Despre moarte ca lecție de viață

Citisem ieri articolul ăsta pe blogul lui Cati și, așa cum îi spuneam și ei într-un comentariu, m-am bucurat să citesc o postare atât de personală, fie ea și una atât de tristă. Cu ceva timp în urmă, citeam un alt articol, foarte bine scris, pe blogul Georgianei. Articolele de acest gen sunt motivul pentru care iubesc blogosfera. Apreciez enorm oamenii care-și asumă marele risc de a-și deschide din când în când sufletul în fața unor străini din online, pe lângă advertoriale, articole scrise la bășcălie sau lamentări existențiale. O percep ca pe o dovadă inestimabilă de încredere și apropiere față de mine, un simplu cititor pribeag pe Internet.

Despre moarte nu cred că am mai vorbit până acum, cel puțin nu în profunzime. Și cred că a venit momentul s-o fac, pentru că percepția mea față de acest fenomen este oarecum diferită (cred eu) față de cea a multor oameni.

Când eram mai mititel, încă înrădăcinat în micuțul meu orășel de provincie în care toată lumea se cunoștea cu toată lumea, bunica mea obișnuia să mă ducă tot timpul la priveghiuri și înmormântări ale rudelor sau cunoscuților. La început, n-am priceput mare lucru din ce se întâmpla. Moartea părea un somn adânc și liniștit, cu monede coclite așezate pe pleoape, flori și lumânări pe piept. O odihnă pașnică, presărată din când în când cu plânsete și suspine amare.

Obișnuiam să stau lângă coșciug, să mănânc cozonac și să mă holbez ore în șir la persoana așezată pe catafalc, așteptând să se miște sau să zică ceva din clipă-n clipă. „De ce nu se mișcă?” sau „Când o să se trezească?” au fost întrebările la care bunica mi-a răspuns cu răbdare „Nu se mai trezește. S-a dus în Rai.” Am văzut-o îngropându-și frați și surori, trecând de fiecare dată prin același ritual amar, în care sufletul ei murea puțin câte puțin odată cu cel sau cea trimiși către odihna veșnică. Și atunci, pentru mine, moartea a devenit acel fenomen care-ți rupe sufletul ca pe o așchie. Am înțeles mult mai târziu că moartea nu înseamnă doar durere și în niciun caz nu înseamnă pierdere.

Pentru mine cel din prezent, moartea înseamnă sfârșitul unei lecții pe care cel trecut în neființă a învățat-o, nota finală a unui examen greu și plin de încercări pe care l-a absolvit. Trăiesc cu ferma convingere că venim pe această lume ca să învățăm ce n-am reușit să învățăm în viețile anterioare și plecăm atunci când misiunea noastră pe acest pământ s-a încheiat, când am schimbat tot ce ne-a fost dat să schimbăm la noi și la cei din jurul nostru, când am reușit să semănăm și să cultivăm în ceilalți tot ce-am avut noi mai bun. Și vom renaște iarăși, în alt spațiu și în alt timp, pentru a începe o nouă lecție, un nou capitol din manualul numit viață. Și tot așa la infinit, pentru că oricât ne-am chinui s-o delimităm, s-o categorisim sau s-o definim, viața este un fenomen care ne depășește pe toți.

Nu cred în rai, nu cred în iad. Cred însă în oameni și-n efemeritatea lor. Cred în începuturi și sfârșituri, în lecții și deznodăminte. La capătâiul celor dragi nu-mi va rămâne loc pentru tristețe, ci pentru comemorare, pentru aducere-aminte și recapitulare a lecțiilor pe care le-am învățat de la ei. Pentru că fiecare în parte și-a lăsat amprenta asupra mea cât timp au fost în viață, amprentă care va dăinui atâta timp cât voi trăi și pe care-o voi lăsa și eu la rândul meu asupra celorlalți când voi închide ochii pentru totdeauna. Și pe fiecare dintre ei îi voi găsi undeva în inima mea atunci când voi avea nevoie. Pentru că nu au plecat nicăieri, ci s-au transformat în cele mai frumoase și mai de preț amintiri.

