Back to Black

Nu știu ce am, dar în ultima vreme mi-a cășunat rău de tot pe Amy Winehouse. Ca să ne înțelegem, nu am fost niciodata fan; ba chiar mă enerva și nu înțelegeam de ce erau toți hipnotizați de ea cu ceva vreme în urmă când era in vogă.

Poate că are de-a face cu procesul de maturizare, sau poate că pur și simplu am început să renunț la încăpățânarea care mă determina să urăsc lucruri fără motiv, I dunno… Ideea e că ascultându-o, I began reflecting nu numai asupra muzicii, ci mai degraba asupra circumstanțelor morții ei.

Și mi-am dat seama că, deși toată lumea crede că drogurile sunt un semn de slăbiciune și văd dependența de droguri ca pe un gest tipic oamenilor proști, povestea nu stă nicidecum așa. Poate că voi enerva pe mulți for what I’m about to say, dar drogurile și dependența de droguri sunt specifice în principal oamenilor cu un IQ peste medie și cu o inteligență superioară. Don’t have to take my word for it; Google it. Aproapte toți gigeii și gigelele de care au auzit nu numai prietenii și familia au avut tangențe cu drogurile, sub o formă sau alta.

Don’t get me wrong, nu sunt pro-droguri; pot fi doar neutru cel mult, pentru că fiecare are dreptul să facă ce vrea cu viața lui. Dar nu asta e ideea. Ideea e că oamenii inteligenți sunt mai predispuși la dependența de droguri tocmai pentru că, cu cât IQ-ul crește, cu atât crește și acuitatea cu care vezi lumea din jurul tău și felul în care simți oamenii. Și cu cât vezi mai clar, cu atât te scârbești mai tare de viață și de cei din jur, așa că în secunda următoare te refugiezi în droguri ca să te amorțești până pierzi contactul cu lumea.

Cum viața nu-ți dă fără să ia (uneori mai mult decât oferă), o minte sclipitoare vine la pachet cu o predispoziție spre depresie și izolare, tocmai pentru că oamenii inteligenți nu pot fi legați la ochi, prostiți și transformați peste noapte în flower-power zombies care văd viața ca a walk through the park on a sunny day. Așadar, costul unui IQ peste medie este de cele mai multe ori o viață scurtă.

Partea bună (da, există și o parte bună) este că un om de geniu, indiferent că este artist sau om de știință, va reuși să scrie istorie într-o viață de două ori mai scurtă decât a unui om obișnuit care se naște și moare în anonimat.

Anunțuri

Sclavism social

Mie îmi place să cred că oamenii se împart în două categorii. Există oameni normali si oameni self-aware. Dar când spun normali nu mă refer la „două mâini, două picioare, întreg la cap” kind of normal, ci mă refer la oamenii obișnuiți, docili, care se mulțumesc cu ce le oferă viața, care dacă au o relație cu un alt om nici prea-prea nici foarte-foarte sunt mai mult decât împăcați și care, orice s-ar întâmpla, urmează aceeași rutină atât în fapt cât și în gândire.

În schimb, oamenii self-aware sunt ăia pe care societatea nu îi poate prosti cu momelile care merg la oamenii normali, gen familie, copii, carieră solidă, comunitate and all that bullshit pe care-l voi detalia în continuare. Începând de la o vârstă fragedă, suntem învățați (mai pe față sau mai subliminal) că perpetuarea speciei primează, familia este pilonul de bază al societății (însăși această expresie este inoculată involuntar în vocabular) și că oamenii trebuie să urmeze un ciclu stabil care, în opinia societății ar trebui să fie: școală – carieră – căsătorie – cămin – copii – nepoți

Așadar, dacă ar fi să comprim paragraful anterior, oamenii nu trăiesc pentru ei, ci pentru societate și binele acesteia. Dacă ești un om definit mai sus ca normal, te vei revolta la această afirmație, pentru că oamenii normali întotdeauna au tendința să se revolte atunci când tagmele pe care ei le-au luat de bune timp de-o viață întreagă sunt zguduite din temelii. Spune-i unui habotnic că omul se trage din maimuță și nu din Dumnezeu și vei avea garantat parte de un discurs și-o întoarcere rapidă de călcâie.

