Pentru 9 oameni EXTRAORDINARI

1 decembrie, 5 dimineața. N-am somn. Pur și simplu n-am somn. În ultimul timp, mi-am cam ignorat blogul și tot ce ține de blogosferă. Facultatea m-a ținut destul de ocupat. Cred că ăsta e motivul principal pentru care n-am mai scris nimic în ultima vreme. Dar în ultimele zile am trecut printr-o experiență pe care mi-e greu s-o descriu în cuvinte. Nu sunt o fire siropoasă și nici nu fac complimente gratuite, însă pentru mine ultimele zile au fost minunate, „de vis”, splendide și lista de adjective ar putea continua la nesfârșit.

„Interferențe Europene în mass-media pentru Tineri” – așa s-a numit seminarul la care FJSC m-a trimis împreună cu alți 9 colegi. Probabil ăsta e singurul lucru pentru care pot să spun că sunt cu adevărat recunoscător facultății până în momentul de față. Deși titlul sună foarte pompos, nu a fost deloc un seminar. Desigur, s-au ținut cursuri, am participat la diverse workshop-uri, însă eu aș vrea să privesc dincolo de latura aceasta pur academică.

Pentru mine, zilele petrecute la Moieciu de Jos (Bran) au fost o adevărată lecție de viață. Știu, sună exagerat, însă ce am prețuit eu cel mai mult la experiența asta a fost faptul că am ajuns să cunosc oameni din facultate pe care înainte nici măcar nu-i salutam, oameni pe lângă care treceam aproape zilnic fără ca nici măcar să-i observ. Desigur, fiind vorba de FJSC, eram la curent cu bârfele și răutățile referitoare la fiecare dintre ei. Probabil de-asta aveam un oarecare sentiment de reținere vineri dimineața, când m-am urcat în tren alături de ei.

Dintre acești 9 oameni extraordinari, n-o cunoșteam decât pe Teo, pentru că mi-e colegă de grupă și ne știm de vreun an și ceva. Impropriu spus „cunoșteam”; „credeam că o cunosc” ar fi o expresie mult mai potrivită. În aceste zile, am văzut o latură a ei care mi-a plăcut enorm și care m-a făcut să regret dacă am judecat-o vreodată. Și în plus, ei trebuie să-i mulțumesc că m-a invitat să particip la acest seminar. Dacă n-ar fi fost ea, eu n-aș mai fi aici, scriind acest articol. Și trebuie să recunoaștem cu toții că dacă n-ar fi fost ea n-am mai fi avut febră musculară de la atâta râs.

Pe ceilalți nu-i cunoșteam mai deloc. Diana și Dorina, colegele mele de la grupa I, mi-au transmis mereu vibrații pozitive. Cu toate acestea, relația noastră înainte de această mini-vacanță era una strict colegială. După aceste câteva zile, nu pot decât să spun că sunt FOARTE TARI amândouă. Bine, Dorina nu se pricepe deloc la mimă, dar când vine vorba de schizofrenice, se descurcă al dracului de bine.

Cu ele trei mai interacționasem în cadrul facultății, dar cu ceilalți nu mai avusesem nimic de-a face. Pe băieții de la grupa 2 nu-i cunoșteam decât din vedere. Pe Alex îl știam drept Mister Boboc 2008, iar pe ceilalți doi, Vlad și Vladimir (oltean de-al meu, căruia „îi place” girafele) nu-i văzusem decât prin facultate. Zilele acestea, am râs împreună, am băut cot la cot, am dansat, ne-am distrat și am făcut mișto unii de alții (Vladimir, fii mai atent pe unde-ți lași paltonul!), ceea ce sincer nu mă așteptam să se întâmple.

Și pe Claudiu, care e cu un an mai mare ca noi, îl știam tot de la Balul Bobocilor, drept prezentatorul care a salvat seara după prestația jalnică a lui MC Icsu, sau cum dracu’ l-o mai chema. Foarte tare tipu’! Mult timp de-acum încolo o să-l asociez cu tot ce ține de cuvântul „hiene”. Pe Ionuț nu știu dacă l-am văzut de vreo trei ori pe la facultate. Poate nu vine la cursuri (și-l înțeleg). Oricum, am rezonat destul de bine. Vorba unuia dintre noi: „A tunat și ne-a adunat!”

