cartea rămâne un superb studiu despre prostituția masculină, care i-ar face chiar și pe cei mai fioroși bărbați să roșească.

Cum am cumpărat noi, familie decentă și serioasă (yeah, right!), cartea asta, e foarte amuzant. Eram cu maică-mea în mall-ul din Râmnicu Vâlcea și se apropia ziua bunicii. Și ce dracu’ să găsim mai potrivit decât o carte?! Partea proastă era că eu și mama trebuia să alegem cartea. Maică-mea e la fel ca mine: alege o carte după copertă, sau după biografia autorului. Se plimbă ea vreo juma’ de oră prin librărie ca oaia prin iesle și ochește în cele din urmă o carte. O întoarce și citește un sfert din ceea ce scria pe spate. Vede ea cuvinte precum „eseist”, „filosof”, „scriitor prețios” etc. și se hotărăște s-o cumpere, convinsă că a dat peste un roman de valoare. Eu n-am zis nimic. Eram sictirit de faptul că alegeam o carte drept cadou.

Pe drum, pentru că mă plictiseam teribil, i-am cerut cartea ca să mă uit prin ea. Și, când am văzut că aproape fiecare pagină conținea câte-o expresie din câmpul lexical al cuvântului „pulă”, am râs în sinea mea și mi-am zis „OMG, o să facă infarct baba când o să citească asta”. Și cam așa a și fost. Timp de vreo juma’ de oră a urlat încontinuu la mama: „Ești tâmpită la cap?! Tu vrei să mă omori? Ăsta-i cadou?! Scroafo!”.  Am salvat cartea din gunoi și-am citit primele o sută de pagini. Eu sunt un ciudat și jumătate când vine vorba de chestiuni sexuale, așa că mi-a plăcut, evident. Regret doar că n-am apucat s-o termin, însă-mi promit mie însumi că o să fac asta de îndată ce ajung acasă.

Nu știu dacă o să mai apuc să scriu vreun articol până plec… Sunt trist și deprimat din cauză că las în urmă Bucureștiul cu tot ce înseamnă el și nu vreau să mă apuc să scriu din nou articole emo. Mi-e frig, deși calorifele sunt fierbinți. Îmi vine să bocesc, dar cred că mi-e prea rușine să fac asta. (oftează) Cred că mă duc să-mi fac un ceai fierbinte de mentă… 😦

Isterie de iarnă

Dacă primăvara e timpul pentru astenie, iarna e timpul pentru isterie. Mai ales în București. Nu știu cum se face că, de fiecare dată când ninge în Capitală, toată lumea o ia razna. Traficul se blochează, „Drumul Sării” devine subit „Drumul Plângerii”, iar oamenii devin mai nervoși, mai agitați și mai grăbiți.

Toată vara ne plângem că nu mai avem loc în autobuze, tramvaie și troleibuze, dar ce să mai zic iarna, când ne luăm fiecare ce-avem mai gros pe noi și ne dublăm gabaritul!? Și uite-așa stăm ca niște ouă într-o clocitoare, fără să ne putem mișca și fără să putem respira, din cauza hainelor masive pe care le punem pe noi. De coborât la stația care trebuie nici nu se mai pune problema. Îmbulzeala e atât de mare încât uneori n-ai cum să-ți croiești loc prin mulțimea de moși și babe care, după ce că se mișcă cu viteza luminii stinse, se mai și încăpățânează să stea în fața ușilor. Și dacă îndrăznești să-ncerci să-ți faci loc, ceea ce e dreptul tău până la urmă, tot tu ești ăla nesimțit și prost-crescut.

Eram ieri în 91, venind spre casă după ce nu dormisem o noapte întreagă și după o labageală tristă la examenul de Etică. Trolul, așa cum îl știu dintotdeauna: plin de moși și babe care n-au altceva mai bun de făcut decât să se fâțâie prin oraș de dimineața până seara, în loc să stea acasă, lipiți de calorifere, să-și calmeze reumatismul. Toate bune și frumoase! La Eroilor, se urcă o băbuță vai de steaua ei, trăgând după ea un cărucior de cumpărături. Arăta ca o boschetară veritabilă și de-abia-și târa bășinile. Când s-a așezat în sfârșit pe un scaun, am observat că avea un carton atârnat de gât pe care scria „SUNT BOLNAVĂ”.

Aici ar veni partea în care ar fi trebuit să mi se facă milă, nu? Ete pula! Ce-ar fi să începem să ne scriem toți necazurile pe cartoane și să ni le agățăm de gât?! Credeți că i-ar păsa cuiva? Din părți! Hoașca n-a mârâit nimic tot drumul. A stat liniștită în colțișorul ei până am ajuns la Moghioroș, când s-a ridicat și s-a profilat strategic în fața ușii. Întâmplarea a făcut ca și eu să vreau să cobor la aceeași stație (stau cu o stație mai încolo, dar la Moghioroș urcă o grămadă de lume și nu mă mai pot da jos).