Nu spun neapărat că a fi un om normal, în acord cu așteptările societății ar fi un lucru rău; probabil că dacă am fi cu toții self-aware, coeziunea socială s-ar duce de râpă și am cădea în anarhie. Numai ca mie, ca om self-aware, mi se pare trist (și spun asta fără nicio urmă de aroganță) să mă uit la oamenii normali cum merg ca niște zombies către aceleași ținte stabilite de societate. Și mi se pare pe de altă parte amuzant să văd oameni care afirmă sus și tare că își doresc copii/carieră/familie etc., dar care tac mâlc atunci când sunt întrebați  DE CE?

Că tot am ajuns aici, ca o mică paranteză, eu consider că a te întreba constant pe tine însuți de ce faci un anumit lucru înainte să îl faci, e o chestie foarte constructivă. Mai bine să challenge decât să embrace orbește.

Bineînțeles că, la fel ca orice individ, am fost expus la aceleași mesaje și mi s-a pus în față același drum prestabilit pe care ar trebui să îl urmez. Și mi-am dorit carieră. Și mi-am dorit o casă. Și mi-am dorit copii. Apoi m-am întrebat DE CE? Și atunci s-a lăsat tăcerea. Am început atunci să îmi dau seama că de fapt nu eu îmi doresc toate aceste lucruri, ci societatea și le dorește de la și pentru mine. A fost prima, singura și ultima dată în care m-am gândit la cele mai sus menționate.

Nu vreau să cuget prea mult asupra acestui subiect, ci doar să marchez o constatare; mai mult pentru mine însumi decât pentru oricine altcineva. Să fie acolo ca un reminder că viața trebuie trăită liber, pe sistemul come what may, fără să mă gândesc că o trăiesc pentru a împlini un scop ales de altcineva. Și dacă după ani și ani s-o dovedi că n-am dreptate (deși asta se întâmplă extrem de rar) atunci să fie joke on me și cu asta basta.

Teama de mediocritate

Există trei tipuri de insulte pe care omenirea le detestă. Primele includ cuvântul „măta”. Niciodată „tac-tu”. Întotdeauna va fi „p***a mătii”, „băga-mi-aș p**a în măta”, „s-o f*t pe măta” și așa mai departe. Nimeni nu se leagă de tați. Și nimeni nu s-ar simți jignit dacă cineva l-ar înjura de tată. Să fie oare tații prăpădiții planetei pentru care insultele sunt de prisos, iar mamele niște sfinte, așezate pe un piedestal?

Următoarele pe listă sunt insultele aduse la adresa inteligenței/aspectului unei persoane. E atât de ușor și reconfortant să-i spui cuiva „Bă, ești prost!” sau „Arăți ca un c*r”, nu-i așa?. Pentru unii e sfârșitul lumii, pentru alții mai puțin. Și, în cele din urmă, premiul pentru cea mai detestată insultă îi revine mediocrității. Teama de mediocritate a devenit una dintre cele mai temute boli ale secolului curent. Aproape că nici SIDA nu mai produce același efect psihologic.

În liceu, cel mai urât lucru pe care-l putea spune un profesor despre tine în ședința cu părținții era că ești un elev mediocru.  Adică nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nu te remarcai prin nimic deosebit. Erai o părticică nesemnificativă dintr-o masă de elevi. Când se întâmpla asta, zidul de așteptări pe care-l clădiseră părinții tăi se dărâma într-o clipită. Nimic nu durea mai tare. N-o să înțelegem de ce părinții noștri își doresc să vadă în noi ceea ce ei n-au putut fi niciodată decât atunci când ajungem să procedăm și noi la fel cu odraslele noastre, indiferent cât ne-am jurat în tinerețe să nu repetăm greșelile alor noștri.