Constantin, care e și el cu un an mai mare decât noi, a părut foarte distant la început, însă s-a integrat și el în grupul nostru. De la el am fumat primul L&M roșu (în vârfu’ muntelui nu găsești Dunhill). A fost cea mai proastă porție de tutun din viața mea, dar presupun că a fost mai bine decât să nu fi fumat deloc.

N-o să mă apuc să detaliez ce-am făcut noi în astea 4-5 zile, pentru că sunt experiențe personale (unele ale dracului de personale – „Like a virgin” / „Trage fusta mai jos”, pentru cunoscători), care-și pierd farmecul odată împărtășite altora. O să mă limitez doar la a spune că ne-am distrat fantastic și-am râs până ne-a plesnit vezica. Eu, unul, nu am mai râs așa de când mă știu. Trebuie să menționez că și trainerii au fost bestiali și că mie, cel puțin, mi-au depășit cu mult așteptările. Personalul pensiunii în care am fost cazați a fost de-a dreptul remarcabil, iar zona Moeciu de Jos e una dintre puținele zone ale României despre care pot spune că e într-adevăr superbă.

La final, aș vrea să reamintesc despre conceptul de televiziune lansat de PRO TV – „Jos pălăria!” Poate că n-are nicio legătură, la o primă vedere. Acești 9 oameni alături de care am stat în aceste zile n-au salvat țara, n-au făcut minuni și nici opere de caritate. Însă eu îi consider extraordinari pentru că există, pur și simplu și pentru că mi-au dat ocazia să nu-i mai privesc ca pe niște simpli colegi de facultate. De-acum înainte, oricine-mi va mai spune ceva rău despre acești 9 oameni, va primi (cu dedicație) o flegmă-ntre ochi. Aceste 9 persoane mi-au câștigat respectul pentru totdeauna, ceea ce mă face să sper că de-acum încolo nu ne vom privi ca niște străini atunci când vom trece unul pe lângă celălalt. În orice caz, mă-nclin în fața acestor 9 oameni extraordinari și spun hotărât: JOS PĂLĂRIA!

P.S.: Mă duc să beau două pahare cu apă după atâte vorbe dulci. 🙂

Anunțuri

România și tabloidizarea

Sexy Brăileanca, relația îndelung mediatizată dintre Mihaela Rădulescu și Dani Oțil sau travestitul Naomi sunt doar câteva dintre subiectele de care tot mai mulți români sunt interesați în ultima vreme. Ori de câte ori mă urc în metrou sau în autobuz, nu se poate ca pe o rază de zece metri să nu existe cel puțin cinci persoane care să țină în mână Libertatea, Click! sau CanCan. E trist și se întâmplă în România!

Deja nu mai contează situația economică (de care suntem cu toții afectați), situația învățământului sau raporturile politice dintre România și celelalte state. Prioritate au știrile despre izbucnirile nervoase ale Mihaelei Rădulescu (care, deși susține sus și tare că are parte de mult sex, nu se comportă ca atare) sau știrile care fac referire la scandal, violență și sex. Până la urmă, de ce să fim informați și de ce să ne chinuim neuronii cu politica, din moment ce putem să ne scutim de orice efort intelectual și să ne delectăm cu porția zilnică de bârfe mondene?

Chiar și pensionarii, acești „piloni” ai societății după cum ei înșiși se declară, citesc mizerii precum Libertatea și CanCan. Bătrâneii fac ochii mari cât cepele când văd țâțele fetelor despuiate de prin ziare, iar babele sunt foarte interesate de cine cu cine și-o mai trage sau cine s-a mai despărțit de cine.

Mulți specialiști pun tabloidizarea presei din România și interesul sporit al publicului pentru știrile de acest fel pe seama presei din perioada comunistă, care „sufoca” audiențele cu știri din domenii precum politica sau economia. De fapt, nu trebuie să fii specialist în mass-media ca să-ți dai seama că nesațul cititorilor pentru știrile care fac apel la cei trei S (Scandal, Sânge și Sex) vine din pură prostie, din lipsa educației și a bunului simț, care-i face pe mulți să polemizeze pe subiecte care nu au absolut nicio importanță. Ce mă interesează pe mine că Naomi a fost prins/ă și bătut/ă? Cum mă afectează pe mine faptul că Sexy Brăileanca e îndrăgostită de Tolea și vrea să-i facă vizite la închisoare? Oare voi reuși eu să fiu destul de informat încât să supraviețuiesc crizei economice dacă citesc despre ieșirile de femeie neregulată ale Mihaelei Rădulescu?

