Ce-aș lua cu mine pe o insulă pustie

Recunosc, nu m-a întrebat nimeni niciodată care ar fi singurul obiect pe care l-aș lua cu mine pe o insulă pustie. Dar dacă întrebarea asta mi-ar fi vreodată adresată, aș răspunde fără să mă gândesc de două ori: uscătorul de păr.

Ciudat răspuns, nu-i așa? Unu, pentru că pe o insulă pustie ciuciu electricitate, deci un uscător de păr ar fi mai mult decât inutil (eventual aș putea să mă spânzur cu cablul în caz că m-aș plictisi sau m-aș simți singur). Și doi, aș fi putut să răspund ca orice alt om de rând cu „telefonul”, „MP3 player-ul” sau (pregătiți lămâile!) „persoana iubită”.

Lăsând la o parte asta cu insula pustie, tot ce vreau eu să spun e că, dintre toate dispozitivele electronice și electrocasnice pe care le dețin, acesta îmi este cel mai drag. Și-mi este atât de drag pentru că drumul până la găsirea uscătorului de păr care să mă mulțumească pe absolut toate planurile a fost lung, anevoios și plin de piste false.

Acum, pentru că totuși trăim în România și mințile oamenilor sunt îngrădite de stereotipuri, va trebui să explic și de ce eu ca bărbat am atât de mare nevoie de uscătorul de păr. Păi, unu la mână, nu mă tund niciodată atât de scurt încât părul să se poată usca de unul singur într-un timp scurt. Și, fie că ne place sau nu, în țara asta avem un anotimp numit iarnă care are prostul obieci de a coborî temperaturile sub 0 grade. Nu răcesc și n-am răcit în viața mea, dar simpla senzație de păr ud când un mare „-” stă în fața gradelor mă deranjează cumplit. Doi la mână, câmpul electrostatic și electrizarea părului. Trei la mână, pentru c-așa vrea mușchiu’ meu!

Rowenta Respectissim Pro se numește și l-am cumpărat din Flanco aproximativ acum un an. A costat puțin peste 200 de lei la vremea respectivă, dacă-mi aduc eu bine aminte. Nu știu dacă este un preț prea mic sau prea mare pentru un uscător de păr, dar cu siguranță a meritat fiecare bănuț. Ce m-a făcut pe mine să-l aleg pe acesta dintre toate modelele nu a fost funcția ionică (auzisem eu că asta împiedica electrizarea). Cum tehnologia a avansat destul de mult și cam toate modelele aveau această funcție, point of difference-ul ăsta n-a fost suficient pentru a mă convinge.

Ce m-a convins de fapt a fost funcția lui de „RESPECT” pe care, recunosc, n-o folosesc chiar atât de des pe cât ar trebui, din lipsă de timp. Ce face mai exact această funcție „RESPECT”: păi se pare că mințile luminate de la această firmă numită Rowenta s-au strâns, au cercetat și au aflat viteza și temperatura perfectă pentru uscarea părului, fără a-l deteriora. Nu le mai știu exact, dar sunt scrise undeva pe cutia pe care eu nu o mai am. Dintre sute de modele care făceau același lucru, acesta era singurul care promitea ceva mai mult. Iar promisiunea nu a rămas neîndeplinită.

Deși durează ceva mai mult decât o uscare obișnuită pentru că viteza aerului este mai redusă, strălucirea părului și gradul lui de hidratare rămân intacte mulțumită acestei funcții inteligent numită „RESPECT”. Plus că, indiferent de lungime sau textură, părul e mai ușor de aranjat, perfect pentru momentele matinale de după duș în care n-ai nici timp nici nervi să suporți mofturile podoabei capilare. El săracul a mai venit și cu o chestie despre care am aflat ulterior că s-ar numi „difuzor”, care habar n-am ce-ar trebui să facă și care în cazul meu stă uitată pe undeva printr-un sertar.

