Filosofii matinale

În dimineața asta m-am trezit cu un gând, o întrebare care-mi bântuie creierul de când am deschis ochii până acum, când scriu aceste rânduri. Uite, eu nu cred în superstiții, obiceiuri și tradiții. Asta înseamnă implicit că viața după moarte, raiul, iadul și purgatoriul există-n mintea mea sub un mare semn de întrebare. Totuși, nu mă pot abține să nu mă întreb dacă după viața asta mai există ceva. Desigur, probabil că asta ne întrebăm cu toții la un moment dat, fie că suntem credincioși sau nu. La o anumită vârstă te-apucă din senin filosofia și parc-ai vrea să fii tu primul care elucidează niște mistere care-i tot scapă omenirii de milenii încoace.

Însă eu n-am ajuns încă la vârsta aia și n-am nici cea mai mică intenție să găsesc răspuns la întrebări la care omenirea e prea leneșă sau prea proastă să găsească singură răspuns. Mă întreb pentru că cunosc oameni care și-au trăit și încă-și trăiesc viața sub semnul suferinței. Și nu mă refer la suferință așa cum tindem s-o percepem noi, ăștia mai tineri („vai, m-a părăsit iubitul/iubita”, „vai, n-am bani nici să-mi cumpăr un pachet de țigări”, „vai, n-am job”). Nu! Mă refer la o suferință pe care mă rog să n-o trăiesc vreodată, o agonie cruntă, cu care se luptă zilnic, de zeci de ani încoace.

Am cunoscut mame care au fost bătute crunt de soți, apoi de copii și-acum de nepoți. Știu persoane care se târăsc cu ultimele puteri prin spitale, nu pentru ei, ci pentru copiii lor loviți de boli necruțătoare. Mame și tați care mor câte-un pic în fiecare zi, odată cu cei cărora le-au dat viață. Cunosc părinți care și-au îngropat copiii, oameni transformați în ne-oameni, ale căror fețe înghețate lângă coșciugele celor mult prea devreme plecați dintre noi n-o să le uit niciodată. Cunosc oameni bolnavi, pentru care medicina în stadiul ei actual nu poate face nimic, oameni care nu mai au nicio șansă, dar care se agață de viață cu ultima lor speranță. Cunosc copii lipsiți de părinți, aruncați mult prea devreme într-o lume crudă, apăsați de poveri pe care nimeni n-ar trebui să le cunoască vreodată. Poate că e greu de crezut, dar sunt în lumea asta oameni care nu știu ce înseamnă fericirea. Oameni despre care ai putea să zici c-au uitat să zâmbească, când în schimb ei nu știu cum să facă asta pentru că n-au zâmbit niciodată.

Ei, și pentru amărâții ăștia cărora viața nu le-a oferit efectiv nimic bun, care au purtat războaie în stare să-l zguduie din temelii chiar și pe cel mai solid om, ce rămâne după ce viața ajunge la sfârșit? Ei ce primesc când se scrie ultima pagină, se pune punct și se-nchide registrul? O viață scrisă-n suferință, zeci de ani de chin, mii de lovituri de bici la care n-au schițat niciun gest, au scrâșnit din dinți și-au mers mai departe, primind cu demnitate următoarea lovitură, fost-au toate în zadar?

Și ce pretenții mai avem noi, cei care am dus o viață normală, cu nici prea multe bune, dar nici prea multe rele să fie mai bine „pe lumea cealaltă”, așa cum spun unii? Nu suntem oare puțin cam ipocriți, puțin cam egoiști să ne-așteptăm la „mai bine” într-o posibilă lume viitoare când deja ne e destul de bine în lumea asta față de unul care nici lacrimi nu mai are să jelească fiecare lovitură pe care i-a dat-o soarta? Gândiți-vă puțin la asta de fiecare dată când vă rupeți o unghie și credeți că s-a terminat lumea, de fiecare dată când aterizați cu șezutul de asfalt și credeți că nu vă veți mai putea ridica. Gândiți-vă că sunt oameni care și-au dus întreaga viață târându-se pe asfaltul pe care voi ați căzut timp de cinci minute. Și dacă pe ei nu-i mai așteaptă nimic bun, nici măcar la sfârșitul vieții, pe voi de ce v-ar aștepta?

