Ce TREBUIE să lipsească din geanta unui bărbat modern

Țin minte că, în urmă cu ceva timp, îi mărturiseam cuiva că sunt invidios pe femei doar pentru simplul fapt că, spre deosebire de bărbați, ele pot purta genți. Uite că între timp moda s-a mai schimbat și „poșetele masculine” au ajuns și pe plaiul mioritic. Contestate sau nu, cred că putem cădea cu toții de acord că alternativa unei genți este mult mai comfortabilă decât buzunarele îndesate cu telefoane, chei, portofele, șuruburi, piulițe și toate celelalte chestii pe care le ia un bărbat la purtător atunci când pleacă de acasă. Plus că sunt niște accesorii feișăn, dacă asta poate convinge pe cineva de ceva.

Și tocmai pentru că gențile sunt probabil cel mai recent intrat obiect în vasta paletă de accesorii masculine, pot fi folosite greșit și bombardate cu o grămadă de tâmpenii. Iată care sunt obiectele care TREBUIE să lipsească din geanta unui bărbat al secolului XXI:

Arme de foc/albe. Mai e nevoie să argumentez de ce? Hai s-o fac, totuși. Chiar dacă legea îți permite deținerea lor, geanta nu este nici pe departe locul potrivit pentru asemenea obiecte, din simplul fapt că poți răni accidental pe cineva, sau chiar pe tine însuți.

Mâncare. Da, e o nevoie prioritară, de acord, dar va trebui să ți-o satisfaci acasă, la birou sau în oraș, pentru că mâncatul în timp ce ești pe stradă, în trafic sau în mijloacele de transport în comun este un gest urât și cât se poate de riscant pentru sănătatea ta. În plus, riști să îți murdărești geanta și obiectele din ea.

Băuturi. Cele fierbinți cu precădere. Că te opărești e cea mai mică problemă. Pe lângă tine vor suferi și toate celelalte obiecte care au avut ghinionul de-a fi aruncate laolaltă în geantă. Dacă te știi însetat, păstrează o sticlă de apă plată/minerală la 500 ml în geantă. Cafeaua se bea acasă, la birou sau în oraș, nu la purtător.

Sticla de parfum. Atunci când cumperi un parfum care îți place și pe care vrei să-l iei cu tine, căută și investește și într-o ediție travel size – o sticluță cu dimensiuni reduse, care să nu iasă în evidență.

Deodorantul. E normal să transpiri. E normal chiar și să transpiri excesiv. Dacă te știi cu o asemenea problemă, investește într-un antiperspirant eficient, pe care să-l introduci în ritualul de dinaintea părăsirii locuinței. Imaginea unui bărbat care folosește un asemenea produs în văzul tuturor e demnă de o comedie proastă.

Obiecte ascuțite. Aici intră creioane, cuttere, foarfece și alte cele. Cum în genți ne aruncăm mâinile și abia pe urmă privirea, poți constata că sângerezi și n-o să știi de unde. Pe lângă asta, poți distruge și interiorul genții. Ține obiectele ascuțite acasă sau la birou și nu le lua niciodată cu tine în deplasare.

Pasta și periuța de dinți. Breaking news: s-a inventat guma de mestecat care le înlocuiește pe amândouă. Și, în caz că vă întrebați cum au ajuns aceste două obiecte pe listă, aflați că știu vreo doi sau trei oameni care obișnuiau să plece cu ele oriunde se duceau.

Haine de schimb. Ești mai neîndemânatic din fire? Atunci, în caz că se produce inevitabilul, păstrează hainele de schimb la locul de muncă, în cel mai rău caz. Geanta are totuși niște dimensiuni reduse. Degeaba sunt hainele de schimb curate, dacă sunt șifonate în ultimul hal.

Accesorii. Mă refer aici la ceasuri, inele și bijuterii. Stabilește ce vei asorta la ținută înainte de a pleca de acasă. Știu, deciziile sunt greu de luat când vine vorba de accesoriile favorite, dar fă un efort și nu-ți pedepsi geanta cu surplus de metale.

Băuturi alcoolice. Un viciu pe care nu-l poți lua la purtător ar fi alcoolul. Doar dacă nu ești cumva posesorul unui recipient elegant, pe care-l ții de obicei în buzunarul sacoului. În zilele noastre, să vezi un bărbat că scoate ditamai sticla de alcool din geantă e de-a dreptul șocant și dezgustător.