VIITORII JURNALIȘTI PREFERĂ SUBIECTELE DE SCANDAL ÎN DETRIMENTUL CELOR CU ADEVĂRAT IMPORTANTE

Cum totul pleacă de la rădăcină, iar rădăcinile presei sunt jurnaliștii sau, mai degrabă, viitorii jurnaliști, găsesc de cuviință că o radiografie a acestora din urmă este mai mult decât necesară pentru a înțelege fenomenul de tabloidizare.

Fac parte, și nu o spun cu mândrie, din grupa 10 (anul I) a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București. De ce afirm că n-o spun cu mândrie? Pentru că, exceptând vreo două-trei persoane, toți colegii mei de grupă fac parte din tiparul jurnalistului de scandal, însetat după subiecte care fac deliciul oamenilor lipsiți de educație, inculți și fără niciun fel de dotări intelectuale. Asemenea oameni vor ajunge în curând jurnaliști, un titlu care nu li se cuvine și pe care-l vor târî prin noroiul abject al scandalurilor din România. Asemenea oameni vor lucra la Libertatea, CanCan sau mai știu eu ce mizerie de ziar care va apărea între timp. Aceștia sunt cei care, în loc să-și facă datoria de câini de pază ai societății, vor deveni niște javre, niște potăi turbate, avide după senzațional.

Seminarul de strategii conversaționale în limba engleză susținut ieri, 18 martie, mi-a oferit posibilitatea de a vedea în mâinile cui stă viitorul presei românești. Întrebați ce subiect doresc să aleagă pentru o eventuală conferință de presă, studenții din grupa 10 au optat aproape în unanimitate pentru organizarea unei conferințe de presă cu tema „Gay rights – Drepturile homosexualilor”. Ce temă! Câtă minte trebuie să ai ca că-ți dorești să organizezi și să participi la o asemenea conferință de presă, când ai o varietate de subiecte de interes major la dispoziție?! Dar, ca să fac apel la o veche zicală, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Desigur, am încetat de mult timp să mai caut o fărâmă de creier în toată această grupă, însă elucubranța ideii de ieri m-a convins definitiv că un efort de căutare a inteligenței este superfluu. Eu, ca un jurnalist serios care vin la această conferință de presă (teoretic vorbind, pentru că dacă sunt un jurnalist serios REFUZ să particip la o asemenea idioțenie), ce întrebări ar trebui să le adresez invitaților? Dacă inundă barca sau scufundă vaporul? Importanța știrii care ar rezulta din urma acestei conferințe ar fi egală cu zero. În schimb, și spun asta cu o mare tristețe, interesul gloatei ar fi imens.

Unii ar spune că sunt invidios. Nu sunt. Sunt pur și simplu revoltat, pentru că peste câțiva ani, acești oameni vor obține o diplomă egală cu a mea. Ei sunt cei alături de care va trebui să lucrez zi de zi, suportându-le prostia și îngustimea gândirii. Recunosc că înainte detestam politica, însă am făcut un pact cu mine însumi să devin cât mai informat despre acest domeniu. Am ales, pe această cale, să nu devin un jurnalist de nișă, ci un om informat.

Ca o concluzie, nu ar trebui să ne mire situația jalnică a presei de astăzi sau succesul ziarelor de scandal. Ce să-i ceri omului obișnuit, de rând, dacă jurnalistul, chipurile om școlit, cu facultate, preferă să abordeze subiecte insignifiante, lipsite de orice valoare?

Balul deșertăciunilor©

De zile bune urmăresc reacțiile celor care au participat luni, 15 decembrie, la balul organizat de Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Fie că sunt scrise pe forum, pe bloguri sau pe messenger, părerile sunt împărțite. Zile în șir am citit opinii care de care mai diversificate, argumente solide sau ușor demontabile și am fost martorul unor discuții aprinse, dacă nu „fierbinți” între oameni care ar trebui să încerce să-și vorbească civilizat, măcar de dragul colegialității. Recunosc că până în momentul de față nu am fost în stare să-mi formez o părere demnă de a fi împărtășită și celorlalți sau publicată aici, pe blog. Poate din cauza faptului că timpul este o resursă prețioasă pentru mine, sau poate din pricina evenimentelor recente, mi-au lipsit obiectivitatea și spiritul critic. Însă acum că acestea două s-au întors din vacanță, sunt mai mult decât pregătit să vorbesc pe larg despre un subiect care a dat naștere unor conflicte destul de urâte între colegii mei: balul bobocilor 2008.

