F&S Advertising

Uneori publicitatea e funny. Alteori e smart. De prea puține ori e și funny, și smart în același timp. Cu atât mai puțin ea va fi funny pentru că e smart realizată. Segmentarea, fir-ar mama ei să fie, e de vină pentru fragmentarea atât de amănunțită pe care marile companii o practică în ultimul timp. Să faci publicitate adresându-te unui singur segment de consumatori bazându-te pe o caracteristică definitorie unică e ca și cum ai spune „Oamenii sunt frumoși și DOAR ATÂT”. Dacă practici acest tip de segmentare, ai face bine să începi să te rogi să fie DOAR frumoși, pentru că dacă mai sunt și deștepți în același timp, își vor da seama că-i subestimezi și s-ar putea să-ți vezi cota vânzărilor ducându-se-n jos ca o grasă pe topogan.

Dar să lăsăm vorba la o parte și să trecem la ilustrare. Vă supun astăzi atenției cea mai recentă campanie publicitară a producătorului japonez de tehnică fotografică, Fujifilm, realizată de o agenție din (surpriză!) India.

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Orgasm”

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Pregnancy Test”
Fujifilm Finepix F70 Camera: „Solitaire”

Ca să fie clar pentru toată lumea, propunerea unică de vânzare sau atributul forte al noului produs Fujifilm îl reprezintă sistemul de detecție automată a zâmbetului. Până aici, nimic extraordinar. Aparatele foto au avansat într-atât, încât în viitorul apropiat ne vom trezi că vor face și sarmale. Bine, bine, dar în fiecare imagine sunt mai multe zâmbete. De ce a ales aparatul să se focalizeze doar pe unul dintre acestea? Partea interesantă abia aici începe!

Să ne concentrăm puțin pe textul care, deși insuficient la o primă vedere, este mai mult decât necesar pentru descifrarea înțelesului printurilor: „Finepix F70 with SMILE capture”. Se pun față în față o valoare cu o non-valoare (aici) inexistentă, respectiv zâmbetul și… absența zâmbetului sau, mai precis, zâmbetul fals. Așadar, aflăm ceva mai mult despre produs: el nu detectează un zâmbet, ci zâmbetul. Poate că în imaginile de mai sus există mai multe zâmbete pe care aparatul s-ar putea focaliza, însă nu toate acestea sunt zâmbete sincere.

În primul print sugestiv intitulat „Orgasm”, zâmbetul cu adevărat sincer este al lui. Doar el s-a bucurat de partida de sex. Ea, săraca, are un zâmbet la fel de fals ca orgasmul pe care tocmai l-a mimat.

În cel de-al doilea print („Pregnancy test”), se-ntoarce roata. De data asta, zâmbetul sincer și bucuria de a avea un copil îi aparțin în totalitate ei. El zâmbește, dar ce-o fi-n sufletu’ lui, săracu’… Nici nu vrem să ne gândim!

În ultima imagine („Solitaire” – go figure!), ia ghiciți cine nu e sincer! Sau sincere, mai corect spus, întrucât „prietenele” zâmbesc la vederea inelului de logodnă, dar în interiorul lor crapă de ciudă la gândul că ele sunt încă singure și că nu le-a procopsit norocul cu un hăndrălău care să le-arunce și lor pe deget colacul de salvare.

Produsele au evoluat semnificativ. Mai presus de detecția automată a zâmbetului, rezidă în puterea aparatului de a vedea ceea ce e sincer și ce nu în oameni. Exagerat, dar acesta este avantajul de bază al unui astfel de dispozitiv: să surprindă emoțiile interioare. Și să nu uităm totuși că publicitatea e la urma urmei o mare și umflată exagerare, frumoasă atunci când e făcută într-un mod inteligent, sublimă atunci când reușește să fie și amuzantă.

Till next time…

Anunțuri

Viața la bloc

Am spus-o și-am s-o mai spun ori de câte ori voi avea ocazia: N-aș renunța nici în ruptul capului la viața de la bloc pentru a mă muta la casă. Viața de (b)locatar bucureștean este mult prea amuzantă și palpitantă ca s-o înlocuiesc cu altceva. Ce mă face să spun asta? Iată cam cum stă treaba…

Zi mohorâtă de duminică, afară toarnă cu găleata, iar eu plec ca o floare primăvăratică să-l vizitez pe Ralph, proaspăt întors în țară dintr-o delegație în Elveția. O las pe Mădălina (colega mea de apartament) singură-cuc. Imediat ce plec eu, se duce și ea, ca tot omul, să se cace. Asta e o activitate destul de rară pentru ea. E fecioară (zodia, ca să nu vă zboare mintea la altceva) și, după ce că zodia ei e de căcat, are probleme și cu digestia, așa că trebuie să profite ori de câte ori îi vine, că altfel „constipare cronică” scrie pe ea.