În fața mea, un moșuleț cu o căciulă de astrahan pe cap, iar în fața moșulețului, baba în cauză cu cărucior cu tot. Se deschid larg ușile (în fața lor, evident, o ditamai băltoaca și un morman de zăpadă), iar baba dă să coboare. Însă are o dilemă existențială, mânca-o-ar ciuma: să coboare ea prima, sau să coboare căruciorul? Face un pas în față, apoi altul în spate, revine la poziția inițială, coboară căruciorul, constată că n-a făcut o mișcare inteligentă, apoi îl urcă înapoi în trol. Toate astea în timp ce vreo zece suflete așteptau să coboare în spatele ei.

Și baba nu se lasă! Repetă mișcările descrise mai devreme, se fâțâie în toate părțile, dar tot nu-și dă seama cum să coboare fără să se ude. Moșul din fața mea, la care eu mă așteptam să fie un pensionar respectabil, cu principii, lasă plasele deoparte și-mi împinge baba direct cu fața-n zăpadă. Baba se duce blană, plonjând în băltoaca de pe trotuar, iar căruciorul peste ea. Am rămas tablou! Aș fi făcut eu asta, dar toată lumea m-ar fi acuzat că sunt un puști prost-crescut, lipsit de respectul pentru cei mai în vârstă.

Moșul, satisfăcut, își scutură mâinile, ca și cum ar fi vrut să-i zică „Așea, făi! Acu’ dă din mâini și din picioare, ca să faci îngerași în zăpadă!” Lumii nici că-i pasă de baba lungită în băltoacă. Iese bulucul din trol, alții se urcă liniștiți, iar ea rămâne înfiptă cu capul în zăpadă. Nu m-aș fi așteptat să-i pese cuiva. Prima mea trântă în București a fost în pasajul de la Universitate, unul dintre cele mai aglomerate locuri din Capitală. Și, deși eu muream de rușine pentru că aveam impresia că o să râdă toată lumea de mine, am constat stupefiat că ăia nici măcar nu mă vedeau, darămite să râdă. Altceva m-a mirat pe mine: dacă nici măcar boșorogii nu se mai respectă atunci când vine iarna, unde dracu’ o s-ajungem?

Cam atât cu dilemele existențiale pe ziua de azi. Am de organizat un private party în weekend și numai lista de băuturi (alcoolice, evident) o să-mi ia câteva ore bune. Vă salut și vă sfătuiesc să nu vă lăsați prinși în isteria de iarnă care pune stăpânire peste București în fiecare an.

Despre pișare

Am lăbărit-o destul cu căcaturi sentimentale și lacrimogene pe blogul ăsta. Cred că e timpul să scriu din nou despre cele mai ciudate chestii, să fiu ironic și s-o dau pe caterincă. Nu de alta, dar după ce am recitit textele scrise zilele astea, am avut nevoie de două pahare cu apă și-o aspirină ca să-mi treacă greața și durerea de cap. Sau o fi de la vodka ingurgitată cu poftă seara trecută și nu-mi dau eu seama? Hmm… Și, pentru că tot vorbeam de chestii ciudate, ce credeți că m-a trecut pe mine chiar înainte să mă apuc să scriu articolul ăsta? Exact! O pișare.

Stăteam eu așa, pișându-mă, cu scula atârnată deasupra veceului și mă gândem în sinea mea: „Ce-ar fi domne’ să scriu eu despre pișare?”. Chiar! Ce-ar fi? Uite că asta și fac. Pișarea este un lucru despre care mulți preferă să nu vorbească. Adică e o chestie pe care toată lumea o face, dar nimeni nu discută despre asta la cafea sau pe stradă. Ei bine, eu vreau să vorbesc despre pișare, despre felul în care mă piș eu și despre scula mea adorabilă, fără de care viața n-ar avea niciun rost.

De obicei, mă piș dimineața. Mă piș mult și cu spor. Uneori, în timp ce mă piș, desenez diverse forme cu jetul, sau îmi scriu numele cu propria urină (Și e un nume al dracului de lung, deci imaginați-vă cât de mult pot să mă piș). Mă mai piș și-n timpul zilei, dar nu în locuri publice gen cafenele sau restaurante, că nu pot. Pur și simplu nu-mi vine. Stau cu ea atârnată și-i zic „Haidi, Zorro!”. Și Zorro nimic! Prefer să țin în mine și să mă piș când ajung acasă.