Dac-ar fi să se strice mâine (ceea ce sincer sper că nu se va întâmpla), l-aș înlocui cu fix același model. Mai spun asta uneori, iar lumea tinde să mă ia în glumă. Dar eu vorbesc foarte serios. Cum sunt genul de om care se enervează din toate nimicurile, voi rămâne fidel acestui obiect care-mi rezolvă măcar una dintre frustrări.

Anunțuri

Viața la bloc

Am spus-o și-am s-o mai spun ori de câte ori voi avea ocazia: N-aș renunța nici în ruptul capului la viața de la bloc pentru a mă muta la casă. Viața de (b)locatar bucureștean este mult prea amuzantă și palpitantă ca s-o înlocuiesc cu altceva. Ce mă face să spun asta? Iată cam cum stă treaba…

Zi mohorâtă de duminică, afară toarnă cu găleata, iar eu plec ca o floare primăvăratică să-l vizitez pe Ralph, proaspăt întors în țară dintr-o delegație în Elveția. O las pe Mădălina (colega mea de apartament) singură-cuc. Imediat ce plec eu, se duce și ea, ca tot omul, să se cace. Asta e o activitate destul de rară pentru ea. E fecioară (zodia, ca să nu vă zboare mintea la altceva) și, după ce că zodia ei e de căcat, are probleme și cu digestia, așa că trebuie să profite ori de câte ori îi vine, că altfel „constipare cronică” scrie pe ea.

Nici n-apucă Mădălina să se screamă ca lumea, că sună cineva la ușă. Fără să mai apuce să se spele pe mâini, se ridică de pe budă și se duce să deschidă, gândindu-se că mi-am uitat eu ceva acasă. Deja își pregătea arsenalul de înjurături când, ce să vezi, la ușă cine era? Vecinul nostru de la unu, care ne strică de fiecare dată toate petrecerile, pe motiv că el e un mândru reprezentat al clasei muncitoare și trebuie să se odihnească. Acuma nici Mădălina nu mai știe sigur dacă era vecinul de la unu sau nu, că de data asta nu era încălțat cu pantofii nevesti-sii, așa cum face de obicei. Cert e că semăna al dracului de bine cu el.

Care credeți că era motivul vizitei lui inopinate? Gălăgie nu făcuserăm, iar Mădălina nu putea să dea o petrecere de capul ei, mai ales că o loviseră nevoile fiziologice. Cică săracu’ om încercase să facă și el un duș și s-a curentat cu apa de la robinet. Și, pentru că el crede că noi suntem sursa tuturor nenorocirilor din blocul G8, Drumul Taberei, București, a venit glonț la ușa noastră ca să ne tragă la răspundere. Nu pot să-mi imaginez care a fost reacția Mădălinei la momentul respectiv, dar eu cred că aș fi crăpat de râs. Cum să te curenteze, frate, apa rece?! Așa ceva numai în România găsești!

Dacă ar fi fost vorba doar de vecinul de la unu, nici că mai scriam eu acum articolul ăsta. Problema e că, după ce și-a luat el tălpășița, au început să vină vecini valuri-valuri la ușa noastră, plângându-se că s-au curentat cu apa rece de la robinet. Na, Mădălino! Mai cacă-te dacă mai poți! Săraca de ea, a trebuit să le răspundă tuturor și să le explice că la noi apa rece nu curentează. A venit până și o tipă, udă din cap până-n picioare, acoperită doar cu un prosop, tremurând ca varga de frica dușului care a început să emită șocuri electrice.

Sătulă să le dea tuturor explicații, i-a invitat în casă, ca să se convingă de faptul că apa noastră nu curentează. N-ar fi fost nicio problemă, numai că pe podeaua noastră era un covor de gândaci morți, cu care dusesem eu o luptă cruntă mai devreme. Au verificat cu diverse ustensile tensiunea electrică din apă și au constat că, într-adevăr, problema nu era de la noi. Ba chiar ne-au lăudat cada din fibră, asigurându-ne că n-o să ne trezim cu părul la 3.80 dacă încercăm să facem baie. Ce să-i faci, o țară plină de personaje gen Toma Necredinciosul…