Nici n-apucă Mădălina să se screamă ca lumea, că sună cineva la ușă. Fără să mai apuce să se spele pe mâini, se ridică de pe budă și se duce să deschidă, gândindu-se că mi-am uitat eu ceva acasă. Deja își pregătea arsenalul de înjurături când, ce să vezi, la ușă cine era? Vecinul nostru de la unu, care ne strică de fiecare dată toate petrecerile, pe motiv că el e un mândru reprezentat al clasei muncitoare și trebuie să se odihnească. Acuma nici Mădălina nu mai știe sigur dacă era vecinul de la unu sau nu, că de data asta nu era încălțat cu pantofii nevesti-sii, așa cum face de obicei. Cert e că semăna al dracului de bine cu el.

Care credeți că era motivul vizitei lui inopinate? Gălăgie nu făcuserăm, iar Mădălina nu putea să dea o petrecere de capul ei, mai ales că o loviseră nevoile fiziologice. Cică săracu’ om încercase să facă și el un duș și s-a curentat cu apa de la robinet. Și, pentru că el crede că noi suntem sursa tuturor nenorocirilor din blocul G8, Drumul Taberei, București, a venit glonț la ușa noastră ca să ne tragă la răspundere. Nu pot să-mi imaginez care a fost reacția Mădălinei la momentul respectiv, dar eu cred că aș fi crăpat de râs. Cum să te curenteze, frate, apa rece?! Așa ceva numai în România găsești!

Dacă ar fi fost vorba doar de vecinul de la unu, nici că mai scriam eu acum articolul ăsta. Problema e că, după ce și-a luat el tălpășița, au început să vină vecini valuri-valuri la ușa noastră, plângându-se că s-au curentat cu apa rece de la robinet. Na, Mădălino! Mai cacă-te dacă mai poți! Săraca de ea, a trebuit să le răspundă tuturor și să le explice că la noi apa rece nu curentează. A venit până și o tipă, udă din cap până-n picioare, acoperită doar cu un prosop, tremurând ca varga de frica dușului care a început să emită șocuri electrice.

Sătulă să le dea tuturor explicații, i-a invitat în casă, ca să se convingă de faptul că apa noastră nu curentează. N-ar fi fost nicio problemă, numai că pe podeaua noastră era un covor de gândaci morți, cu care dusesem eu o luptă cruntă mai devreme. Au verificat cu diverse ustensile tensiunea electrică din apă și au constat că, într-adevăr, problema nu era de la noi. Ba chiar ne-au lăudat cada din fibră, asigurându-ne că n-o să ne trezim cu părul la 3.80 dacă încercăm să facem baie. Ce să-i faci, o țară plină de personaje gen Toma Necredinciosul…

Care credeți că era, de fapt, cauza problemei? Vecinilor de deasupra noastră li s-a stricat mașina de spălat, toată apa s-a scurs afară și a făcut contact cu firele de curent electric și țevile de apă care trec prin apartamentele tuturor. Uite-așa s-a iscat o isterie în tot blocul, pentru care noi eram cât pe ce să fim învinovățiți. Nu pot să închei acest articol decât cu un sfat: data viitoare când folosiți mașina de spălat, cumpărați-vă Calgon, în pula mea. Dacă am chef să-mi încrețesc părul, pot folosi liniștit ondulatorul. „Mulțumită” vecinilor mei deștepți, n-o să mai fac duș vreo trei zile, de frica apei care curentează. Dacă vă întâlniți cu mine pe stradă, să nu vă întrebați de ce put.

Cum mi-am petrecut eu Crăciunul

Am urât Crăciunul dintotdeauna. Nici măcar atunci când eram mic nu-mi plăcea. Îmi amintesc primul Crăciun din viața mea datorită (sau, mai bine zis, din cauza) bradului care a căzut peste mine și a instalației care a luat foc, lăsându-mă cu o cicatrice permanentă în podul palmei, sub degetul arătător de la mâna stângă. Și nu, eu nu i-am făcut nimic bradului ca să cadă peste mine. Deșteapta de mama n-a găsit alt suport în care să-l fixeze decât o vază amărâtă. Evident că nu i-a făcut față unui brad de doi metri încărcat cu toate cele!

Câțiva ani mai târziu, în seara de Crăciun, mâța (pe care ulterior am înecat-o în cadă) a doborât pomul de Crăciun. Pe timpul ăla, împodobeam bradul cu globuri de sticlă, păstrate de nu știu câte generații înaintea mea. S-au făcut țăndări, evident, iar eu, în timp ce defilam cu salatele de boeuf prin casă, am călcat în ditamai ciobul. Cred că n-am urlat în viața mea în halul în care am urlat atunci. Țin minte că ciobul mi-a intrat atât de adânc în talpă, încât mama m-a tăiat cu forfecuța de pielițe ca să poată ajunge la el, apoi l-a scos cu penseta (toate astea petrecându-se sub ochii mei!)