O altă chestie! Nu mă pot pișa când e gălăgie. Când stăteam în căminul de baptiști, baia era comună pentru tot etajul și era doar un singur vas de veceu. Pe lângă faptul că stăteam la coadă ca să mă pot pișa, trebuia să stau să aștept până ieșea tot poporul din budă ca să mă pot pișa în liniște. Când n-aveam încotro, îmi astupam urechile și parcă, parcă mai ieșea ceva.

Când eram mic, îmi plăcea să mă piș în sticle. Că erau de Cola, că erau de Pepsi, de sticlă sau de plastic, eu mă pișam în ele într-o voioșie. Maică-mea era disperată de obiceiul ăsta al meu de care m-am ținut cam până pe la 16 ani. Nu neg că și-acum mă mai tentează ori de câte ori văd o sticlă goală. Căra săraca mama la sticle cu pișat din camera mea pân-o apucau crizele.

Mi-aduc aminte că era într-o marți și trebuia să se ridice gunoiul. Tomberonul, evident, plin cu sticlele mele de pișat. Mama, ca să nu se facă de râs, le-a spus gunoierilor că sunt sticle pline cu benzină. Evident că ăia n-au crezut-o, că doar cine ar fi întreg la cap să arunce benzina la gunoi?! Mă mai pișam și prin vazele scumpe ale bunicii, dar tot mai bine era când îmi strecuram scula prin gaura sticlelor și mă eliberam acolo.

Am o teamă generală față de pisoare. Mă inhibă. Ca să nu mai spun că mor eu de rușine când văd că cineva se poate pișa în chestiile alea. Prefer să-mi pun mâna la ochi sau să intru într-un veceu normal. N-aș putea niciodată să mă piș știind că un alt tip se uită la scula mea. N-am complexe legate de mărime (ar fi chiar imposibil), însă mi se pare aiurea. În schimb, ador să mă piș în chiuvetă. E o senzație uimitoare (pentru mine, cel puțin), pe care am descoperit-o recent. Când eram mic, muream de ciudă că n-ajung la chiuvetă, însă acum stau relaxat, cu mâinile la ceafă și mă piș în voie. Mai dau drumul la apă în timp ce mă piș, pentru că, paranoic din fire, am impresia că cel de afară îşi poate da seama ce fac.

La duş nu mă piş foarte des, în mare parte pentru că fac duş la ore la care nu mă trece pişarea. După mine, duşul e pentru labă, nu pentru pişat. Cu natura am foarte mari probleme. Nu ştiu ce-aș face dacă aș merge cu cortul. Probabil piatră la rinichi, pentru că nu mă pot pișa în boscheți nici să-mi tragi palme. Când am fost la Moeciu, era vorba să mergem la o cascadă numită „La Chișetoare”. Când am auzit asta, mi-am zis în gândul meu „A, păi dacă-i pe-așa, n-are niciun rost să mă mai piș la pensiune, că la ce nume are cascada asta, sigur tre’ să fie o toaletă pe-acolo”. Bineînțeles că nu era nicio budă, pentru că nici dracu’ nu s-ar gândi să pună un veceu în mijlocul naturii, lângă o cascadă (fie ea și cu nume predestinat). Și-uite-așa am ținut eu pișarea-n mine pân-am ajuns înapoi la pensiune. Noroc cu Diana, că a fost destul de deșteaptă să facă autostopul și-am ajuns mai repede.

Orice bărbat are o relație aparte cu scula lui. Hei, ce vreți, sunt sculele noastre, sunt parte din noi! Sunt amuzante, ne ajută la o grămadă de chestii și nici nu ne lasă să ne plictisim. Eu îmi iubesc scula! Sunt mândru de ea! Da, nu mi-e rușine s-o spun. De aceea, n-o scot decât atunci când trebuie, am grijă de ea și nu mă culc cu oricine, tocmai pentru că mă gândesc la bunăstarea ei. Nu cred că pot să explic. Scula mea e ceva foarte intim. Prefer să n-o arăt la toată lumea și să nu las foarte multe persoane s-o atingă. Doar eu am voie (și-ncă cum!)

Nu sunt nici exagerat. Nu i-am pus niciun nume și nici n-o măsor regulat. Am măsurat-o o singură dată, cred că pe la 16 ani, dar a mai crescut de atunci (sau cel puțin așa-mi place mie să cred). Mai vorbesc cu ea din când în când, pentru că în anumite privințe doar ea mă înțelege.

Despre scula mea aș putea vorbi până mâine dimineață, dar care ar mai fi hazul?! Mă duc să mă apuc de tema aia idioată la multimedia (mulțumesc, Curus!), din cauza căreia am înghețat azi prin București, făcând poze ca ultimul turist.

Până la următoarea postare, toate cele bune!