În echipa de fotbal, mediocritatea era ceva de nesuportat. Unsprezece băieți, unsprezece recipiente de testosteron sub presiune, toți luptându-se să înscrie, să dea o pasă bună, să impresioneze fetele de pe marginea terenului. Fiecare striga cu disperare „Eu nu sunt mediocru!” Niciodată nu ne-am oprit să ne gândim dacă într-adevăr fetele și oamenii din jur în general ne plăceau pentru ceea ce eram și nu pentru ceea ce încercam cu disperare să fim.

Teama de mediocritate ne împinge uneori spre gesturi extreme. Ajungem să ne culcăm cu cei din conducerea firmei în care lucrăm doar că să scăpăm de postul mediocru care ne-a fost repartizat. Ajungem să fim hipsteri, doar ca să fim altfel. Ajungem să fim genii neînțelese, fără să ne dăm seama că lumea din jurul nostru nu afișează apreciere, ci mai degrabă compasiune. Ajungem să fim ceea ce nu suntem.

Toate acestea se întâmplă pentru că privim atât de mult în jur, pentru că așteptăm în permanență validarea din partea celorlalți. Cel care a spus că omenirea este egoistă s-a înșelat enorm. Noi nu facem nimic fără să ne gândim la ceilalți. Indiferent cât suntem de independenți, întotdeauna întrebarea „oare ce va crede lumea?” răsare în subconștientul nostru. Tăioasă și inopinantă, încercăm s-o negăm, s-o ascundem, dar în cele din urmă ajungem să ne ghidăm viețile și acțiunile după răspunsul la această întrebare.

Cele 15 minute de faimă n-au plecat nicăieri. Doar că acum s-au prelungit. Vrem o viață întreagă plină de faimă. Pentru noi, faima și recunoașterea celorlalți sunt biletul către ieșirea din mediocritate. Ne alegem modele valorizate de societate și ne purtăm ca ele. Nu ne gândim nici măcar pentru o secundă că poate mai sunt alte milioane de oameni care copiază același model și ne trezim din nou prinși în spirala abruptă a mediocrității.

Nu suntem niciodată mulțumiți de noi înșine. Vom fi întotdeauna prea grași, prea slabi, prea păroși, prea nesuferiți, prea… mediocri. Și-acum vă-ntreb: de ce e a atât de rău să fii mediocru? Ce câștigăm dacă lumea ne adoră dar în schimb noi nu putem să trăim cu noi înșine? Cred că a venit timpul să conștientizăm că mediocritatea asta de care ne e atât de frică este de fapt felul nostru unic de a fi și să arătăm mai mult respect față de propria persoană.

Da, dragi români, sunteți frumoși. Fiecare dintre voi e unic. Nu mediocru, unic! Fără să vă chinuiți, fără să încercați să fiți altcineva, sunteți unici. Și chiar dacă nimeni nu vă spune asta, să știți că e mai ușor și mai puțin dureros să înveți să trăiești cu tine însuți decât să încerci să încapi în pantofii altei persoane doar de dragul unei validări sociale care nu înseamnă nimic.

Era COOLness-ului

NIKE „Run Cool” 2011, Vitamin Pictures, USA

Măi să fie… Măi să fie! Totul trebuie să fie cool în ziua de azi. Până și un obicei cât se poate de banal ca alergatul. S-ar răsuci Descartes în mormânt dac-ar vedea cum al său „Cogito ergo sum” a devenit de-a lungul timpului „Ești în Pagini Aurii, deci exiști”, pentru ca mai apoi să fie transformat de industria publicității în deviza unanim acceptată „Ești cool, deci exiști”. Obișnuitul nu mai este cum îl știam noi. Cool este noul obișnuit. Dacă nu ești cool, nu ești normal. Ești deviant, proscris, respins de societate (sau, ca să fiu mai precis, de partea cool a ei). Prin anii 60, erai cool dacă aveai plete, purtai blugi evazați și cămăși înflorate. Prin anii 90, erai cool dacă erai rocker și aveai geacă de piele. Acum ești cool dacă porți skinny jeans în orice altă culoare decât cea obișnuită, ochelari de tocilar și ai un iPhone în buzunar. Dacă sunteți hipsteri sau hipsteri wannabes, mai bine vă opriți acum din citit, pentru binele vostru.