Batiste murdare. Trăim în secolul în care batistele au devenit un simplu accesoriu al eleganței și rafinamentului. Și, ca orice accesoriu, se păstrează curate. Folosește șervețele nazale, de unică folosință, de care să te poți debarasa pentru a evita un eventual focar de infecție în geantă.

Amulete norocase. Da, am întâlnit cazuri. Învață că norocul ți-l mai faci și cu mâna ta și lasă acasă orice obiect pe care l-ai considera tu ca fiind aducător de noroc, bani sau fericire. Altfel o să devii rapid subiect de glumă printre cunoscuți.

Cabluri. Poți opta pentru un încărcător universal, compatibil cu orice model de telefon sau tabletă pe care să-l ții tot timpul în geantă. Lasă acasă sau la serviciu toate celelalte cabluri, adaptoare sau periferice, ca să nu-ți îngreunezi munca de a căuta prin geantă ori de câte ori ai nevoie de ceva.

Trusa de scule. Știu, ești bărbatul bun la toate și mai ales bun la casa oricărei femei. Dar nu te căra cu șurubelnițe, patent și chei franceze după tine. Sunt grele, inestetice și pur și simplu nu-și au rostul în geanta ta. Dacă chiar ții morțiș, poți găsi pe piață brelocuri cochete cu mini-scule pentru a repara tot ce-ți trece ție prin cap.

Laptop. Doar dacă e vorba de un netbook de dimensiuni reduse. Altfel, păstrează laptop-ul într-o geantă specială, potrivită pentru el și nu-l înghesui în geanta destinată celorlalte obiecte pe care le iei cu tine atunci când pleci de acasă. Sau investește pur și simplu într-o tabletă.

Câți bărbați, atâtea genți, așa că sunt absolut convins că lista nu se încheie aici. Așadar, deși sper să nu fie cazul, rămâne deschisă în așteptarea altor bazaconii de prin gențile bărbaților.

Anunțuri

Cavalerisme: Cum însoțești o femeie pe stradă

La braț

Mă uit la oamenii și în special la cuplurile pe lângă care trec și observ că în ziua de azi, din ce în ce mai puțini bărbați știu cum să meargă alături de o femeie pe stradă. O fi de vină secolul și societatea haotică în care trăim, unde cei șapte ani de acasă nu mai implică neapărat și respectarea regulilor de conduită socială. Astăzi, doar în cazuri extrem de rare mai vezi un bărbat mergând braț la braț cu o doamnă sau domnișoară.

De ce? Nu pot să înțeleg pentru că, în umila mea opinie, pentru un bărbat, brațul unei femei reprezintă o onoare pe care ea ți-o oferă. Iar pentru o femeie, gestul suprem de încredere față de un bărbat pe care-l admiră sau, în orice caz, față de care nu este total indiferentă. La urma urmei, ce poate fi mai frumos decât strânsoarea delicată a degetelor ei subțiri și îngrijite în jurul brațului tău în timp ce mergeți agale printre străini, tu drept și țanțoș, ea agale și pe tocuri cui?

Obiceiul de a-i oferi brațul unei femei pe stradă s-a născut acum multe secole, undeva prin Londra dacă mai țin eu bine minte. A început ca o chestie mai mult practică, întrucât bărbații obișnuiau să meargă tot timpul pe marginea trotuarului, oferind brațul femeii aflate lângă ei pentru a o proteja de fumul mașinilor, de praful ridicat de acestea sau de stropii de apă ori de câte ori un autoturism lua câte o baltă.

Mai târziu, când orașul a căzut în mizerie, devastat fiind de sărăcie, domnii au făcut schimb de locuri cu partenerele pentru a le feri de clădirile și aleile întunecate unde de cele mai multe ori se ascundeau infractori în așteptarea unei prăzi ușoare. Pe lângă un jaf sau cine știe ce altă grozăvie, puțin fum și câțiva stropi de apă erau mai lesne de îndurat. Oricum ar fi, mersul braț la braț a rezistat în timp și a fost preluat de către societate la nivel global câțiva ani mai târziu, devenind un simbol al eleganței.