Anunțuri

Despre masturbare

O facem aproape în fiecare zi, ne place, însă nu vorbim despre asta. Masturbarea, ca și bărbieritul, reprezintă un obicei tipic masculin pe care ne place să-l practicăm în liniște, în spatele unei uși bine închise, departe de ochii celorlalți. De ce? Pentru că întărește legătura intimă cu noi înșine, cu corpul și implicit penisul nostru.

Let’s face it! Fiecare bărbat își iubește scula. Mi se pare absolut normal, întrucât ne-am născut cu ea și va rămâne atașată pe vecie, asta în cazul în care nu ne lovește sindromul Naomi peste noapte. Eu, spre exemplu, îmi ador penisul. I-aș construi un altar, dacă aș putea. Ca să parafrazez un film vizionat cu mulți ani în urmă, „e așa de frumos încât îmi vine să-i croșetez o căciuliță”. Legătura dintre un bărbat și penisul lui se formează în timp, cu răbdare și muuult exercițiu.

Primul impuls de a ne atinge vine în momentul în care devenim conștienți de propria sexualitate, atunci când ne uităm în chiloți și nu vedem un simplu organ, o pișetoare, ci un instrument de producere a plăcerii. Vom învăța apoi care sunt punctele cheie și stimulii. Din acel moment, va începe o relație bazată pe colaborare și pe respect reciproc. Bărbatul și penisul lui nu vor mai fi uniți doar la nivel fizic, printr-o bucată de piele, ci și psihic, printr-o recunoaștere a plăcerilor pe care le pot experimenta împreună.

Eu am început să mă masturbez pe la 10-11 ani. O făceam cam o dată pe zi, apoi din ce în ce mai des, până a devenit dureros. Mi-am băgat pula (la propriu!) în toate bibelourile bunicii care aveau o gaură încorporată. Deși riscam să rămân blocat, n-am încetat până când circumferința penisului meu n-a depășit dimensiunea standard a găurilor din bibelouri. Apoi am avut un moment „back to basics” și am redescoperit mâna. Desigur, puțin îmi păsa mie dintre legătura spirituală dintre mine și chestia care atârna între picioarele mele. Tot ce voiam era plăcerea, punctul culminant care creștea în intensitate odată cu vârsta.

Mai târziu, am început să dezvolt o relație specială cu penisul meu. Am înțeles că unul fără altul nu se poate. Eu nu pot simți plăcerea fără el, iar el nu se poate distra de capul lui. Acum, legătura dintre mine și el e atât de puternică, încât abia dacă suport să-l atingă altcineva. Am devenit egoist în ceea ce-l privește. Nu i-am pus niciun nume și nici nu mă gândesc s-o fac, pentru că mi se pare o mare prostie. L-am măsurat o singură dată, forțat fiind de un joc cu provocări. Asta a fost acum trei ani. De atunci, nu m-am gândit să repet procedura și, sincer să fiu, nici nu am nevoie. Îmi place ce văd în fiecare dimineață.

Bărbații preferă de obicei un stimul extern în timpul masturbării. Unii folosesc reviste porno, alții se uită la materiale descărcate de pe net, în timp ce alții pur și simplu își folosesc imaginația. Eu prefer a treia metodă. Am de unde, slavă domnului! Reviste porno nu cumpăr. Prefer să dau banii pe țigări. Nu de alta, dar niște poze nu mă stimulează absolut deloc. În schimb, imaginile în mișcare și scenele din capul meu sunt un stimul al dracului de eficient. Materiale porno nu descarc, că și-așa am o viteză de mega-căcat la net. Până se descarcă un clipuleț, îmi trece pofta. Fanteziile infinite pe care mi le creez în fiecare zi sunt mai mult decât suficiente pentru o labă reușită. Însă până și aici sunt pretențios. Nu-mi place orice fantezie. Adică o scenă de genul „Hai, ne futem!” nu mă excită deloc. Prefer fanteziile care au în spate un scenariu bine creat, cele care se desfășoară într-o anumită ordine. Preferatele mele sunt fanteziile care implică violul și în general sexul dur, cu mușcături, cap trântit de toți pereții, mâini și picioare legate cu tot ce se poate. I know I’m a freak…

În timpul masturbării, unii bărbați preferă să rememoreze cea mai bună experiență sexuală prin care au trecut. Asta dacă au avut noroc. Eu încă nu am la activ nicio partidă de cinci stele, pentru că sunt de părere că mai am la dispoziție o groază de timp și pentru că întotdeauna se poate mai bine.