Dac-ar trăi, probabil că Maslow ar mai adăuga o treaptă faimoasei sale piramide, pe care noi, cei care studiem comunicarea, publicitatea sau psihologia o cunoaștem atât de bine. Brusc, în vârful piramidei ar trona nevoia de a fi cool. Lăsând la o parte exagerările, constat cu tristețe că omenirea și-a reconsiderat prioritățile. Dintr-o dată, toți vor să fie cool, la modă, în trend sau cum dracu’ s-o mai zice. Nu sunt tradiționalist. Nu, nicidecum. Însă mi se pare că evoluția asta se îndreaptă într-o direcție ușor greșită. Da, ușor e un eufemism. De când mama dracu’ a devenit cool (adică normal) ca bărbații să se îmbrace ca femeile și viceversa?! Toată hipstăreala asta a proiectat imaginea unor bărbați feminizați și a unor femei masculinizate. E ca și cum lumea s-ar fi întors cu curu-n sus dintr-o dată.

Nu mă pasionează moda și nici nu încerc s-o înțeleg. De fapt, nici nu cred că e ceva de înțeles la modă. Toată faza cu „nu toți înțeleg moda” este doar modalitatea oamenilor din domeniu de a se autoflata, de a se minți pe ei înșiși că sunt superiori celorlalți. Căcat cu perje! Muritori de rând sunteți și voi, dragii mei. Doar că, spre deosebire de alții care muncesc din greu pentru o pâine, voi coaseți niște cârpe, luați bani căcălău și ajungeți și faimoși. Ca să nu mai spun că sunteți și niște autorități în domeniu, iar masa de proști se îmbracă așa cum dictați voi. Nu contează că-ți ies slăninile pe-afară sau că te dor încheieturile din cauza pantofilor. Nu, domne! Dacă zice Xulescu, mare dizainăr, „poartă asta că e cool”, tu te duci ca vita-n grajd și-ți iei tot ce-i la modă. Nu contează c-o s-arăți mai gay ca Elton John, nuuu, tu pune skinny jeans pe tine, pensează-te subțire, aruncă un tricou cu imprimeu trăznit și neapărat, dar NEAPĂRAT, nu-ți uita ochelarii de tocilar și iPhone-ul acasă. Eventual ia-ți și-o gentuță, că dacă femeile poartă, tu de ce n-ai purta? Ce, ele e mai jmechere? Să nu mă înțelegeți greșit… Nu c-ar fi ceva greșit în a fi gay, dar dacă tot nu ești, nu mai încerca să te îmbraci ca unul doar de dragul ideii de a fi cool.

Și, dacă ești femeie, lasă-ți dracu’ părul lung, nu te mai tunde ca Rihanna și nu mai încerca să arăți ca un bărbat! Mai poartă și tu un toc, o fustă, alea-alea, nu blugi și converși (zic bine?), că de-aia ai venit pe lume cu țâțe și cur. Nici să le expui prea mult nu-i bine, dar nici să te prefaci că nu-s acolo. Și aruncă dracu’ ochelarii ăia de tocilar, că vezi destul de bine. Când vei avea șaizeci de ani, o să te saturi de purtat ochelari de vedere.

Aș putea s-o țin până mâine cu criticile la adresa hipsterilor fără să mă satur, însă voi fi succint. Rezum tot ce am de spus despre categoria aceasta de oameni și despre coolness în general printr-o simplă cugetare: degeaba vă străduiți să fiți ALTFEL decât ceilalți, să nu fiți mainstream, să fiți underground. Când deveniți prea mulți și stabiliți deja un trend, sunteți mainstream în cel mai puternic sens al cuvântului. Așadar, dragii mei hipsteri, vă întoarceți împotriva propriilor principii sau, pe românește, vă dați cu firma-n cap!

Până data viitoare, arrivederci!

Să MOOORI tu!