Care credeți că era, de fapt, cauza problemei? Vecinilor de deasupra noastră li s-a stricat mașina de spălat, toată apa s-a scurs afară și a făcut contact cu firele de curent electric și țevile de apă care trec prin apartamentele tuturor. Uite-așa s-a iscat o isterie în tot blocul, pentru care noi eram cât pe ce să fim învinovățiți. Nu pot să închei acest articol decât cu un sfat: data viitoare când folosiți mașina de spălat, cumpărați-vă Calgon, în pula mea. Dacă am chef să-mi încrețesc părul, pot folosi liniștit ondulatorul. „Mulțumită” vecinilor mei deștepți, n-o să mai fac duș vreo trei zile, de frica apei care curentează. Dacă vă întâlniți cu mine pe stradă, să nu vă întrebați de ce put.

Singurătate

“But the secret is still my own, and my love for you is still unknown…”

Cu ochii înecați în lacrimi, stau lângă tine și privesc cum arzi… Trupul tău, prins între fiarele contorsionate ale mașinii devine o flacără vie, o flacără care arde cu aceeași pasiune cu care tu ai trăit. O fracțiune de secundă, atât ți-a trebuit ca să pierzi controlul mașinii și să ne izbești pe amândoi de stânci. Iar acum zaci fără suflare în stânga mea, cu ochii deschiși și buzele încleștate. Fixezi marea cu privirea ta goală, în timp ce flăcările te devorează treptat. Curând, vei fi doar o grămăjoară de cenușă, pe care briza caldă o va purta spre locurile pe care le-ai iubit. Amintirea ta se va ridica odată cu vântul, va pluti în văzduh, apoi se va așterne din nou pe pământ. Vei deveni sol, vei hrăni plantele, vei intra în uitare…

Aud focul mocnind și mă doare… Mă doare că nu pot să ard odată cu tine. Și-ți aud carnea cum începe să sfârâie… Întocmai ca un ambalaj de gumă aruncat în mijlocul unui foc de tabără, începi să te transformi în scrum. Flăcările îți mângâie chipul cu brațele lui incandescente, dar tu nu te opui. Mi-aș fi dorit atât de mult să pot fi eu cel care-ți dezmiardă fruntea, obrajii și buzele pentru ultima oară, dar focul mi-a luat-o înainte. Încă mai ai cicatricea pe care ți-ai făcut-o pentru mine. Ai vrut să rămânem uniți pentru totdeauna prin durere, prin aceeași arsură de brichetă deasupra încheieturii. Și iată că totul se termină tot cu durere… Totul arde, totul se mistuie în mijlocul flăcărilor care par să danseze în jurul tău.

Reușesc să mă desprind de tine înainte ca focul să ne cuprindă pe amândoi. Nu știu de ce mă zbat să supraviețuiesc, pentru că oricum viața mea nu mai are niciun rost fără tine. Portiera îndoită se opune la început, dar se deschide în cele din urmă cu un scârțâit metalic. Din hainele mele ies șiroaie lungi de fum și aș vrea ca mirosul cărnii tale arse să rămână impregnat în pielea mea pentru eternitate. Desculț și lipsit de vlagă, cutreier șoseaua pustie, lăsându-te în urmă. După doar câțiva pași, mă prăbușesc pe asfaltul cald și-mi îngrop chipul în mâini. Ascult vântul care răscolește coama copacilor de pe colinele din apropiere. Zgomotul lui croindu-și calea printre frunze seamănă cu un bocet amar. Până și el știe că nu mai ești…

Eu ce-o să mă fac acum fără tine? Cum o să mai pot eu trăi știind că ai murit? Îmi ridic privirea, încercând să caut disperat un răspuns în stâncile care se înalță deasupra mea, sau în asfaltul inert de sub picioarele mele. Dar totul în jurul meu e tăcere. Regăsesc în schimb, după atâția ani, marea. Marea Neagră, locul în care începe povestea mea… Marea, cea care mi-a dat viață, cea din apele căreia m-am născut.