Am întâlnit de-a lungul timpului o groază de colegi de specie care spun că preferă să-și cedeze scula partenerei. Eu nu sunt de aceeași părere. Cu tot respectul, doamnelor și domnișoarelor, dar voi nu sunteți posesoare de penis. Așa că n-aveți de unde să știți ce și cum ne place. Desigur, vă puteți lua după feedback-ul pe care vi-l dăm, dar numai un bărbat poate ști cu adevărat cum să-și manevreze arma din dotare.

De ce m-am apucat să scriu despre asta pe blog? Pentru că așa mi s-a sculat mie, ca să dau un răspuns în acord cu subiectul articolului. Pentru că e blogul meu și pentru că pot! …și pentru că de trei ore citesc la semiotică, cu dicționarul limbii române lângă mine, fără să înțeleg ceva.

Au revoir și baftă la… manevrat! 😉

Singurătate

“But the secret is still my own, and my love for you is still unknown…”

Cu ochii înecați în lacrimi, stau lângă tine și privesc cum arzi… Trupul tău, prins între fiarele contorsionate ale mașinii devine o flacără vie, o flacără care arde cu aceeași pasiune cu care tu ai trăit. O fracțiune de secundă, atât ți-a trebuit ca să pierzi controlul mașinii și să ne izbești pe amândoi de stânci. Iar acum zaci fără suflare în stânga mea, cu ochii deschiși și buzele încleștate. Fixezi marea cu privirea ta goală, în timp ce flăcările te devorează treptat. Curând, vei fi doar o grămăjoară de cenușă, pe care briza caldă o va purta spre locurile pe care le-ai iubit. Amintirea ta se va ridica odată cu vântul, va pluti în văzduh, apoi se va așterne din nou pe pământ. Vei deveni sol, vei hrăni plantele, vei intra în uitare…

Aud focul mocnind și mă doare… Mă doare că nu pot să ard odată cu tine. Și-ți aud carnea cum începe să sfârâie… Întocmai ca un ambalaj de gumă aruncat în mijlocul unui foc de tabără, începi să te transformi în scrum. Flăcările îți mângâie chipul cu brațele lui incandescente, dar tu nu te opui. Mi-aș fi dorit atât de mult să pot fi eu cel care-ți dezmiardă fruntea, obrajii și buzele pentru ultima oară, dar focul mi-a luat-o înainte. Încă mai ai cicatricea pe care ți-ai făcut-o pentru mine. Ai vrut să rămânem uniți pentru totdeauna prin durere, prin aceeași arsură de brichetă deasupra încheieturii. Și iată că totul se termină tot cu durere… Totul arde, totul se mistuie în mijlocul flăcărilor care par să danseze în jurul tău.

Reușesc să mă desprind de tine înainte ca focul să ne cuprindă pe amândoi. Nu știu de ce mă zbat să supraviețuiesc, pentru că oricum viața mea nu mai are niciun rost fără tine. Portiera îndoită se opune la început, dar se deschide în cele din urmă cu un scârțâit metalic. Din hainele mele ies șiroaie lungi de fum și aș vrea ca mirosul cărnii tale arse să rămână impregnat în pielea mea pentru eternitate. Desculț și lipsit de vlagă, cutreier șoseaua pustie, lăsându-te în urmă. După doar câțiva pași, mă prăbușesc pe asfaltul cald și-mi îngrop chipul în mâini. Ascult vântul care răscolește coama copacilor de pe colinele din apropiere. Zgomotul lui croindu-și calea printre frunze seamănă cu un bocet amar. Până și el știe că nu mai ești…

Eu ce-o să mă fac acum fără tine? Cum o să mai pot eu trăi știind că ai murit? Îmi ridic privirea, încercând să caut disperat un răspuns în stâncile care se înalță deasupra mea, sau în asfaltul inert de sub picioarele mele. Dar totul în jurul meu e tăcere. Regăsesc în schimb, după atâția ani, marea. Marea Neagră, locul în care începe povestea mea… Marea, cea care mi-a dat viață, cea din apele căreia m-am născut.