Înainte să-ncep, trebuie să menționez trei lucruri:

1. Ador PR-ul. Nu-l practic, dar îmi place să fac mișto de cei care-l practică (și dau cu mucii-n fasole).

2. Pagina mea de start nu e yahoo.com. Dar, de fiecare dată când mă deloghez, îmi apare pagina aia enervantă, plină de articole stupide, la citirea cărora nu știu dacă să râd sau să m-apuce plânsul.

3. Sunt un fan al culturii americane, cu tot ceea ce implică ea (de la Starbucks la Hollywood). Dar, frate, oamenii ăia sunt cretini rău. De ce? Pentru că înghit toate gogoșile pe care le dospesc companiile. Altfel cum vă explicați că PR-ul și publicitatea au un succes răsunător la ei? Nu, nu suntem noi proști și nici nu le practicăm în mod greșit. Doar că atâția ani sub comunism ne-au învățat să fim mai sceptici în fața minciunilor care ni se aștern pe tavă. Proabil că ăsta e singurul lucru bun cu care ne-am ales din epoca răposatului.

Iată peste ce-mi dau ochișorii în această seară, când îmi trece prin cap năstrușnica idee să ies din mail și să-mi văd de treabă:

“5 HEALTH REASONS NOT TO QUIT COFFEE”

Să MOOORI tu că e sănătos să bei cafea, dragă… Kerri-Ann Jennings, sau cum dracu’ te-o chema! Beau cafea, desigur. Aș fi chiar ipocrit să zic că nu beau. Dar asta nu înseamnă că nu-mi dau seama că dăunează sănătății. Eu sunt pur și simplu prea nepăsător față de starea sănătății mele ca să renunț la cafea, spre deosebire de conaționalii tăi americani care se duc la doctor și dacă se taie la deget. Dar hai s-o luăm ușurel, să nu ne-apuce amețeala:

1. IT PROTECTS YOUR HEART. Să mooori tu! Spune-le asta și celor care anual suferă de infarct pentru că toarnă în ei cafea ca apucații, sau celor care se duc la doctor și cărora le spune ăla să mai reducă consumul de cafea, că altfel le crapă corasonu’ (și nu de la prea multă dragoste). Ei, ce zici?! Oare sunt doctorii cretini la cap? Nu, normal că nu sunt, că altfel n-ar avea o licență în medicină.

2. IT DIVERTS DIABETES. Să mooori tu! Și dacă-mi torn ca nesătulu’ un kil de zahăr în alea 4 sau mai multe cești de cafea pe care mi le recomanzi cu atâta căldură, îmi garantezi matale că n-o să fac diabet?! În plus, „some studies” și „other studies” nu prea mă fac să am încredere în argumentul tău. Dacă vrei să te cred, pune dracu’ niște linkuri către studii, deși mă îndoiesc că ar exista așa ceva.

3. YOUR LIVER LOVES IT. Să mooori tu! Cam atât de mult cât iubesc eu dentiștii. Dacă vrei s-o dăm metaforic, stomacul e „the real lover”. Ficatul e doar amantul. Să vezi ce bine o să-i fie stomacului tău peste zece ani de băut cafea o dată pe zi (sau, de mai multe ori, că tu așa ne recomanzi). Și să vezi ce-o să se-nfurie și ficatul pe urmă.

4. IT BOOSTS YOUR BRAIN POWER. Să mooori tu! Pentru câte ore? 2? 3? Și dup-aia cazi lat ca o legumă, tânjind după un strop de cofeină pe care ai fi-n stare să ți-l bagi și-n venă, dacă s-ar putea. Te simți obosit? Du-te dracu’ și te culcă. Că de-aia s-a inventat somnul, nu cafeaua! Cafeaua previne Parkinson-ul și Alzheimer-ul, zici tu? Atunci cum numești tu tremuratul ăla enervant care te-apucă după ce bei cafea ca spartu’?! Cutremur?!

5. IT HELPS YOUR HEADACHES. Să mooori… De fapt, da. Aici chiar ai dreptate! Îți ia durerea de cap, îți dă alte „migrene” la schimb. Durerile alea de cap pe care susții tu că le vindecă miraculosul lichid numit cafea sunt provocate tocmai de dependența de cofeină. E ca un drog, draga mea. Când nu-l mai iei, intri în sevraj. D-aia te doare căpățâna. Dar e mai bine să faci din cafea un remediu pentru durerile de cap care provin tocmai din dependență, nu-i așa?!