La orizont, norii se-adună de furtună. Cerul seamănă cu o coală imensă de hârtie pe care poetul a vărsat din greșeală o călimară de cerneală gri-albăstruie cu câteva secunde înainte să înceapă să-și aștearnă versurile. Contururile se adună, se despart, apoi se reunesc din nou. Un fulger semeț se eliberează din strânsoarea norilor și atinge cu vârful lui suprafața apei. În sinea mea, știu că a venit timpul… Marea, cea care mi-a dat viață, va fi cea care mă va îmbrățișa pentru ultima oară. La ce-mi folosesc mie viața și aerul din plămâni dacă nu te mai pot avea pe tine? Prefer să i le dau înapoi mării, să facă ea ce vrea cu ele. Decât o eternitate fără tine, mai bine mort!

Trupul mi se revigorează de îndată ce tălpile mele întâlnesc pătura abrazivă de nisip. Mă simt ca și cum m-aș întoarce acasă după o perioadă lungă de timp petrecut printre străini. Și marea e-ntr-adevăr casa mea, iar plaja e doar covorul din fața ușii, pe care eu trebuie să-mi șterg cu grijă tălpile înainte de a intra. Simt asta… Îi simt chemarea, îi aud vocea cum îmi strigă numele. Valurile ei se înalță cu fiecare pas de-al meu, se încovoiază și se pregătesc să-mi primească trupul greoi în brațele lor. Da, voi lăsa apa ei înspumată să-mi poarte trupul în larg, voi lăsa peștii să-mi consume carnea putrezită și îmbibată de păcate, îmi voi lăsa oasele obosite să se aștearnă pe fundul mării, printre alge și corăbii scufundate. Mă voi întoarce de unde am venit și voi lua cu mine amintirea ta…

Un vânt puternic se pornește dintr-o dată. Marea devine agitată și furioasă, ca o mamă supărată pe copilul care e gata-gată să facă o prostie. „Întoarce-te!”, îmi strigă vântul, dar eu nu mă-ntorc. „Pleacă!”, urlă stâncile, dar eu nu plec. Continui să merg, deși picioarele mi se afundă din ce în ce mai mult în nisip. Din spumele mării răsare o întreagă orchestră de instrumentiști. Trupurile lor descărnate se interpun între mine și mormântul meu acvatic. Au pleoapele cusute cu fir gros de cânepă și haine zdrențuite, ale căror petice deșirate plutesc agale pe suprafața apei. Ca și atinși de aceeași inspirație divină, se pornesc toți să cânte o simfonie funerară. Arcușurile viorilor urcă, coboară, urcă, coboară pe coardele care stau să se rupă sub apăsarea pătimașă. Trompetele se ridică triumfător în aer, iar sunetul lor brăzdează norii. Cerul le răspunde cu tonul baritonal al tunetului, iar fulgerele luminează întregul tablou dezolant. Arcușul contrabasului se plimbă alene pe coarde, când la dreapta, când la stânga… Undeva, pe o stâncă în mijlocul mării, un pianist frumos răsare de nicăieri, își potrivește mâinile pe claviatura de fildeș și intră în același ritm cu ceilalți. Vântul îi răvășește părul, iar valurile îl izbesc din toate părțile, dar lui nu-i pasă. E hotărât să-și ducă la capăt melodia.

Trec printre ei nepăsător, aruncându-mi din când în când privirea la chipurile lor transfigurate. Valurile îmi mângâie ușor picioarele, iar nisipul ud îmi intră printre degete. În sfârșit, mă voi uni cu marea! Apa e rece, dar eu n-o mai pot simți. Toate simțurile mele au încetat odată cu tine. Cât de mult aș fi vrut să-ți sărut buzele și să te strâng în brațe, tu n-o să știi niciodată… În spatele meu, instrumentiștii se topesc în mare, unul câte unul. Instrumentele amuțesc pe rând. Doar sunetul spart al pianului se mai aude de undeva din depărtare. Epuizat, pianistul se prăbușește cu toată greutatea peste clape, apoi se ridică și face o ultimă plecăciune înainte să-și întindă brațele și să se arunce de pe stâncă, făcându-se una cu marea.