La orizont, norii se-adună de furtună. Cerul seamănă cu o coală imensă de hârtie pe care poetul a vărsat din greșeală o călimară de cerneală gri-albăstruie cu câteva secunde înainte să înceapă să-și aștearnă versurile. Contururile se adună, se despart, apoi se reunesc din nou. Un fulger semeț se eliberează din strânsoarea norilor și atinge cu vârful lui suprafața apei. În sinea mea, știu că a venit timpul… Marea, cea care mi-a dat viață, va fi cea care mă va îmbrățișa pentru ultima oară. La ce-mi folosesc mie viața și aerul din plămâni dacă nu te mai pot avea pe tine? Prefer să i le dau înapoi mării, să facă ea ce vrea cu ele. Decât o eternitate fără tine, mai bine mort!

Trupul mi se revigorează de îndată ce tălpile mele întâlnesc pătura abrazivă de nisip. Mă simt ca și cum m-aș întoarce acasă după o perioadă lungă de timp petrecut printre străini. Și marea e-ntr-adevăr casa mea, iar plaja e doar covorul din fața ușii, pe care eu trebuie să-mi șterg cu grijă tălpile înainte de a intra. Simt asta… Îi simt chemarea, îi aud vocea cum îmi strigă numele. Valurile ei se înalță cu fiecare pas de-al meu, se încovoiază și se pregătesc să-mi primească trupul greoi în brațele lor. Da, voi lăsa apa ei înspumată să-mi poarte trupul în larg, voi lăsa peștii să-mi consume carnea putrezită și îmbibată de păcate, îmi voi lăsa oasele obosite să se aștearnă pe fundul mării, printre alge și corăbii scufundate. Mă voi întoarce de unde am venit și voi lua cu mine amintirea ta…

Un vânt puternic se pornește dintr-o dată. Marea devine agitată și furioasă, ca o mamă supărată pe copilul care e gata-gată să facă o prostie. „Întoarce-te!”, îmi strigă vântul, dar eu nu mă-ntorc. „Pleacă!”, urlă stâncile, dar eu nu plec. Continui să merg, deși picioarele mi se afundă din ce în ce mai mult în nisip. Din spumele mării răsare o întreagă orchestră de instrumentiști. Trupurile lor descărnate se interpun între mine și mormântul meu acvatic. Au pleoapele cusute cu fir gros de cânepă și haine zdrențuite, ale căror petice deșirate plutesc agale pe suprafața apei. Ca și atinși de aceeași inspirație divină, se pornesc toți să cânte o simfonie funerară. Arcușurile viorilor urcă, coboară, urcă, coboară pe coardele care stau să se rupă sub apăsarea pătimașă. Trompetele se ridică triumfător în aer, iar sunetul lor brăzdează norii. Cerul le răspunde cu tonul baritonal al tunetului, iar fulgerele luminează întregul tablou dezolant. Arcușul contrabasului se plimbă alene pe coarde, când la dreapta, când la stânga… Undeva, pe o stâncă în mijlocul mării, un pianist frumos răsare de nicăieri, își potrivește mâinile pe claviatura de fildeș și intră în același ritm cu ceilalți. Vântul îi răvășește părul, iar valurile îl izbesc din toate părțile, dar lui nu-i pasă. E hotărât să-și ducă la capăt melodia.

Trec printre ei nepăsător, aruncându-mi din când în când privirea la chipurile lor transfigurate. Valurile îmi mângâie ușor picioarele, iar nisipul ud îmi intră printre degete. În sfârșit, mă voi uni cu marea! Apa e rece, dar eu n-o mai pot simți. Toate simțurile mele au încetat odată cu tine. Cât de mult aș fi vrut să-ți sărut buzele și să te strâng în brațe, tu n-o să știi niciodată… În spatele meu, instrumentiștii se topesc în mare, unul câte unul. Instrumentele amuțesc pe rând. Doar sunetul spart al pianului se mai aude de undeva din depărtare. Epuizat, pianistul se prăbușește cu toată greutatea peste clape, apoi se ridică și face o ultimă plecăciune înainte să-și întindă brațele și să se arunce de pe stâncă, făcându-se una cu marea.