Într-un alt an, a lovit-o melancolia anilor copilăriei ei demult trecute, când pomul se împodobea cu lumânări, nu cu luminițe electrice. Și a trecut la fapte. Numai că brad + lumânări = BAD IDEA! Și uite-așa am avut parte de o torță imensă în sufragerie. Mama, disperată, a luat sticla de apă minerală de pe masă și dă-i și toarnă. Numai că toanta uitase că pusese țuică în sticla aia, nu apă. După experiența asta, n-am mai împodobit niciodată brazi naturali, ci ne-am cumpărat unul artificial. Unu la mână, e mult mai greu să-l distrugă mama și doi la mână, scutim un brad nevinovat de la a fi tăiat doar pentru plăcerea noastră de câteva zile.

Crăciunul trecut, maică-mea și nașa, femei trecute de cincizeci de ani, s-au hotărât că au chef să meargă la colindat. Evident că a trebuit să mă târască și pe mine după ele. Am trecut prin atâtea chestii cu astea două, cât să-mi ajungă o viață! Și-au colindat ele ce-au colindat, și-au băut prin fiecare casă tot ce-au prins. Și-uite-așa, când am ajuns la capătul celălalt al orașului, astea două erau bete turtă. Cine le-a dus acasă în cârcă?! Eu! Așa se explică de ce eu nu beau niciodată când vin acasă (pentru că mi se taie pofta de alcool când mă uit la cei din familia mea cum toarnă pe gât).

Crăciunul ăsta a fost cel mai trist din toată viața mea (nu că ar fi fost celelalte mai reușite). E pentru prima oară în viața mea când nu mai simt că sunt acasă, când simt că locul meu nu este aici. Am plecat din București cu hainele de pe mine și cu două genți (una în care o aveam pe Ami, cealaltă plină cu cosmetice) care m-au rupt de spate până am ajuns în autogară. Am avut un noroc incredibil. Am prins autobuzul, deși venisem cu cinci minute înainte să plece și am mai prins și ultimul loc. Probabil am călcat într-un căcat în drum spre autogară, dar nu mi-am dat seama din cauza zăpezii.

Când matahala aia de Dacos a început să se miște, am simțit că mi se rupe sufletul, iar când am ieșit din București abia m-am abținut să nu piș ochii. Senzația asta mă cuprinde când intru sau când ies din trei orașe din România: București (pentru că acolo sunt toți prietenii mei și toți oamenii pe care-i iubesc), Iași (pentru că e chemarea sângelui) și Constanța (pentru că acolo începe povestea vieții mele).

Pe bilet scria că am locul 36, dar era ocupat de un nene al cărui loc fusese ocupat de o tanti al cărei loc fusese la rândul lui ocupat de altcineva. Așa că m-am așezat frumușel pe 40 (singurul care mai rămăsese liber), lângă un nene de vreo patruzeci și ceva de ani care m-a ținut de vorbă tot drumul. Nu știu cum mi se întâmplă, probabil se citește cuvântul „sociabil” pe fruntea mea, de toți necunoscuții pornesc discuții cu mine. Să nu vă gândiți nicio clipă că mă deranjează, însă mă simt ușor stânjenit. Am vorbit despre viața lui, despre situația mizerabilă din România și cele trei ore și jumătate au trecut ca prin minune. Am ajuns în autogara 1 Mai din Vâlcea, care mi-a displăcut dintotdeauna, pentru că e plină de țărani și de țigani.

Până să-mi vină trancaniciul de Brezoi, m-au colindat la țigănuși de mi-a ieșit Crăciunul și pe nas și pe urechi. M-a uimit faptul că unii oameni le dădeau bani doar ca să scape de ei. Am parcurs cei aproximativ 63 de kilometri în compania Oliviei, cea care mi-a fost colegă de bancă din clasa I până-ntr-a XII-a. Așa m-am mai pus și eu la curent cu viața foștilor colegi de liceu. Am aflat cu stupoare că multe colege deja s-au măritat, ba chiar una are și copil (eu încă sper să fi rămas steril de la oreionul pe care l-am făcut la 16 ani).

Brezoiul mi-a părut mai gri și mai rece decât cu vreo doi ani în urmă, când îl părăseam pentru București. A fost pentru prima oară când m-am simțit stingher într-un oraș pe care se presupune că ar trebui să-l iubesc. E un orășel de munte mult prea mic pentru ambițiile mele aflate într-o continuă expansiune. Aș putea spune că seamănă destul de mult cu Moeciu de Jos, doar că aici există și blocuri, iar munții sunt mult mai înalți.

