Back to Black

Nu știu ce am, dar în ultima vreme mi-a cășunat rău de tot pe Amy Winehouse. Ca să ne înțelegem, nu am fost niciodata fan; ba chiar mă enerva și nu înțelegeam de ce erau toți hipnotizați de ea cu ceva vreme în urmă când era in vogă.

Poate că are de-a face cu procesul de maturizare, sau poate că pur și simplu am început să renunț la încăpățânarea care mă determina să urăsc lucruri fără motiv, I dunno… Ideea e că ascultându-o, I began reflecting nu numai asupra muzicii, ci mai degraba asupra circumstanțelor morții ei.

Și mi-am dat seama că, deși toată lumea crede că drogurile sunt un semn de slăbiciune și văd dependența de droguri ca pe un gest tipic oamenilor proști, povestea nu stă nicidecum așa. Poate că voi enerva pe mulți for what I’m about to say, dar drogurile și dependența de droguri sunt specifice în principal oamenilor cu un IQ peste medie și cu o inteligență superioară. Don’t have to take my word for it; Google it. Aproapte toți gigeii și gigelele de care au auzit nu numai prietenii și familia au avut tangențe cu drogurile, sub o formă sau alta.

Don’t get me wrong, nu sunt pro-droguri; pot fi doar neutru cel mult, pentru că fiecare are dreptul să facă ce vrea cu viața lui. Dar nu asta e ideea. Ideea e că oamenii inteligenți sunt mai predispuși la dependența de droguri tocmai pentru că, cu cât IQ-ul crește, cu atât crește și acuitatea cu care vezi lumea din jurul tău și felul în care simți oamenii. Și cu cât vezi mai clar, cu atât te scârbești mai tare de viață și de cei din jur, așa că în secunda următoare te refugiezi în droguri ca să te amorțești până pierzi contactul cu lumea.

Cum viața nu-ți dă fără să ia (uneori mai mult decât oferă), o minte sclipitoare vine la pachet cu o predispoziție spre depresie și izolare, tocmai pentru că oamenii inteligenți nu pot fi legați la ochi, prostiți și transformați peste noapte în flower-power zombies care văd viața ca a walk through the park on a sunny day. Așadar, costul unui IQ peste medie este de cele mai multe ori o viață scurtă.

Partea bună (da, există și o parte bună) este că un om de geniu, indiferent că este artist sau om de știință, va reuși să scrie istorie într-o viață de două ori mai scurtă decât a unui om obișnuit care se naște și moare în anonimat.

Anunțuri

Sclavism social

Mie îmi place să cred că oamenii se împart în două categorii. Există oameni normali si oameni self-aware. Dar când spun normali nu mă refer la „două mâini, două picioare, întreg la cap” kind of normal, ci mă refer la oamenii obișnuiți, docili, care se mulțumesc cu ce le oferă viața, care dacă au o relație cu un alt om nici prea-prea nici foarte-foarte sunt mai mult decât împăcați și care, orice s-ar întâmpla, urmează aceeași rutină atât în fapt cât și în gândire.

În schimb, oamenii self-aware sunt ăia pe care societatea nu îi poate prosti cu momelile care merg la oamenii normali, gen familie, copii, carieră solidă, comunitate and all that bullshit pe care-l voi detalia în continuare. Începând de la o vârstă fragedă, suntem învățați (mai pe față sau mai subliminal) că perpetuarea speciei primează, familia este pilonul de bază al societății (însăși această expresie este inoculată involuntar în vocabular) și că oamenii trebuie să urmeze un ciclu stabil care, în opinia societății ar trebui să fie: școală – carieră – căsătorie – cămin – copii – nepoți

Așadar, dacă ar fi să comprim paragraful anterior, oamenii nu trăiesc pentru ei, ci pentru societate și binele acesteia. Dacă ești un om definit mai sus ca normal, te vei revolta la această afirmație, pentru că oamenii normali întotdeauna au tendința să se revolte atunci când tagmele pe care ei le-au luat de bune timp de-o viață întreagă sunt zguduite din temelii. Spune-i unui habotnic că omul se trage din maimuță și nu din Dumnezeu și vei avea garantat parte de un discurs și-o întoarcere rapidă de călcâie.

Nu spun neapărat că a fi un om normal, în acord cu așteptările societății ar fi un lucru rău; probabil că dacă am fi cu toții self-aware, coeziunea socială s-ar duce de râpă și am cădea în anarhie. Numai ca mie, ca om self-aware, mi se pare trist (și spun asta fără nicio urmă de aroganță) să mă uit la oamenii normali cum merg ca niște zombies către aceleași ținte stabilite de societate. Și mi se pare pe de altă parte amuzant să văd oameni care afirmă sus și tare că își doresc copii/carieră/familie etc., dar care tac mâlc atunci când sunt întrebați  DE CE?

Că tot am ajuns aici, ca o mică paranteză, eu consider că a te întreba constant pe tine însuți de ce faci un anumit lucru înainte să îl faci, e o chestie foarte constructivă. Mai bine să challenge decât să embrace orbește.

Bineînțeles că, la fel ca orice individ, am fost expus la aceleași mesaje și mi s-a pus în față același drum prestabilit pe care ar trebui să îl urmez. Și mi-am dorit carieră. Și mi-am dorit o casă. Și mi-am dorit copii. Apoi m-am întrebat DE CE? Și atunci s-a lăsat tăcerea. Am început atunci să îmi dau seama că de fapt nu eu îmi doresc toate aceste lucruri, ci societatea și le dorește de la și pentru mine. A fost prima, singura și ultima dată în care m-am gândit la cele mai sus menționate.

Nu vreau să cuget prea mult asupra acestui subiect, ci doar să marchez o constatare; mai mult pentru mine însumi decât pentru oricine altcineva. Să fie acolo ca un reminder că viața trebuie trăită liber, pe sistemul come what may, fără să mă gândesc că o trăiesc pentru a împlini un scop ales de altcineva. Și dacă după ani și ani s-o dovedi că n-am dreptate (deși asta se întâmplă extrem de rar) atunci să fie joke on me și cu asta basta.