Apa îmi ajunge acum până la gât. Valuri gigantice se înalță în fața ochilor mei, dar reușesc cumva să mă ocolească. În scurt timp, sunt complet scufundat. Apa îmi intră în urechi, în ochi, în plămâni, peste tot… În așteptarea morții, îmi revine în minte imaginea ta și parcă te văd plutind lângă mine. Închid ochii și aștept ca marea să ia înapoi ce-i al ei. Dar ea nu vrea… Un curent puternic mă aruncă din nou la mal. Valurile mă poartă pe brațele lor vânjoase înapoi spre siguranță. E ca și cum marea nu m-ar vrea, ca și cum mama nu ar vrea să-și ucidă propriul fiu. Încerc din nou, dar apa mă respinge.

Sleit de puteri, îmi întind trupul obosit pe niște stânci colțuroase care fac legătura între plajă și mare. Pietrele îmi sfârtecă pielea, iar carnea mi se macină sub greutatea oaselor zdrobite de forța valurilor. E sânge peste tot, sângele meu, pe care l-aș fi vărsat fără să stau pe gânduri pentru tine, mon amour imortelle et impossible. Valurile înspumate se izbesc de stânci, iar apa sărată îmi inundă rănile. Fără tine, nu mai sunt nimic… Doar o bucată de carne vie care-și așteaptă sfârșitul. O căldură neobișnuit de plăcută mă învăluie, căldură care se transformă rapid într-o febră acută. Corpul meu zvâcnește și se zbate. Își duce ultima bătălie pe acest pământ.

Din mine se desprind scântei. Mici fluturași incandescenți se dezlipesc din trupul meu și zboară pretutindeni. Seamănă cu niște tăciuni zburători care plutesc în văzduh, fără țintă. Dar zborul lor se curmă brusc. Aripile li se frâng și cad în mare. Plutesc timp de câteva secunde, apoi se duc la fund cu viteza unei corăbii scufundate de pirați. Se unesc cu marea, așa cum noi doi nu ne vom putea uni niciodată. Focul și apa, într-o îmbrățișare eternă… Din mare se ridică un soare roșiatic, îmbibat în sângele nostru. E ultimul semn de adio, ultimul salut al Universului… Închid ochii și un vers dintr-un cântec trist se stinge ușor pe buzele mele:

“Till now… I always got by on my own… I never really cared until I met you…”

Printre lupi sau Cum să ai același ghinion de două ori în același an

Viața mea nu a fost și nu va fi niciodată una normală. Întotdeauna va trebui să se întâmple câte ceva care să schimbe cursul normal al existenței mele. Uneori mă simt de parcă tot Universul ar complota împotriva mea, oricât de dramatic ar suna asta. Luați ca exemplu experiența prin care am trecut noaptea trecută.

E trecut de ora două noaptea. Casc, mă întind leneș și o închid pe Ami. Calc pe vârful degetelor pe parchetul care oricum scârțâie și mă furișez în pat lângă maică-mea. În ultimul timp, sunt atât de speriat de singurătate, încât simt în permanență nevoia să dorm cu cineva. Nici nu apuc să închid bine ochii, că soneria telefonului meu se aude din camera cealaltă. În timp ce Adam Brand urlă din toți rărunchii „Ciggarettes and whiskey”, eu mă întorc somnoros pe cealaltă parte și-mi pun perna în cap. Experiențele anterioare m-au învățat că un telefon la ore târzii prevestește întotdeauna ceva rău. Așa că fac ceea ce fac întotdeauna: fug din calea dezastrului.