M-am simțit și încă mă simt un străin casa mea. Camerele mi se par prea mari și mi-e frig… Mama mă calcă pe bătături ca de fiecare dată și-mi alterează starea de spirit (care și-așa e vai de steaua ei) cu întrebări stupide. De mâncare nici nu m-am prea atins, pentru că e prea multă și nici măcar nu-mi place carnea de porc. Tot ce fac e să stau în fața calculatorului sau să citesc. Halal existență!

Cum era de așteptat, bradul mi-a căzut din nou în cap când am încercat să mă apropii. Din cauza asta, nici nu m-am mai atins de bomboanele din el. Mi-am primit cadoul de Crăciun cu o expresie oarecum scârbită. Am primit un pulover în carouri de care nu mai reușesc să mă despart, pentru că sunt mort după puloverele în carouri și o cutie frumos ambalată, cu fundă roșie. Pentru că mă gândeam că e vreo banaliatate stupidă, am pus-o jos și i-am tras un șut á la Zinedine Zidane, de s-a dus până în cealaltă parte a sufrageriei. Am cam regretat mișcarea când am aflat că înăuntru se afla un Nokia N95, care a rezistat eroic șutului aplicat de mine.

Cu toate acestea, Crăciunul ăsta n-a fost o pierdere totală. În urmă cu câteva ore, m-am uitat la un film care mi-a plăcut foarte mult: „Dorian Grey”. Spre rușinea mea, n-am citit cartea, deși știu că e o operă literară clasică. Însă filmul mi-a plăcut la nebunie. Am rămas tânjind după societatea înfățișată acolo, după petrecerile fără restricții sau inhibiții, iar scenele mai explicite m-au făcut să mă simt ușor… excitat. Dacă ar fi să-mi aleg o perioadă din istorie în care să trăiesc, cu siguranță ar fi aceea.

O să sune foarte stupid, dar m-am îndrăgostit de paltonul pe care-l poartă personajul principal într-una din scene. Oricât am insistat eu, mama mi-a spus că nu are cum să mi-l cumpere, pentru că e de epocă și așa ceva nu mai există în magazine. Dar nu mă dau bătut. Mi-a plăcut atât de mult, încât sunt hotărât să mi-l confecționez singur. La design vestimentar mă pricep, croitorie am învățat de la bunică-mea, așa că de ce n-aș încerca? Cine știe, poate în curând o să-mi lansez și propria mea linie de haine pentru bărbați. Ar fi interesant, întrucât am o percepție ușor diferită despre masculinitate și eleganță.

Cam ăsta a fost Crăciunul meu ratat. Mi-e dor de prietenii mei și de timpul petrecut cu ei. Poate o să-i revăd de Revelion… Oricum, pe 29 m-am cărat de acasă, chit că va trebui să stau singur-cuc în București de Anul Nou. Încă o zi aici și-o să-mi pierd mințile. Și-așa îmi filează destule lămpi…

Introspecție solitară

Ciudat… Cu un an în urmă, râdeam cu Alexandra – o fostă colegă de apartament – de asocierea bizară de termeni din titlu. Pentru noi însemna „masturbare”. În seara aceasta, sau mai bine zis în dimineața aceasta, pentru că afară deja se crapă de ziuă, am descoperit noi valențe ale expresiei.

Imediat după Balul Bobocilor… Pardon! „Media Night”, că suntem la jurnalism și trebuie să scornim titluri pompoase și NEAPĂRAT în limba engleză pentru un eveniment banal, am plecat spre casă. Am mers pe jos din minunata zonă Rahova până la Universitate, de unde am luat un trol („troleibuz” pentru neștiutori) până în fața blocului în care locuiesc. Puteam să iau un taxi, ca să mă scutesc de mersul pe jos, dar n-am vrut. Întotdeauna am avut un sentiment de respingere față de taxiuri, mai ales când vine vorba să mă urc singur într-unul la o oră destul de matinală.

Mi-a prins bine să mă plimb de nebun pe străzile magnificului București, să las frigul să-mi pătrundă-n oase și, cum spun americanii, „to get in touch with myself”. Cu ocazia acestei promenade nocturne, mi-am dat seama cât de singuratic pot să fiu uneori și cât îmi place să mă pot auzi gândind, fără ca altcineva să mă bruieze. Mi-am mai dat seama și de faptul că până acum toată viața mea a stat sub semnul singurătății, chiar dacă eram într-o relație. Mereu am avut impresia că, oricât de implicat aș fi într-o relație sentimentală, tot lipsește ceva… Nici acum nu-mi dau seama ce.