A merge alături de o femeie pe stradă, chiar și în societatea modernă în care trăim, reprezintă o mare responsabilitate pentru un bărbat. Și nu din pricina unor potențiali atacatori, ci din pricina faptului că orice femeie trebuie să aibe alături de ea un protector, un braț ferm de care să se sprijine ori de câte ori simte nevoia. Nu pentru c-ar fi mai slabe sau inferioare bărbaților, ci pentru c-așa-i stă bine unei femei, să se lase ajutată și îngrijită.

Ca să fiu înțeles, trebuie să specific că folosind cuvântul „bărbat”, nu mă refer la băiețașul de cartier, cocalar, șmecheraș de Dorobanți sau Pipera, iar folosind cuvântul „femeie” nu mă refer la acele doamne sau domnișoare care n-au purtat în viața lor o fustă sau care beau cot la cot cu bărbații și scuipă semințe pe caldarâm. De la aceste categorii de oameni nu pot avea nicio pretenție. Vorbesc aici despre domnul pentru care croitorul nu este o poreclă din pușcărie și despre doamne sau domnișoare pentru care feminitatea nu înseamnă un decolteu cât mai adânc.

Dacă ești un cavaler adevărat, nu numai că îi vei oferi brațul tău duduii cu care mergi pe stradă, ci te vei abține (dacă ai aceste obiceiuri) de la scuipat, molfăit gumă, discuții despre fotbal, politică și alte subiecte ermetice, înjurături, întors capul după alte femei, remarce deocheate la adresa celorlalte reprezentate ale sexului frumos, fluierat, aruncat gunoaie altundeva decât la coșul de gunoi și, în mod categoric, de la a-ți folosi cealaltă mână pentru a-ți domoli mâncărimile din zonele intime.

Nu zice nimeni să exagerezi ca-n filmele de la Hollywood și să-i întinzi haina pe jos pentru a trece peste o baltă, deși recunosc că aș vrea să văd așa ceva măcar o dată-n realitate. Însă un minim de cavalerism și de atenție zic eu că nu strică unui domn modern. Și, nu uita, faptul că te-ai născut bărbat nu te face neapărat cavaler sau domn. Până acolo, munca-i multă și ambiția trebuie să fie pe măsură!

Despre moarte ca lecție de viață

Citisem ieri articolul ăsta pe blogul lui Cati și, așa cum îi spuneam și ei într-un comentariu, m-am bucurat să citesc o postare atât de personală, fie ea și una atât de tristă. Cu ceva timp în urmă, citeam un alt articol, foarte bine scris, pe blogul Georgianei. Articolele de acest gen sunt motivul pentru care iubesc blogosfera. Apreciez enorm oamenii care-și asumă marele risc de a-și deschide din când în când sufletul în fața unor străini din online, pe lângă advertoriale, articole scrise la bășcălie sau lamentări existențiale. O percep ca pe o dovadă inestimabilă de încredere și apropiere față de mine, un simplu cititor pribeag pe Internet.

Despre moarte nu cred că am mai vorbit până acum, cel puțin nu în profunzime. Și cred că a venit momentul s-o fac, pentru că percepția mea față de acest fenomen este oarecum diferită (cred eu) față de cea a multor oameni.

Când eram mai mititel, încă înrădăcinat în micuțul meu orășel de provincie în care toată lumea se cunoștea cu toată lumea, bunica mea obișnuia să mă ducă tot timpul la priveghiuri și înmormântări ale rudelor sau cunoscuților. La început, n-am priceput mare lucru din ce se întâmpla. Moartea părea un somn adânc și liniștit, cu monede coclite așezate pe pleoape, flori și lumânări pe piept. O odihnă pașnică, presărată din când în când cu plânsete și suspine amare.

Obișnuiam să stau lângă coșciug, să mănânc cozonac și să mă holbez ore în șir la persoana așezată pe catafalc, așteptând să se miște sau să zică ceva din clipă-n clipă. „De ce nu se mișcă?” sau „Când o să se trezească?” au fost întrebările la care bunica mi-a răspuns cu răbdare „Nu se mai trezește. S-a dus în Rai.” Am văzut-o îngropându-și frați și surori, trecând de fiecare dată prin același ritual amar, în care sufletul ei murea puțin câte puțin odată cu cel sau cea trimiși către odihna veșnică. Și atunci, pentru mine, moartea a devenit acel fenomen care-ți rupe sufletul ca pe o așchie. Am înțeles mult mai târziu că moartea nu înseamnă doar durere și în niciun caz nu înseamnă pierdere.