Telefonul continuă să sune. Dau cu perna de perete, mă ridic din pat și când să intru în dormitor, mă împiedic de prag și iau o trântă de toată frumusețea în mijlocul casei. Mama se trezește, dar se culcă la loc, realizând că o nouă trântă de-a mea nu e nimic nou sub soare. Ar fi trebuit să-mi dau seama că Universul încerca să mă împiedice să răspund la telefon. Târâș, grăpiș, pun mâna pe bâzâitoarea enervantă și rostesc un „Alo” mai mult șoptit. La capătul celălalt se aude vocea tulburată a unui prieten (care mi-e și psiholog), cu care nu mai vorbisem de vreo lună și ceva. Mă gândesc că vrea să-mi spună „Crăciun Fericit!”, dar realizez că e o oră nepotrivită pentru astfel de urări.

Îmi spune că e trist și vrea să stea de vorbă cu mine. Băut nu putea să fie, pentru că știu că el nu se atinge de alcool no matter what. În sinea mea, mă apucă dracii. Toată viața mea am fost ca un fel de confesor pentru ceilalți. O să duc cu mine în mormânt o grămadă de secrete pe care mi le-au împărtășit alții. Uneori îmi doresc ca talentul meu de a-i asculta pe cei din jurul meu să se evapore. În orice caz, la ora aia numai de vorbit cu Rafael nu-mi ardea mie. Îi spun să se ducă la culcare și c-o să vorbim a doua zi, dar el îmi spune că e prea târziu. Deja parcursese trei sferturi din drumul de la Vâlcea spre Brezoi și că în maxim zece minute va fi în fața cesei mele. „Just great!”, îmi spun eu în sinea mea.

Îl atenționez că vara asta am rămas amândoi blocați cu mașina în pădure, tot din cauza faptului că se simțea el trist și a vrut să vorbească cu mine, dar nici nu vrea să audă. „Fii serios! Ce șanse sunt să pățim aceeași chestie de două ori într-un an?!”, îmi spune el pe un ton ușor amuzat. L-am crezut, poate pentru că nici eu nu-mi cunosc limitele propriului ghinion. Mi-am tras pulovărul în carouri peste pijama și am ieșit în fața casei în papuci de casă, gândindu-mă că va fi o plimbare scurtă. Deși aș sacrifica orice pentru prietenii mei, la ora aia nu voiam decât să dorm undeva într-un pat cald.

Tremur eu vreo zece minute până ce văd în cele din urmă Passatul lui luând curba și oprind în fața mea. Mă urc, zgribulindu-mă pe scaunul din dreapta. Nici nu mă dezmeticesc bine, că el întoarce brusc mașina la 360 de grade, de parcă toată șoseaua ar fi fost a lui. Se vedea clar că are nervi. Nu de alta, dar astfel de manevre automobilistice nu sunt ceva obișnuit pentru un om care în cei 9 ani de când are carnet de șofer n-a luat nicio amendă și n-a depășit niciodată limita de viteză. Îmi fac datoria de „mamă a răniților” și îl descos pe Rafael, dar uit să mă mai concentrez asupra drumului. Când în sfârșit apuc și eu să mă uit pe geam, observ că suntem în drum spre Voineasa, o stațiune montană din apropiere, locul unde am rămas blocat cu același personaj și mașina lui vara trecută.

Poate că vă gândiți că e imposibil să ai același ghinion de două ori în același an… Wrong! Am trecut de locul blestemat în care mașina lui a cedat vara trecută, lăsându-ne pe amândoi în pustietate, însă după vreo alți cinci sute de metri, mașina s-a împotmolit atât de tare în zăpadă, încât n-a mai putut înainta, nici da cu spatele. Berbec încăpățânat cum e, a forțat-o, iar biata bestie și-a dat obștescul sfârșit cu un nor negru de fum ieșind de sub capotă. Mă uitam uluit la fumul care se dispersa în noapte și nu-mi venea să cred că trec din nou prin același coșmar. Aveam un sentiment ciudat de deja vu, numai că acum nu mai era vară, ci era un frig de te căcai pe tine, iar noi eram blocați pe o serpentină, în mijlocul pădurii. Pentru că ne aflam „in the middle of nowhere”, ciu-ciu semnal la telefoane, ciu-ciu oameni care să ne scoată din căcat!