Cum n-o să mai calc prin Ghencea în viața mea

Sunt două lucruri pe care nu pot să le înțeleg, oricât m-aș strădui: politica și fotbalul. Dacă pe prima trebuie s-o înțeleg ca să nu mă dea ăștia afară din facultate, fotbalul încă rămâne un mister pentru mine. Sau, mai bine spus, l-aș înțelege dacă nu i s-ar promova doar latura spectaculoasă, axată pe imaginea lui Chivu sau tatuajele lui Mutu. Povestea care urmează este cât se poate de adevărată, oricât mi-aș dori eu să nu fie. Nu e foarte recentă, însă merită spusă.

Am zis în mai multe rânduri că telefonia mobilă a fost inventată ca să încurce lumea. Ei bine, asta s-a întâmplat și de această dată. Într-o după-amiază liniștită, când mă întorceam de la facultate, dispozitivul ăla enervant numit celular începe să țârâie. La telefon, colegul meu de cameră îmi spune că l-a prins poliția pe undeva prin Ghencea conducând fără carnet. Pentru că nu mă călcase nimeni pe nervi în ziua aia, eram într-o dispoziție foarte bună, așa că am acceptat să fac pe bunul samaritean și să-i aduc carnetul (mai bine stăteam dracului în banca mea!) OK… Ghencea e la doar o aruncătură de băț de unde stau eu, așa că m-am urcat în 385 și dus am fost. Nu mai fusesem în viața mea în cartierul ăsta, așa că am belit ochii pe geam tot timpul cât am stat în autobuz. Nici măcar nu știam unde să cobor, dar am văzut tramvaiul 41 și atunci mi-am dat seama că am ajuns.

Cum nu mă pricep deloc la fotbal, habar n-aveam că Ghencea e „sediul central” al echipei Steaua și al suporterilor ei. Marele meu ghinion a fost ca tocmai în acea zi, exact la ora aia, Steaua să aibă meci cu nu-mai-știu-ce echipă. Agitație mare, televiziuni, mașini, polițiști, nebunie… Am coborât din autobuz și atunci s-a întâmplat. Un ditamai cioroiul (=țigan) îmbrăcat într-o bluză care de-abia îl încăpea (tipul avea un burtoi imens) m-a ridicat de gulerul tricoului și mi-a arătat o măciucă pe care o ținea în cealaltă mână. „Ia zi, mă! Cu cine ții?”, a urlat el la mine. Nu știu dacă am fost scârbit de atitudinea lui sau de respirația lui puturoasă, dar am reușit să scot un „Pardon?!”, în semn de indignare. Nu reușeam deloc să procesez ce mă întreabă. Văzând că nu reacționez în niciun fel, cioroiul s-a răstit din nou la mine: „Cu cine ții, măăăă?!” și iar mi-a arătat măciuca. Spuneam că atât cât am stat în autobuz m-am uitat pe geam. Și bine am făcut! Norocul meu a fost că am văzut un stadion, pe poarta căruia scria cu litere de-o șchioapă „STEAUA”. Cu ochii la măciucă, am spus printre dinți: „Cu Steaua…”

Atât i-a trebuit cioroiului să audă. M-a luat în brațe  și m-a strâns atât de tare încât am crezut că mi se taie respirația. După ce a urlat de vreo trei ori „Hai Steaua!”, acompaniat de alți cioroi (amicii lui, probabil) care stăteau undeva mai departe, m-a lăsat să plec. Șifonat și amețit cum eram după episodul care tocmai se consumase, am constat că e rău să nu stai bine cu capu’. Dacă ai ajuns să agresezi trecătorii din cauza fotbalului, e grav! Bine că nu m-a pus dracu’ să spun că sunt dinamovist sau rapidist, că să fi văzut atunci ce bătaie îmi luam.

Comicul situației este că a doua zi m-am dus în Kaufland, care e undeva prin Colentina. Când am ieșit de la metrou, primul lucru pe care l-am văzut a fost un indicator care spunea „Stadionul Ștefan cel Mare”. Despre ăsta știam că este stadionul echipei Dinamo. „M-am dat dracu’!”, mi-am spus. „Acum trebuie să spun că sunt dinamovist ca să scap nevătămat”. A fost cât pe ce să fac cale întoarsă. Din fericire, acolo nu m-a mai bruscat nimeni. Așadar, am concluzionat că în București trebuie să schimbi echipele mai des decât schimbi chiloții, în funcție de ce zonă de afli, ca să nu-ți iei bătaie.

Cum spuneam  și la început, pentru mine fotbalul încă rămâne o enigmă. Și încă una dureroasă…