Presupun că în ochii celorlalți voi fi mereu un ciudat, un „freak”, un neînțeles. Gândesc altfel decât ar face-o unul de vârsta mea, am trecut prin experiențe care sfidează limitele excentricului și mereu privesc totul dintr-o altă perspectivă. Deși mi-am construit o mască socială destul de eficientă, doar atunci când sunt singur pot spune că sunt mulțumit de mine. Atunci nu mai trebuie să mă ascund. Povestea mea se joacă pe scena vieții, iar când cortina cade și luminile se sting, actorul priceput se schimbă, se transformă, redevine ceea ce nimeni nu a vrut să cunoască sau să descopere până acum.

Cred că pot să spun că „solitar” e numele meu mijlociu. Chiar dacă o să-l petrec acasă, cu familia, tot va fi cel mai singuratic Crăciun din viața mea. O să stau singur, ca-n fiecare an și-o să împodobesc bradul, ca ultimul loser și-o să mă târe mama pe la toate rudele și cunoștiințele, ca să fiu asaltat de eterna întrebare „Ți-ai găsit și tu o gagică?”. Și iar o să spun un „Nu!” hotărât și-or să se holbeze toți la mine de parcă cine știe ce-aș fi făcut. What the fuck is wrong with these people?!

În dimineața asta, singurătatea mi-a prins bine, totuși. Mergeam singur pe stradă, ascultându-mi pașii. Îmi place să port pantofi. Nu e o fiță, ci pur și simplu îmi place zgomotul produs de pașii mei atunci când sunt încălțat cu pantofi. Și totuși, poate am fost prea mult timp singur… Da, pentru că am suferit și acum mi-e frică să n-o pățesc din nou. Am suferit din cauza oamenilor, din cauza iubirii, din cauza prietenilor etc. Dar poate că n-ar trebui să-mi pun lacăt inimii și să mă închid în mine. Poate că a venit timpul să simt din nou, să profit de faptul că sentimentele mele au ajuns la maturitate și am depășit (sper) faza crush-urilor adoloscentine.

Singurul lucru care a stat între mine și gândurile mele în dimineața asta a fost pișarea cruntă care m-a chinuit toată seara. De trei ori am mers la buda din club, de fiecare dată fără succes. Și cum să mă mai pot pișa eu liniștit, când din cabina îngustă a budei în care urma  să intru eu au ieșit doi tipi?! Nu e vorba de șoc, am asistat la orgii mult mai perverse de-atât, însă pur și simplu mi s-a blocat vezica.

Gata! Nu mai scriu… Sunt obosit și răvășit de gânduri. În plus, cică mă duc și la facultate, deși n-am închis un ochi în noaptea asta. Mă ține în viață doar gândul că dup-aia o să-mi închid celularul, o să trag fixurile din priză și-o să dorm ca porcu’ vreo douăzeci de ore. So help me God!

Sex cu… năbădăi

N-o să înțeleg niciodată oamenii și pasiunea lor bizară pentru colecționat ciudățenii. Hai să zic că mai merge să colecționezi timbre, monede de pe vremea lu’ Pasvante Chioru’ sau mai știu eu ce alte obiecte mici și total inofensive. Dar cum mama dracu’ să colecționezi brichete!? Mai ales când sunt confecționate din metal solid, iar una singură cântărește vreo trei kilograme. Poftim? Nu e nicio legătură între brichete și sex? Ei bine, este una a dracului de mare. Întrebați cucuiul pe care de vreo două zile îl port cu mândrie în vârful capului și-o să vă spună el cât de nasol e să regulezi o tipă care are o pasiune idioată pentru colecționat brichete.

Marți, ora 07:00. Eu, cu dureri teribile de cap și de măsea, dârdâi în stația de autobuz. După discuția „încinsă” pe care o avusesem la telefon seara trecută cu o tipă, mă hotărâsem să plec la București ca să trec la fapte. Deh, hormonii… Din lipsa unui motiv mai bun, o mințisem pe maică-mea că merg la o aniversare. Ce dracu’ era să-i spun? „Mamă, vezi că mă duc la București să mi-o trag”? În fine… N-o să intru acum în detalii referitoare la mama. O să spun doar că ea crede că sunt un copil cuminte și inocent. Habar n-are ea de ce sunt în stare (mai ales când vine vorba de sex).

Vine autobuzul, urmează îndelungi ore de stat pe scaun și privit călători idioți care belesc ochii (că alte chestii nu se pot beli în public) la pozele deocheate din „Libertatea” sau „Click” și iată că ajung și eu, ca un taur în călduri, în Capitală. Nu m-am dus direct la ea, că na… Tipa e fată serioasă, are job, chestii-trestii… M-am dus în schimb cu Fiara la o cafea și-o șaorma cu somon afumat, în Mall Băneasa, ca niște fițoși „care este”. Partea cu dusul a fost ușoară. Partea cu întorsul s-a dovedit a fi un calvar. Am stat mai mult de o oră prinși în trafic, blocați într-un autobuz căruia i s-ar fi potrivit de minune titulatura de cuptor pe patru roți. Fiara murea de cald, eu muream și de cald, și de poftă (nu, nu poftă de mâncare!).