Ne-am dat amândoi jos, eu mai mult ca să nu rămân singur în mașină. „Acum ce dracu’ ne facem?”, am urlat eu, evident deranjat de situație. El a ridicat din umeri, fără să scoată niciun cuvânt. „Repar-o!”, i-am poruncit. El s-a enervat și mi-a-ntors-o numaidecât: „Dacă am mașină, asta nu înseamnă că știu s-o și repar!” Nu-l învinuiam. Doar eu sunt cel care spune de fiecare dată că o să-mi duc mașina la service dacă se strică. În mintea mea, începeam deja să fabric scenarii despre cum aveam să fim găsiți ca ăia de pe Titanic, morți de frig și mâncați de lupi. Norocul nostru a fost că, într-un moment de inspirație divină, i-am lăsat maică-mii un bilet pe masă în care i-am scris „Dacă nu mă întorc până la zece dimineața, caută-mă pe drumul spre Voineasa”. Totuși, mai aveam de așteptam 7 ore până atunci și exista bineînțeles și posibilitatea ca mama să nu vadă biletul.

Primele două ore au fost acceptabile. Am stat de vorbă și am uitat cât de cât în ce rahat intrasem. Apoi, ne-a lovit pe amândoi un somn crunt. Rafael s-a întins pe bancheta din spate, în timp ce eu am preferat să rămân pe scaunul șoferului. Subit, mi-a pierit tot somnul. Mă uitam în oglinda retrovizoare și-l invidiam că poate dormi atât de liniștit într-o astfel de situație. Mi-era frig și abia dacă-mi mai simțeam picioarele. Mă țineam de volan și tremuram. În momentul ăla am urât obiceiul lui Rafael de a nu se atinge de alcool, altfel ar fi avut o sticlă de vodkă pitită prin torpedou. După vreo jumătate de oră, am reperat mișcare prin pădure. Dacă la început am crezut că am halucinații de la frig, am început să disting încet-încet umbrele care mișunau printre copaci, apropiindu-se din ce în ce mai tare de mașina noastră.

Erau lupi. Vreo zece-cincisprezece, din câte am reușit eu să număr. A fost foarte ciudat pentru mine, pentru că nu mai văzusem lupi în viața mea, decât la zoo. La început mi-a fost milă de ei, pentru că erau slăbănogi din cale-afară, însă mi-am revenit rapid, după ce am realizat că eu aș putea foarte frumos să umplu golul din stomacul lor. Simțeam că piș pe mine, și de frig, și de frică. Cum afară nu puteam ieși, iar în mașină nu exista nicio sticlă, a trebuit să mă țin. Lighioanele au dat târcoale de câteva ori mașinii, rânjind amenințător, după care au plecat dezamăgiți. Unul dintre ei chiar s-a oprit să ne arunce o ultimă privire. A fost ceva gen „Nu vă mănânc, dă-vă dreacu, că nu-mi plac preparatele congelate”.

Restul nopții a fost un amestec de groază și frig crunt. Dacă amicul meu a prins vreo patru ore bune de somn, eu n-am putut pune geană pe geană. Îmi stătea gândul numai la lupii ăia odioși și continuam să-mi construiesc în minte scenarii care de care mai oribile. Oricât aș fi ținut la Rafael, în clipa aia îl uram de moarte. Norocul amândurora a fost că mama s-a trezit devreme și a găsit biletul lăsat de mine. A încercat să sune și, văzând că-i intră căsuța vocală, a luat-o pe nașa și-au venit amândouă cu mașina și ne-au ridicat ca pe două baxuri de pește congelat.

În drum spre casă, am realizat că niciodată n-o să am o viață normală. Oricât aș încerca, nu pot să mă mențin la depărtare de risc, pericol și primejdii. Dar m-am obișnuit să privesc partea plină a paharului și să recunosc că traiul meu nu-mi permite să mă plictisesc. O să sune ciudat, dar sunt recunoscător faptului că aici trebuie să scriu și nu să vorbesc, pentru că voce nu mai am. Cred că mă așteaptă o răceală zdravănă, dacă nu o pneumonie.