Pentru mine cel din prezent, moartea înseamnă sfârșitul unei lecții pe care cel trecut în neființă a învățat-o, nota finală a unui examen greu și plin de încercări pe care l-a absolvit. Trăiesc cu ferma convingere că venim pe această lume ca să învățăm ce n-am reușit să învățăm în viețile anterioare și plecăm atunci când misiunea noastră pe acest pământ s-a încheiat, când am schimbat tot ce ne-a fost dat să schimbăm la noi și la cei din jurul nostru, când am reușit să semănăm și să cultivăm în ceilalți tot ce-am avut noi mai bun. Și vom renaște iarăși, în alt spațiu și în alt timp, pentru a începe o nouă lecție, un nou capitol din manualul numit viață. Și tot așa la infinit, pentru că oricât ne-am chinui s-o delimităm, s-o categorisim sau s-o definim, viața este un fenomen care ne depășește pe toți.

Nu cred în rai, nu cred în iad. Cred însă în oameni și-n efemeritatea lor. Cred în începuturi și sfârșituri, în lecții și deznodăminte. La capătâiul celor dragi nu-mi va rămâne loc pentru tristețe, ci pentru comemorare, pentru aducere-aminte și recapitulare a lecțiilor pe care le-am învățat de la ei. Pentru că fiecare în parte și-a lăsat amprenta asupra mea cât timp au fost în viață, amprentă care va dăinui atâta timp cât voi trăi și pe care-o voi lăsa și eu la rândul meu asupra celorlalți când voi închide ochii pentru totdeauna. Și pe fiecare dintre ei îi voi găsi undeva în inima mea atunci când voi avea nevoie. Pentru că nu au plecat nicăieri, ci s-au transformat în cele mai frumoase și mai de preț amintiri.

Era COOLness-ului

NIKE „Run Cool” 2011, Vitamin Pictures, USA

Măi să fie… Măi să fie! Totul trebuie să fie cool în ziua de azi. Până și un obicei cât se poate de banal ca alergatul. S-ar răsuci Descartes în mormânt dac-ar vedea cum al său „Cogito ergo sum” a devenit de-a lungul timpului „Ești în Pagini Aurii, deci exiști”, pentru ca mai apoi să fie transformat de industria publicității în deviza unanim acceptată „Ești cool, deci exiști”. Obișnuitul nu mai este cum îl știam noi. Cool este noul obișnuit. Dacă nu ești cool, nu ești normal. Ești deviant, proscris, respins de societate (sau, ca să fiu mai precis, de partea cool a ei). Prin anii 60, erai cool dacă aveai plete, purtai blugi evazați și cămăși înflorate. Prin anii 90, erai cool dacă erai rocker și aveai geacă de piele. Acum ești cool dacă porți skinny jeans în orice altă culoare decât cea obișnuită, ochelari de tocilar și ai un iPhone în buzunar. Dacă sunteți hipsteri sau hipsteri wannabes, mai bine vă opriți acum din citit, pentru binele vostru.

Dac-ar trăi, probabil că Maslow ar mai adăuga o treaptă faimoasei sale piramide, pe care noi, cei care studiem comunicarea, publicitatea sau psihologia o cunoaștem atât de bine. Brusc, în vârful piramidei ar trona nevoia de a fi cool. Lăsând la o parte exagerările, constat cu tristețe că omenirea și-a reconsiderat prioritățile. Dintr-o dată, toți vor să fie cool, la modă, în trend sau cum dracu’ s-o mai zice. Nu sunt tradiționalist. Nu, nicidecum. Însă mi se pare că evoluția asta se îndreaptă într-o direcție ușor greșită. Da, ușor e un eufemism. De când mama dracu’ a devenit cool (adică normal) ca bărbații să se îmbrace ca femeile și viceversa?! Toată hipstăreala asta a proiectat imaginea unor bărbați feminizați și a unor femei masculinizate. E ca și cum lumea s-ar fi întors cu curu-n sus dintr-o dată.