 

Pus sub un nume pompos (Media Night 2008 – orice ar vrea asta să însemne), care reflectă „iubirea” (a se observa ghilimelele) noastră sau, mai bine zis, a organizatorilor față de limba română, balul bobocilor fejeseciști s-a vrut a fi un eveniment de mare anvergură, ceva cu totul altfel decât ce s-a organizat până acum. A ieșit, în schimb, o mare aiureală. Oricât s-ar disculpa organizatorii (prin „s-ar disculpa” se poate înțelege și „a arunca vina de la unul la altul”), nu există scuză pentru ceea ce s-a petrecut pe scenă (și nu numai) în seara balului.

 

Biletele au fost realizate sub forma unor legitimații de presă, ceea ce mi s-a părut o idee foarte originală. Păcat că n-a stat nimeni să le controleze. Pe scurt, fetele de la intrare, însărcinate cu verificarea „legitimațiilor”, nu s-au prea sinchisit de cei care intrau. Așadar, în club putea intra oricine. Eu mi-am făcut totuși datoria și am fost cinstit până la capăt, punându-le bucata de carton în fața ochilor. Probabil m-au înjurat în gând pentru că am îndrăznit să le întrerup discuția, dar… puțin îmi pasă.

 

Mi-a plăcut ideea de garderobă în interiorul clubului, chiar dacă tânăra responsabilă cu numerotarea boarfelor avea o mutră cam acră. E bine să știi că îți poți lăsa hainele care te feresc de frigul crunt al lunii decembrie, putând astfel să te destrăbălezi în voie pe muzica din club. Precaut din fire, mi-am păstrat cheile și celularul în buzunarul pantalonilor. Am fost mulțumit și de aspectul general al clubului „The Silver Church” (Da, e în România. Numele atestă mania românilor de a exagera cu anglicismele). M-a întâmpinat o încăpere destul de spațioasă, aerisită, aproape lipsită de fumul de țigară, decorată în stil gotic, de ale cărei arcade erau atârnate candelabre. Nu pot să spun că aspectul m-a luat prin surprindere, întrucât, ca un veritabil aspirant la o carieră în jurnalism, m-am documentat temeinic despre felul în care este amenajat clubul.

 

Cel mai OK nu mi s-a părut eranul imens cu leduri care lumina întreaga scenă, nici pupitrul DJ-ului care era undeva la balcon, ci barul. Deși am avut ocazia să cunosc barmani mult mai experimentați (adevărați maeștri ai shakerului), m-a bucurat faptul că acela a fost un BAR în adevăratul sens al cuvântului, unde puteai savura un cocktail delicios în timp ce priveai la barmanii care mânuiau cu îndemânare sticle cu diverse băuturi. Pentru că lumina nu era suficient de puternică, nu prea vedeai ce ți se turna în pahar (Vodka? Poate gin?), dar, la dracu’, era bun. Până la urmă, n-a murit nimeni (cred). Eu, unul, după un Mai Tai și vreo două Daiquri am uitat de toate inconvenientele și m-am rupt în figuri pe ringul de dans (și nici măcar nu era genul meu de muzică). Din păcate (pentru unii), conștiința și spiritul de observație au rămas active.

 

Despre prețuri, no comment. Eu oricum mă încadrez în categoria „big spender” și nu pun mare preț pe bani (ironic, nu-i așa?), deci e foarte posibil ca orice să mi se pară ieftin. Totuși, ca să citez un comentariu inteligent de-al dynei, „dacă era mai ieftin, era gratis”. Trust me, prețurile pot fi exagerate în multe cluburi bucureștene. Aici, un suc costa 5 lei, iar cel mai scump cocktail era, dacă-mi aduc eu bine aminte, 16 lei. Pomană, nu glumă!

 

După ce că nu mai erau locuri la mese (gentoaiele fetelor deja invadaseră toate cotloanele), organizatorii („dragii” de ei) s-au gândit să ne mai sufoce și cu un teanc de reviste expirate. Spun „expirate”, pentru că nu erau nici măcar de actualitate, ci vechi de mai mult de o lună. Slavă cerului, încă n-am ajuns atât de sărac încât să nu-mi pot permite o revistă (Atenție! Am zis „revistă”, nu rebut). Cei mai deștepți le-au călcat în picioare, alții, conduși de mania cleptomaniei românești, le-au îndesat în genți și le-au luat acasă. Pe post de hârtie igienică, presupun, pentru că am văzut și băieți disperați să plece acasă cu reviste precum „Cosmopolitan” sau „Marie Claire”. Ce dracupoate face un bărbat cu niște reviste ca astea, n-am nici cea mai mică idee.