Deci, dragă Kerri-Ann Jennings, cu cât te-au plătit producătorii de cafea să îndrugi minciunile astea?

D’amitié

Și iată că s-a dus și săptămâna „de foc”… După aproximativ douăzeci de ore de somn (meritate, zic eu), sunt din nou în stare să merg pe picioarele mele. A fost cea mai extenuantă săptămână prin care am trecut în toată viața mea. Motivul? Trei litere: M A P. N-o să discut despre asta acum, pentru că sunt absolut incapabil să-mi pun gândurile-n cuvinte. În schimb, aș vrea să dedic articolul ăsta tuturor prietenilor mei și să le mulțumesc în felul ăsta pentru că au fost alături de mine în tot acest timp.

Toată viața mea am fost o persoană singuratică. Copilăria și apoi adolescența mi-au fost marcate de o timiditate excesivă, care m-au împiedicat întotdeauna să mă împrietenesc cu cei din jurul meu. Târziu de tot mi-am descoperit latura sociabilă, deși am și-acum momente în care simt pur și simplu nevoia să mă retrag în carapacea mea, fără să văd sau s-aud de nimeni. Din cauza asta, n-am avut niciodată un prieten adevărat, un „best friend” cum se mai spune. Toate necazurile, toate depresiile mi le-am ascuns undeva în interiorul meu și le-am rumegat în tăcere, fără să spun cuiva despre ele. N-am avut niciodată un umăr pe care să plâng, sau un prieten căruia să-i spun ce mă apasă.

Cum spunea și Teo la un moment dat, experiența Moeciu mi-a schimbat viața. Brusc, am descoperit un grup de oameni minunați, care s-a extins treptat. Ei sunt singurul motiv care mă ajută să merg mai departe, să vreau să mă autodepășesc și să trăiesc. Dacă n-ar fi ei, existența mea ar fi mult mai amară. Nopțile trecute m-au făcut să țin și mai mult la unii dintre ei.

Pe această cale, trebuie să le cer iertare tuturor pentru starea deplorabilă în care mă aflam în dimineața de dinaintea prezentării campaniei publicitare. Îi cer scuze și-i mulțumesc lui Vlad pentru că m-a adunat de pe jos când am leșinat din cauza stress-ului și a nesomnului, dar și lui Vladimir, pentru că m-a însoțit la facultate, în loc să stea acasă și să doarmă. Băieți, vă datorez viața. Și o spun pe cel mai serios ton. Multe nu-mi mai amintesc din dimineața cu pricina, însă sprijinul vostru mi-a demonstrat că sunteți niște prieteni adevărați. Aș vrea să am ocazia să mă revanșez față de voi…

Aș vrea să-i mai mulțumesc Teodorei, pentru că este cea mai sufletistă persoană pe care am cunoscut-o vreodată. Indiferent ce ar spune alții, ea nu va scădea niciodată în ochii mei. Sunt cel mai norocos om de pe planetă pentru că mi-e prietenă. Îi mulțumesc și Aurei, care m-a dus acasă cu mașina, când eram semi-lucid și halucinațiile deja mă copleșiseră. Îi mulțumesc Adinei, pentru că emană bunădispoziție și Amei, fără de care partea de producție a campaniei noastre ar fi fost la pământ.

În ultimul timp, am realizat că am devenit în mod iremediabil dependent de grupul meu de prieteni. Când nu sunt cu ei, liniștea mă obsedează și mă întristez. Simt nevoia să-i văd zilnic, măcar cinci minute, să știu că sunt acolo și că există. Prea bine nu știu să descriu senzația de a nu fi cu ei, dar oricum e una a dracului de nașpa. Poate că unii oameni și-ar da banii pe mașini sau mai știu eu pe ce lucruri extravagante. Ei bine, eu, dacă aș avea bani, mi-aș cumpăra o casă încăpătoare și i-aș muta pe toți prietenii mei cu mine. Aș face orice ca să fie ei fericiți. Știu c-o să sune dramatic, dar pentru oamenii ășta aș fi în stare să-mi dau și viața, dacă mi-ar cere-o.