Nu mă pasionează moda și nici nu încerc s-o înțeleg. De fapt, nici nu cred că e ceva de înțeles la modă. Toată faza cu „nu toți înțeleg moda” este doar modalitatea oamenilor din domeniu de a se autoflata, de a se minți pe ei înșiși că sunt superiori celorlalți. Căcat cu perje! Muritori de rând sunteți și voi, dragii mei. Doar că, spre deosebire de alții care muncesc din greu pentru o pâine, voi coaseți niște cârpe, luați bani căcălău și ajungeți și faimoși. Ca să nu mai spun că sunteți și niște autorități în domeniu, iar masa de proști se îmbracă așa cum dictați voi. Nu contează că-ți ies slăninile pe-afară sau că te dor încheieturile din cauza pantofilor. Nu, domne! Dacă zice Xulescu, mare dizainăr, „poartă asta că e cool”, tu te duci ca vita-n grajd și-ți iei tot ce-i la modă. Nu contează c-o s-arăți mai gay ca Elton John, nuuu, tu pune skinny jeans pe tine, pensează-te subțire, aruncă un tricou cu imprimeu trăznit și neapărat, dar NEAPĂRAT, nu-ți uita ochelarii de tocilar și iPhone-ul acasă. Eventual ia-ți și-o gentuță, că dacă femeile poartă, tu de ce n-ai purta? Ce, ele e mai jmechere? Să nu mă înțelegeți greșit… Nu c-ar fi ceva greșit în a fi gay, dar dacă tot nu ești, nu mai încerca să te îmbraci ca unul doar de dragul ideii de a fi cool.

Și, dacă ești femeie, lasă-ți dracu’ părul lung, nu te mai tunde ca Rihanna și nu mai încerca să arăți ca un bărbat! Mai poartă și tu un toc, o fustă, alea-alea, nu blugi și converși (zic bine?), că de-aia ai venit pe lume cu țâțe și cur. Nici să le expui prea mult nu-i bine, dar nici să te prefaci că nu-s acolo. Și aruncă dracu’ ochelarii ăia de tocilar, că vezi destul de bine. Când vei avea șaizeci de ani, o să te saturi de purtat ochelari de vedere.

Aș putea s-o țin până mâine cu criticile la adresa hipsterilor fără să mă satur, însă voi fi succint. Rezum tot ce am de spus despre categoria aceasta de oameni și despre coolness în general printr-o simplă cugetare: degeaba vă străduiți să fiți ALTFEL decât ceilalți, să nu fiți mainstream, să fiți underground. Când deveniți prea mulți și stabiliți deja un trend, sunteți mainstream în cel mai puternic sens al cuvântului. Așadar, dragii mei hipsteri, vă întoarceți împotriva propriilor principii sau, pe românește, vă dați cu firma-n cap!

Până data viitoare, arrivederci!

Bărbații și jucăriile lor

Mi-a zis una odată, într-un exces de inteligență blondă: „Voi, bărbații, sunteți ca niște copii mai mari”. I-am zis: „Fă, ești de-a dreptul proastă”, dar n-am realizat cât adevăr grăia, nefericita. Până acum!

Oricât de misogin aș fi eu, trebuie să recunosc că avem și noi păsăricile noastre (și nu mă refer la acele „păsărici”). Sunt câteva lucruri de care specia masculină e dependentă, lucruri cărora o femeie în mod normal nu le-ar acorda atâta importanță. Americanii par să fi descoperit chestia asta mai repede ca mine, de unde și expresia „Boys and their toys” (pe care mi-am permis cu nesimțire s-o traduc în titlu). Azi o să vorbesc despre una dintre aceste „jucării”, respectiv mașina.

Nimic nu-l face mai fericit pe un bărbat decât senzația de a fi la volan, cu o țigară spânzurată șmecherește-n colțul buzelor, o mână pe volan și alta pe schimbător. Nimic nu-i face părul să se ridice precum o face senzația de viteză, adrenalina care se ridică la maximum atunci când depășește un alt reprezentant al speciei sale. Pentru un bărbat, scârțâitul cauciucurilor pe asfalt e o adevărată simfonie, un amalgam de note muzicale numai de el înțelese. Mașina, pentru un bărbat, e mai presus decât orice femeie. Sigur, poa’ să i-o tragă nevesti-sii de cinci ori pe noapte, că tot se va simți mai bine de dimineață, când va urca la volanul mașinii și va încerca să cucerească titlul de rege al șoselelor.