În sfârșit, ajung eu acasă la tipă. După vreun sfert de oră de discuții sterile, ajungem și-n dormitor. „Mamă, ce-o să mi-o mai trag!” își spunea neuronul meu veșnic aflat în călduri. Când am intrat în dormitor, pe lângă mirosul discret de levănțică și așternuturile verzi de pe pat, am dat cu ochii de zeci de statuete metalice împrăștiate prin toate camera. WTF?! Erau peste tot! Una pe televizor, vreo două pe măsuță, toate vitrinele erau înțestate, deasupra dulapului mai erau vreo douăzeci, ce mai! Era clar că tipa avea o obsesie. „Sunt brichete, dragă!”, mi-a spus ea când a văzut că mă holbam insistent. Adevărul e că singur nu mi-aș fi dat seama de asta. Nu cruțase niciun colțișor de mobilă. Peste tot erau brichete de diverse mărimi și forme. Unele aveau forme de animale, altele de arme, în timp ce majoritatea înfățișau statui și scene celebre.

Am văzut eu destule ciudățenii la viața mea, dar asta parcă le întrecea pe toate. Deasupra patului, pe etajera suspendată, trona o brichetă imensă, care înfățișa scena aia siropoasă din Titanic, cu el care-o ține pe ea în bătaia vântului, etern simbol al romantismului (Bleah!). În jurul ei, alte brichete mai mici, de forme diverse. OK… Ei se părea un lucru normal, eu eram prea „încins” ca să-mi mai pese, așa că ne-am pus pe treabă. După vreo juma’ de oră de hâță-hâța, lucrurile deja începeau să devină serioase. Eu pe ea, ea pe mine și tot așa…

La un moment dat, ne-am dezlănțuit atât de tare încât patul și implicit etajera au început să se zguduie. În timp ce ea mă călărea, a dracu’ brichetă-statuie tot avansa spre marginea etajerei până ce, dintr-o dată, TROSC! M-a pocnit romantismul în cap (la propriu!). Am văzut stele verzi! Bineînțeles că mi-a pierit tot cheful și am plecat de acolo cât am putut de repede, cu pantalonii-n vine și cu mâna la cap. După așa o lovitură puternică în culmile plăcerii, am noroc că-mi mai amintesc cum mă cheamă.

Trecând peste durerea fizică și peste șoc, am învățat o lecție prețioasă. Data viitoare, înainte de toate, o să întreb toate gagicile pe care le întâlnesc dacă au vreo pasiune pentru colecționat obiecte bizare. Nu de alta, dar n-aș vrea să dau peste o colecționară de bolovani, săbii sau mai știu eu ce alte obiecte contondente. Dă-o dracu’ de treabă! E adevărat că elementul-surpriză este binevenit într-o partidă, dar nici chiar așa…

Unde-mi sunt chiloții?

Nici nu m-am mutat bine în cămin, că peripețiile au început deja să curgă. Poate sunt eu genul de om care observă doar defectele, dar jur că nu pot găsi nici măcar un lucru bun la căminul ăsta. Așa că fac și eu ce face tot românul: râd de nenorocirea altuia. Pentru că ăsta-i și deliciul vieții. Oricât de rău ai duce-o, există cel puțin o altă persoană care o duce și mai rău.

Deja încep să trec peste religiozitatea exacerbată care se află în acest cămin, religiozitate ridicată la nivel de propagandă, aș spune eu. Revenind la subiect, la etajul meu sunt doar băieți. Eu știam că băieții sunt de felul lor mai… duri, dacă pot spune așa. Adică înjură, își bagă și-și scot, chestii d-astea. De asemenea, știam că femeile sunt mai bisericoase, că stau toată ziua cu Dumnezeu în gură de parcă ar fi penisul lui Brad Pitt. Ei bine, se pare că în căminul meu lucrurile stau invers.

Nu știu cum sunt fetele de aici, dar băieții sunt… Nici nu-i pot numi băieți! Cârpe! Asta sunt! Toată ziua vorbesc de Dumnezeu, de parcă ar fi babe! La duș, pe hol, în camere, peste tot auzi doar „Dumnezeu”. Nu zic că ar fi mielușei, unii dintre ei sunt al dracului de răi (a se vedea colegii mei de cameră), dar sunt răi fără să înjure și fără să se enerveze. E aiurea să te enervezi fără să înjuri. Eu până nu-mi bag și nu-mi scot, nu mă simt bine. Dacă nu înjur, nu mă calmez! Ce mă enervează cel mai tare e că trebuie să mă abțin și eu. Doar când sunt la baie, cu gura plină de pastă de dinți, îmi mai permit să-l înjur pe dobitocul de la duș, care de fiecare dată recită versete din biblia aia nenorocită!