 

Ce m-a scos din sărite a fost prezentatorul, un anume „MC Icsu”, care arăta de parcă ieșise dintr-o gură de canal. Îmbrăcat într-un tricou vai mama lui și niște pantaloni care semănau mai degrabă a canale de aerisire, a considerat că o bandană șmecheroasă ar completa imaginea lui de „bad boy”. În realitate, arăta ca un sticks în bătaia vântului. Și pentru că nu a putut să fie doar un dezastru vestimentar și-atât, a trebuit să deschidă și gura, ca să arate lumii cât de prost e, că de, prostul nu e prost destul până nu e și fudul. Preț de vreo două ore ne-a terorizat timpanele cu îndemnuri la sunete nearticulate precum „Aaaaa”, „Eeee”, „Yeeee”, de parcă am fi fost maimuțe sau papagali. Ceea ce n-a reușit tipul ăsta să înțeleagă a fost că noi eram studenți la Jurnalism, adică aveam destul creier încât să nu repetăm sunetele pe care le scotea el pe gură. În cele din urmă, s-a ales cu feedbackul dorit, tot nearticulat, venit de această dată din partea unor studenți mai tupeiști, sub formă de  „Huooooo!”.

 

După ce Idioțenia Sa Prealuminată, MC Icsu, a părăsit scena indignat fiind de faptul că nu i-a mers strategia cu „Aaaa” și „Eeee”, rolul de prezentator i-a revenit unui băiat pe care ulterior am aflat că-l cheamă Claudiu. Deși nici el nu a fost consecvența întruchipată, s-a descurcat mult mai bine decât anonimul care s-a rupt în figuri la începutul serii.

 

Ajungând la cel mai important moment al serii, concursul de miss&mister, nu pot să spun decât că am remarcat (cu foarte mici excepții) dezastre vestimentare, combinații dezastruoase de haine și accesorii și o atitudine care nu-și are locul pe scenă și, mai ales, în fața camerelor de luat vederi. Din câte am înțeles, bobocii au fost nevoiți să-și asigure singuri ținutele (câte una pentru fiecare probă), ceea ce explică lipsa de inspirație în alegerea hainelor. Trecând peste asta, foarte mulți dintre ei au fost nesiguri, au greșit pașii și s-au lăsat copleșiți de emoții. Multe  elemente, de la postură până la felul în care pășeau, nu au fost potrivite pentru ieșirea pe scenă.

 

Un alt lucru care m-a nemulțumit și m-a lăsat cu un gust amar a fost una dintre probele concursului, cea în care bobocii au fost întrebați despre DEEE (sper că n-am greșit numărul de „E”-uri). Nu știu exact ce înseamnă DEEE (ceva legat de ecologie în orice caz), dar știu că n-a fost frumos din partea organizatorilor să impună această probă, doar pentru a măguli sponsorul principal. Deranjant a fost și faptul că proba a fost aranjată, toți concurenții răspunzând corect la întrebările adresate. (Dubios, nu-i așa?)

 

Muzica a fost acceptabilă, în sensul că a existat varietate. Spre sfârșitul serii s-a prostit DJ-ul, pentru că a început să exagereze cu muzica twist și rock’n’roll sau cum s-o mai numi. Înțeleg să se facă un „remember” al anilor trecuți, dar nici chiar așa. Cu toate astea, studenții s-au distrat (nu știu dacă au făcut-o de bunăvoie și nesiliți de nimeni sau din cauza consumului de alcool). M-am distrat și eu în cele din urmă, dar nu mulțumită organizării (care a lăsat de dorit), ci datorită faptului că, de când sunt la această facultate, am învățat să mă adaptez cu succes chiar și celor mai neobișnuite situații.

 

În concluzie, Media Night 2008 a fost nașpa. BALUL (pentru că asta a contat încă de la început) a fost… OK, să zicem. Am apreciat foarte mult efortul unor persoane dragi mie implicate în organizare și faptul că unii oameni încă mai știu să se distreze indiferent de situație, dar nimic mai mult.

 

Până la următorul articol, toate cele bune!

Creative Commons License
Acest text se află sub incidența legilor de copyright. Nu se permite copierea, difuzarea sau modificarea lui fără acordul autorului..