Bărbații își iubesc mașinile. Vorbesc cu ele, le mângâie, ba chiar la pun și nume. Creativ ați spune unii, nebunesc ați zice alții. Mașina va reprezenta întotdeauna un subiect de discuție interminabil ori de câte ori reprezentanții sexului puternic se vor întâlni la „una mică”. Vor înșira detalii tehnice despre care habar n-au cu ce se mănâncă, dar, hei, ce pula lor! Dacă o femeie va încerca să-i întrerupă, se vor simți ofensați și-i vor servi imediat replica: „Dragă, du-te și plimbă ursu’! Vorbim despre chestii serioase aici!”

Un bărbat nu va accepta niciodată ideea că o femeie poate fi mai bună la volan decât el. Pentru el, femeile au fost inventate doar ca să facă reclamă dezbrăcate la mașini, nu ca să le conducă. Succesul unui bărbat se măsoară în tracțiune, ABS și cai putere. Cui îi pasă ce diplome are sau câte facultăți a făcut!? Are mașină, deci EXISTĂ!

Am conștientizat această pasiune a bărbaților pentru mașini în dimineața asta, în timp ce-mi fumam liniștit țigara pe geamul de la dormitor. În parcarea din spatele blocului, unul dintre vecinii mei petrecea timp de calitate cu mașina lui, un Volkswagen Passat. După ce s-a chinuit vreo juma’ de oră s-o scoată din zăpadă și s-o curețe de gheață, a început s-o privească din toate unghiurile, să netezească cu palma fiecare curbă și s-o admire hulpav. S-a suit la volan, fără să pornească motorul și a stat așa vreo cinci minute. Apoi a ieșit, i-a mai dat o tură, s-a depărtat, a privit-o, s-a apropiat și a început din nou s-o mângâie.

În cele din urmă, a luat o măturică de undeva din torpedou și a început să-i curețe cauciucurile, de parcă ar fi urmat s-o expună într-o vitrină. Ei bine, oameni buni, nu-i așa că după tot procesul ăsta minuțios de „grooming”, v-ați fi așteptat să demareze în viteză și să se facă nevăzut? Greșit! Individul a parcat-o la loc, a coborât și s-a dus să-și vadă de treburile lui. Asta nu înainte să se întoarcă de câteva ori din drum, ca să-și admire bijuteria care strălucea în parcare, netedă ca un fund de bebeluș. Hmm… Mă întreb dacă tipu’ are la fel de multă grijă și de nevastă-sa. Gena masculină pe care-o port în mine îmi spune că nu.

Eu sunt un mare fan al transportului în comun din București, în detrimentul mașinii personale. Dac-o fi vreodată să-mi iau mașină (doamne apără și păzește), o voi folosi doar ca să merg cu ea la cumpărături (e nașpa să te cari cu trei plase prin trolee), sau ca să plec în vacanță, în afara orașului. În rest, transportul în comun îmi convine. De ce să-mi fac eu nervi cu toți tâmpiții din trafic și de ce să-mi pierd cinci ani din viață așteptând la semafor? Prefer să las asta în grija șoferilor de la R.A.T.B.

De ce să-mi înghețe mie coaiele pe un ger de minus zece grade, încercând să scot bestia din zăpadă? N-am nevoie de așa ceva! Prefer să dorm nestingherit în 91, fără să mă agit că un hadicapat mi-a lovit mașina sau a blocat intersecția.

Că tot vorbeam de pus nume mașinilor, aș vrea ca pe final să vă povestesc o chestie amuzantă despre nașa mea și mașina ei, pe care și-a cumpărat-o în urmă cu un an. A dus-o ea frumos la înmatriculat, dar n-a vrut să plătească în plus ca să-și aleagă cele trei litere, ci a preferat să ia ce-i pică. Și i-a picat „ZDA”. A venit acasă furioasă, cu o falcă-n cer și una în pământ și nimeni nu înțelegea ce i se întâmplase. Se dă ea jos de la volan, arată spre numărul de înmatriculare și ne spune: „Uite, poftim, ce nesimțiți! Mi-au pus piZDA pe mașină!”

Dor de București

Nici n-am ajuns bine acasă, că mi-e dor de București. Unii ar spune că sunt cu capu’. Cum să-ți fie dor de un oraș ca Bucureștiul!? Un oraș sufocant și sufocat în același timp? Cum să preferi Bucureștiul în locul orașului natal, de care te leagă atâtea amintiri!? Nici eu nu pot să explic. Știu doar că nu-mi place acasă și vreau să mă întorc. Cât mai repede.