Apa îmi ajunge acum până la gât. Valuri gigantice se înalță în fața ochilor mei, dar reușesc cumva să mă ocolească. În scurt timp, sunt complet scufundat. Apa îmi intră în urechi, în ochi, în plămâni, peste tot… În așteptarea morții, îmi revine în minte imaginea ta și parcă te văd plutind lângă mine. Închid ochii și aștept ca marea să ia înapoi ce-i al ei. Dar ea nu vrea… Un curent puternic mă aruncă din nou la mal. Valurile mă poartă pe brațele lor vânjoase înapoi spre siguranță. E ca și cum marea nu m-ar vrea, ca și cum mama nu ar vrea să-și ucidă propriul fiu. Încerc din nou, dar apa mă respinge.

Sleit de puteri, îmi întind trupul obosit pe niște stânci colțuroase care fac legătura între plajă și mare. Pietrele îmi sfârtecă pielea, iar carnea mi se macină sub greutatea oaselor zdrobite de forța valurilor. E sânge peste tot, sângele meu, pe care l-aș fi vărsat fără să stau pe gânduri pentru tine, mon amour imortelle et impossible. Valurile înspumate se izbesc de stânci, iar apa sărată îmi inundă rănile. Fără tine, nu mai sunt nimic… Doar o bucată de carne vie care-și așteaptă sfârșitul. O căldură neobișnuit de plăcută mă învăluie, căldură care se transformă rapid într-o febră acută. Corpul meu zvâcnește și se zbate. Își duce ultima bătălie pe acest pământ.

Din mine se desprind scântei. Mici fluturași incandescenți se dezlipesc din trupul meu și zboară pretutindeni. Seamănă cu niște tăciuni zburători care plutesc în văzduh, fără țintă. Dar zborul lor se curmă brusc. Aripile li se frâng și cad în mare. Plutesc timp de câteva secunde, apoi se duc la fund cu viteza unei corăbii scufundate de pirați. Se unesc cu marea, așa cum noi doi nu ne vom putea uni niciodată. Focul și apa, într-o îmbrățișare eternă… Din mare se ridică un soare roșiatic, îmbibat în sângele nostru. E ultimul semn de adio, ultimul salut al Universului… Închid ochii și un vers dintr-un cântec trist se stinge ușor pe buzele mele:

“Till now… I always got by on my own… I never really cared until I met you…”

Bărbații și jucăriile lor

Mi-a zis una odată, într-un exces de inteligență blondă: „Voi, bărbații, sunteți ca niște copii mai mari”. I-am zis: „Fă, ești de-a dreptul proastă”, dar n-am realizat cât adevăr grăia, nefericita. Până acum!

Oricât de misogin aș fi eu, trebuie să recunosc că avem și noi păsăricile noastre (și nu mă refer la acele „păsărici”). Sunt câteva lucruri de care specia masculină e dependentă, lucruri cărora o femeie în mod normal nu le-ar acorda atâta importanță. Americanii par să fi descoperit chestia asta mai repede ca mine, de unde și expresia „Boys and their toys” (pe care mi-am permis cu nesimțire s-o traduc în titlu). Azi o să vorbesc despre una dintre aceste „jucării”, respectiv mașina.

Nimic nu-l face mai fericit pe un bărbat decât senzația de a fi la volan, cu o țigară spânzurată șmecherește-n colțul buzelor, o mână pe volan și alta pe schimbător. Nimic nu-i face părul să se ridice precum o face senzația de viteză, adrenalina care se ridică la maximum atunci când depășește un alt reprezentant al speciei sale. Pentru un bărbat, scârțâitul cauciucurilor pe asfalt e o adevărată simfonie, un amalgam de note muzicale numai de el înțelese. Mașina, pentru un bărbat, e mai presus decât orice femeie. Sigur, poa’ să i-o tragă nevesti-sii de cinci ori pe noapte, că tot se va simți mai bine de dimineață, când va urca la volanul mașinii și va încerca să cucerească titlul de rege al șoselelor.