Oameni buni, vă iubesc la modul cel mai sincer și mai serios! N-aș putea să vă spun asta în față, așa că prefer s-o fac pe blog. Vărsătorul este zodia care-și mărturisește cel mai greu sentimentele și care rămâne o enigmă indescifrabilă pentru toți cei din jur. Este, pe de altă parte, zodia care preferă să închidă orice mijloc de comunicare cu ceilalți atunci când este trist sau deprimat. Asta ca să mă justific…

Știu că am fost inconsecvent și, pentru mulți dintre cei care vor citi aceste rânduri, cuvintele mele nu vor avea absolut niciun înțeles. Înainte să încep s-o iau pe câmpii mai rău decât am făcut-o până la acest paragraf, vă mulțumesc și vă cer scuze tuturor dacă v-am pus vreodată într-o ipostază proastă.

Pour mon âme

Preluând exemplul altor bloggeri, am întocmit și eu o listă cu cinci melodii de suflet, care mă reprezintă și pe care le ascult (sau le-am ascultat) în diverse perioade ale vieții mele. Enjoy!

  1. Bonnie Tyler – „Total Eclipse of the Heart” (melodia pe care mi-am pierdut virginitatea)

Dacă vă întrebați când anume, răspunsul este 6 februarie 2006. O chema Amalia și avusesem împreună peste trei ani de relație (la distanță, altfel nu cred că ar fi durat atât de mult). Eram virgini amândoi, deci vă puteți închipui cât de jalnic a putut să fie. Cert e că, ori de câte ori ascult melodia asta, mi se ridică părul de pe grumaz.

2.  Daniel Levi – „L’envie D’aimer” (melodia care îmi redă de fiecare dată speranța)

Chiar dacă e o melodie lentă, îmi redă speranța de fiecare dată când mă simt abătut. Presupun că titlul („L’envie d’aimer” = „pofta de a iubi”) mă face să mă gândesc că încă mai există lucruri pentru care merită să lupți pe lumea asta.

3.  Adam Brand – „Hell of a Ride” (melodia pe care o ascult atunci când sunt fericit)

E o melodie gen country, numai bună de ascultat la o beție cu prietenii, undeva pe la sfârșitul vieții, pentru că reflectă exact ideea pe care o am eu despre amiciție. Dacă stau bine să mă gândesc, dacă ar fi vreodată să le dedic prietenilor mei o melodie, cu siguranță aș alege-o pe aceasta.

4.  Lady GaGa – „Bad Romance” (melodia cu ale cărei versuri mă identific cel mai bine la momentul actual)

Nu întrebați de ce. Doar ascultați versurile!

5.  Celine Dion – „Call the Man” (melodia pe care dorm cel mai bine)

Pentru cei care nu știu, eu sunt fan Celine Dion, însă nu am vrut să fac un top doar cu melodiile ei. Așa că am ales-o doar pe aceasta, care mă ajută să dorm buștean. Ori de câte ori am insomnii, pun căștile-n urechi, dau volumul la jumătate și bag „Call the Man”. Efect aproape instantaneu!

Echipa de… șic

Afișul concursului

Afișul concursului

Recunosc! Nu citesc revista TABU (normal, doar e o revistă pentru femei), dar concursul pe care ei îl propun în această primăvară sună destul de tentant pentru orice fată cu aere de top-model sau pentru tinerii aspiranți la o carieră în fotografie și design vestimentar.

Cu alte cuvinte, dacă crezi că te încadrezi într-una dintre categoriile enumerate în afiș (model, fotograf, stilist sau make-up artist), alcătuiește-ți o echipă nu de șoc, ci de… șic și înscrie-te în concurs. Poți câștiga o lună de training la cartierul general TABU.

Pentru mai multe detalii:

click aici