Dobitocul cu pricina (habar n-am cum îl cheamă) stă chiar în camera de vizavi. De când am venit în cămin, nu l-am văzut purtând decât aceeași pereche de izmene de lână (nu știu cum dracu’ nu-l apucă mâncărimile. În camere e o căldură infernală).

Fără să vreau, „am asistat” zilele trecute la o convorbire telefonică dintre el și iubita lui, presupun. Spun „fără să vreau”, pentru că pereții sunt atât de subțiri încât se aude orice, iar el, deșteptul, s-a gândit să vorbească la telefon pe hol. Pe lângă apelative precum „iubițica mea” și „scumpuca mea” (Vreau o pungă! Cred că mi se face greață!), dobitocul folosea cuvântul „Dumnezeu” din cinci în cinci secunde. „M-am rugat la Dumnezeu…” (Hai nu zău! Asta-mi aduce aminte de o definiție haioasă a lui Dumnezeu: „Dumnezeu este cel care-ți ignoră rugăciunile”) și „Sper ca Dumnezeu să te protejeze!” (Și ce-o să-i facă, vere, ca s-o protejeze? O să-i pună prezervativ?! Aș vrea s-o văd și pe-asta!) sunt doar două dintre expresiile care mi-au rămas în minte.

Dar nu s-a terminat! Mai am o povestire amuzantă, al cărei protagonist este tot dobitocul extra-religios de vizavi. Femeia care face curat în cămin se numește Maria. „Sora” Maria, dacă e să folosesc limbajul lor de baptiști. N-o cunosc, nu știu cine e, n-am văzut-o-n viața mea, dar știu sigur că n-aș vrea să-mi las coșul de rufe pe mâna ei. Iată de ce:

Am observat încă din primele zile că dobitocul de vizavi are lângă ușă un coș roșu, plin cu haine (murdare, cel mai probabil). Într-o seară, mare scandal pe hol. Colegii mei de cameră ies să vadă ce s-a întâmplat. Eu, cocoțat în vârful patului supra-etajat, aveam o vedere perfectă spre hol. Acolo, dobitocul urla ca din gură de șarpe că cineva i-a furat coșul cu rufe cu tot. „Care mi-ați luat coșul? Da-ți-mi coșul înapoi!”, urla el. La început, am crezut și eu că era vorba despre o glumă proastă, de genul cărora se fac în cămine. Dar m-am gândit că ăștia sunt prea bisericoși. N-ar omorî ei nici măcar o muscă, darămite să fure un coș cu rufe murdare.

Asistând la isteria dobitocului, speram să aud și eu în sfârșit o înjurătură, sau măcar un „Lua-v-ar dracu’!” N-a fost să fie… În cele din urmă, un alt bisericos i-a spus că a văzut-o pe „sora” Maria plimbându-se pe hol cu un coș roșu în mână de dimineață, când făcea curățenie. Atât i-a trebuit dobitocului să se enerveze și mai tare. În acest timp, eu mă prăpădeam de râs. „E nebună! Eu v-am spus că e nebună”, se răstea tipu’ la toată lumea. „Mă și i-am spus să nu ia coșul ăsta, că e coș de rufe, nu de gunoi!”

Dobitocul se calmă puțin. Doar eu nu mă puteam opri din râs. Deodată, tipu’ își aminti că în coșul acela cu rufe murdare se aflau niște articole vestimentare indispensabile: chiloții lui. Isteria începu din nou: „Unde-mi sunt chiloții?!”, strigă el din toți rărunchii. „Aoleuuu! Mi-a aruncat chiloții! Ce mă fac eu fără chiloți?!” În acel moment, aproape că mi-am udat proprii chiloți de râs. În viața mea n-am auzit de cineva care să confunde un coș de rufe cu unul de gunoi. Ce și-o fi închipuit și „sora” Maria asta, că dobitocul e Britney Spears, să-și arunce chiloții după fiecare purtare?!

Concluzia e că, cu cât ești mai bisericos, cu atât ești mai prost. Dovada e chiar la mine în cămin. Totuși, sunt foarte curios dacă veșnica pereche de izmene de lână era în coșul ăla cu rufe murdare, pentru că de atunci nu l-am mai văzut pe dobitoc purtând-o. De fapt, mă întreb dacă dobitocul mai are vreo pereche curată de chiloți. Am eu un presentiment că „sora” Maria l-a aranjat bine de tot.

Iisus te iubește!