Mi-e dor de aglomerație, de oameni, de magistrala de la Unirii, de Herăstrău, de Cișmigiu, de Carol, de toate acele locuri în care am fost și voi mai merge. Mi-e dor de prieteni, de colegi, de cei pe care i-am cunoscut. Oricât de aiurea sună, mi-e dor și de facultate, de clădirea-frigider în care-mi voi petrece mulți ani de-acum încolo. Mi-e dor de cafenele, de ceainării, de viața în marele oraș…

Am avut grijă ca vineri, înainte să plec, să mă plimb prin locurile pe care le iubesc și de care voi rămâne legat pentru tot restul vieții. Am vrut să iau cu mine imaginea lor, să-mi țină de urât în toate aceste zile în care voi fi departe de București. Când m-am urcat în mașină cu destinația Râmnicu Vâlcea, doar prezența verișoarelor și a mătușii mele m-a oprit să nu izbucnesc în plâns. De altfel, ar fi fost și culmea să bocesc doar pentru că plec din oraș câteva zile. După jumătate de oră de nervi întinși la maxim, am reușit să ieșim pe autostradă. În gândul meu, îi înjuram pe șoferii care veneau din sens opus. Îi consideram norocoși, pentru că ei intrau în București, în timp ce eu ieșeam.

Ca să dau la o parte sentimentul exagerat de melancolie, o să amintesc de o întâmplare amuzantă (pentru unii) și ciudată (pentru mine). Mi s-a întâmplat chiar înainte să plec, în timp ce mă îndreptam spre apartamentul verișoarelor mele din Drumul Taberei. Înainte să încep, trebuie neapărat să precizez că întâmplări ca aceasta mă fac să-i dau dreptate Valentinei. Chiar există muuulți obsedați pe lumea asta!

9:35. Aleea Arutela. Nimeni prin preajmă. Merg gâfâind, cărând laptopul meu (cel mai greu laptop din lume!) și încă o plasă cu haine, parfumuri și alte obiecte asemănătoare. De obicei, se întâmplă ca mintea mea să fie plină cu idei diverse. Ei bine, acum mintea mea era golită de orice idee. Nu mă gândeam la nimic. Mergeam pur și simplu.

La vreo cincizeci de metri în față, un bărbat de vreo patruzeci de ani se oprește și mă salută. Mă uit lung la el. Nu-l cunosc. Nu l-am văzut în viața mea. Nu știu ce vrea. Îl ignor. Continui să merg și trec la vreo jumătate de metru depărtare de el. După ce mai merg eu ce mai merg, dintr-o dată, mă pomenesc cu el mergând pas la pas cu mine. Nu știu dacă tricoul roz pe care-l aveam pe mine a fost de vină, dar m-am trezit cu el zicându-mi în șoaptă:

  • – Nu vrei să-ți sug p**a?
  • – NU! Spun eu, încercând să trec peste șocul propunerii sale. Merg mai departe, dar obsedatul insistă.
  • – Haaai… Numai puțin.
  • – NU!
  • – Hai, nu fii timid!
  • – Da’ nu sunt timid! Îi răspund eu, enervat. Numai că NU VREAU!

Grăbesc pasul, iar individul rămâne puțin în urmă, în fața scării unui bloc. Mă tot îndeamnă să vin cu el, dar eu cotesc la dreapta ca să nu-l mai aud. Cred că am ajuns într-un suflet la verișoarele mele. Doar melancolia despărțirii de București a reușit să învingă șocul prin care treceam.

Ajuns acasă, i-am povestit mamei, iar ea, femeie, dureros de sinceră câteodată, mi-a spus: „Păi vezi că ești prost? Ți-am spus să nu mai pui tricoul ăla pe tine!”.

 ––––

P.S.: Știu că se apropie noaptea Învierii. Nu sunt un tip credincios de felul meu, dar găsesc în sărbătoarea asta un prilej de a le ura celor dragi lucruri frumoase. Aveți grijă totuși să nu faceți dracu’ vreo indigestie de la atâta mâncare și să nu vă îmbătați ca porcii, ca apoi să faceți lucruri pe care mai târziu să le regretați!

Paște(ți) Fericit(i)! 😉