Bărbații își iubesc mașinile. Vorbesc cu ele, le mângâie, ba chiar la pun și nume. Creativ ați spune unii, nebunesc ați zice alții. Mașina va reprezenta întotdeauna un subiect de discuție interminabil ori de câte ori reprezentanții sexului puternic se vor întâlni la „una mică”. Vor înșira detalii tehnice despre care habar n-au cu ce se mănâncă, dar, hei, ce pula lor! Dacă o femeie va încerca să-i întrerupă, se vor simți ofensați și-i vor servi imediat replica: „Dragă, du-te și plimbă ursu’! Vorbim despre chestii serioase aici!”

Un bărbat nu va accepta niciodată ideea că o femeie poate fi mai bună la volan decât el. Pentru el, femeile au fost inventate doar ca să facă reclamă dezbrăcate la mașini, nu ca să le conducă. Succesul unui bărbat se măsoară în tracțiune, ABS și cai putere. Cui îi pasă ce diplome are sau câte facultăți a făcut!? Are mașină, deci EXISTĂ!

Am conștientizat această pasiune a bărbaților pentru mașini în dimineața asta, în timp ce-mi fumam liniștit țigara pe geamul de la dormitor. În parcarea din spatele blocului, unul dintre vecinii mei petrecea timp de calitate cu mașina lui, un Volkswagen Passat. După ce s-a chinuit vreo juma’ de oră s-o scoată din zăpadă și s-o curețe de gheață, a început s-o privească din toate unghiurile, să netezească cu palma fiecare curbă și s-o admire hulpav. S-a suit la volan, fără să pornească motorul și a stat așa vreo cinci minute. Apoi a ieșit, i-a mai dat o tură, s-a depărtat, a privit-o, s-a apropiat și a început din nou s-o mângâie.

În cele din urmă, a luat o măturică de undeva din torpedou și a început să-i curețe cauciucurile, de parcă ar fi urmat s-o expună într-o vitrină. Ei bine, oameni buni, nu-i așa că după tot procesul ăsta minuțios de „grooming”, v-ați fi așteptat să demareze în viteză și să se facă nevăzut? Greșit! Individul a parcat-o la loc, a coborât și s-a dus să-și vadă de treburile lui. Asta nu înainte să se întoarcă de câteva ori din drum, ca să-și admire bijuteria care strălucea în parcare, netedă ca un fund de bebeluș. Hmm… Mă întreb dacă tipu’ are la fel de multă grijă și de nevastă-sa. Gena masculină pe care-o port în mine îmi spune că nu.

Eu sunt un mare fan al transportului în comun din București, în detrimentul mașinii personale. Dac-o fi vreodată să-mi iau mașină (doamne apără și păzește), o voi folosi doar ca să merg cu ea la cumpărături (e nașpa să te cari cu trei plase prin trolee), sau ca să plec în vacanță, în afara orașului. În rest, transportul în comun îmi convine. De ce să-mi fac eu nervi cu toți tâmpiții din trafic și de ce să-mi pierd cinci ani din viață așteptând la semafor? Prefer să las asta în grija șoferilor de la R.A.T.B.

De ce să-mi înghețe mie coaiele pe un ger de minus zece grade, încercând să scot bestia din zăpadă? N-am nevoie de așa ceva! Prefer să dorm nestingherit în 91, fără să mă agit că un hadicapat mi-a lovit mașina sau a blocat intersecția.

Că tot vorbeam de pus nume mașinilor, aș vrea ca pe final să vă povestesc o chestie amuzantă despre nașa mea și mașina ei, pe care și-a cumpărat-o în urmă cu un an. A dus-o ea frumos la înmatriculat, dar n-a vrut să plătească în plus ca să-și aleagă cele trei litere, ci a preferat să ia ce-i pică. Și i-a picat „ZDA”. A venit acasă furioasă, cu o falcă-n cer și una în pământ și nimeni nu înțelegea ce i se întâmplase. Se dă ea jos de la volan, arată spre numărul de înmatriculare și ne spune: „Uite, poftim, ce nesimțiți! Mi-au pus piZDA pe mașină!”