Spuneam la sfârșitul articolului intitulat „Voyeurism de ocazie” că, sătul de vecini octogenari, gândaci și obsedate, mă gândesc foarte serios la perspectiva mutării în cămin. Ei bine, uite c-am făcut-o și pe-asta. Și-am făcut-o în stil mare, cum doar eu o puteam face. Nu m-am mutat în orice cămin. Regie? Poligrafie? Nu, nici vorbă! M-am mutat într-un cămin privat din Crângași, care aparține Institutului Teologic Baptist. Eu, Toma necredinciosul, ateul, m-am mutat într-un cămin aflat sub supravegherea bisericii. Nu contează că nu-i ortodoxă, tot biserică se cheamă. Mai bine de-atât nici că se putea! Știu… Mă iubește soarta asta așa de mult, încât mereu găsește o modalitate să-mi dea-n cap când mă aștept mai puțin. Cum dracu’ a nimerit unul ca mine, care nu crede în Dumnezeu, între niște oameni care vorbesc despre Iisus cu pofta cu care vorbesc eu despre sex!?

Să zicem că a fost și alegerea mea (în lipsa altei opțiuni), dar nu mă așteptam la așa ceva. Eu credeam că ortodocșii sunt bisericoși. La dracu’! Ăștia din cămin sunt și mai și! Ba mai mult, am nimerit în cameră cu doi colegi care nici măcar „dracu'” nu scot din gură, ca să nu mai vorbesc de alte înjurături și care se uită la mine ca la mașini străine atunci când râd ca disperatul la SouthPark; nu fumează și sunt și pudici pe deasupra, lucru neobișnuit pentru mine, care mă dezbrac fără menajamente și care înjur ori de câte ori simt nevoia. Imaginați-vă că atunci când unul din ei se schimbă, ceilalți trebuie să se întoarcă cu fața la perete. Așa ceva nu făceam nici la grădiniță!

Revenind la partea divină, camera noastră e tapetată cu postere imprimate cu diverse mesaje religioase. Pe ușa unuia dintre dulapuri stă scris: „Domnul este un Dumnezeu care știe totul și toate faptele sunt cântărite de EL” și „Încredințează-ți lucrările în mâna Domnului și îți vor reuși planurile”. Pe unul dintre pereți e lipit un poster cu floricele, pe care scrie: „Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Domnul”. Să nu uit de cele două calendare pe filele cărora sunt scrise mesaje asemănătoare. Unul stă deschis la luna ianuarie, iar pe fila corespunzătoare lunii scrie „Crede în Domnul Isus Cristos și vei fi mântuit” (Yeah, right!) Altul e deschis la luna decembrie, căreia îi corespunde următorul mesaj: „Domnul a răspuns lui Iov și a zis: <<Ai ajuns tu până la cămările zăpezii?>>” Cred că o să mi se facă greață!

Nici oglinda n-a scăpat, săraca, de sutele de hârtiuțe pe care stau scrise diferite rugăciuni și meditații zilnice. Mai mult decât atât, n-ai loc s-arunci un ac de-atâtea biblii și cărți religioase. Cei doi colegi de cameră au și un limbaj specific, pe care eu nu-l înțeleg. Ei nu zic: „Azi am primit o mărire de salariu”. Ei zic „Azi m-a binecuvântat Dumnezeu cu o mărire de salariu!” La dracu’! Într-o zi o să-i aud zicând „M-a binecuvântat Dumnezeu cu juma’ de kil de urină, ca să mă pot pișa!”

Tocmai când credeam că nu se poate mai rău de-atât, unul dintre cei doi colegi de cameră mă întreabă pe neașteptate: „Te deranjează muzica creștină?” Ce dracu’ era să zic!? Că eu mai degrabă cred în extratereștri decât în Dumnezeu? Am tăcut din gură și m-am pregătit pentru ce era mai rău. Spre marea mea uimire, n-au urmat versuri care-l proslăveau pe Dumnezeu, ci versuri care păreau mai degrabă compuse pentru a spăla creierul: „Vreau să zbor cu Iisus”, „Vreau să fiu alături de Iisus”, „Vreau să merg desculț prin iarbă cu Iisus”. „Bine că nu vrei să ți-o și tragi cu Iisus, că doar asta mai lipsește!”, mi-am spus eu în gând în timp ce-mi îndesam în urechi noua mea pereche de căști intraauriculare și am dat drumul la niște muzică ceva mai aproape de lumea reală.

Concluzia: „Iisus te iubește!”, așa cum scrie pe un abțipild de la intrare. Și mă iubește și pe mine, al dracului de mult! De fapt, Iisus ne iubește pe toți. Atât de mult, încât ne-a dat dureri de dinți și de măsele, de parcă n-am fi avut destule „daruri” din partea lui.