Cavalerisme: Cum însoțești o femeie pe stradă

Mă uit la oamenii și în special la cuplurile pe lângă care trec și observ că în ziua de azi, din ce în ce mai puțini bărbați știu cum să meargă alături de o femeie pe stradă. O fi de vină secolul și societatea haotică în care trăim, unde cei șapte ani de acasă nu mai implică neapărat și respectarea regulilor de conduită socială. Astăzi, doar în cazuri extrem de rare mai vezi un bărbat mergând braț la braț cu o doamnă sau domnișoară.

De ce? Nu pot să înțeleg pentru că, în umila mea opinie, pentru un bărbat, brațul unei femei reprezintă o onoare pe care ea ți-o oferă. Iar pentru o femeie, gestul suprem de încredere față de un bărbat pe care-l admiră sau, în orice caz, față de care nu este total indiferentă. La urma urmei, ce poate fi mai frumos decât strânsoarea delicată a degetelor ei subțiri și îngrijite în jurul brațului tău în timp ce mergeți agale printre străini, tu drept și țanțoș, ea agale și pe tocuri cui?

Obiceiul de a-i oferi brațul unei femei pe stradă s-a născut acum multe secole, undeva prin Londra dacă mai țin eu bine minte. A început ca o chestie mai mult practică, întrucât bărbații obișnuiau să meargă tot timpul pe marginea trotuarului, oferind brațul femeii aflate lângă ei pentru a o proteja de fumul mașinilor, de praful ridicat de acestea sau de stropii de apă ori de câte ori un autoturism lua câte o baltă.

Mai târziu, când orașul a căzut în mizerie, devastat fiind de sărăcie, domnii au făcut schimb de locuri cu partenerele pentru a le feri de clădirile și aleile întunecate unde de cele mai multe ori se ascundeau infractori în așteptarea unei prăzi ușoare. Pe lângă un jaf sau cine știe ce altă grozăvie, puțin fum și câțiva stropi de apă erau mai lesne de îndurat. Oricum ar fi, mersul braț la braț a rezistat în timp și a fost preluat de către societate la nivel global câțiva ani mai târziu, devenind un simbol al eleganței.

A merge alături de o femeie pe stradă, chiar și în societatea modernă în care trăim, reprezintă o mare responsabilitate pentru un bărbat. Și nu din pricina unor potențiali atacatori, ci din pricina faptului că orice femeie trebuie să aibe alături de ea un protector, un braț ferm de care să se sprijine ori de câte ori simte nevoia. Nu pentru c-ar fi mai slabe sau inferioare bărbaților, ci pentru c-așa-i stă bine unei femei, să se lase ajutată și îngrijită.

Ca să fiu înțeles, trebuie să specific că folosind cuvântul „bărbat”, nu mă refer la băiețașul de cartier, cocalar, șmecheraș de Dorobanți sau Pipera, iar folosind cuvântul „femeie” nu mă refer la acele doamne sau domnișoare care n-au purtat în viața lor o fustă sau care beau cot la cot cu bărbații și scuipă semințe pe caldarâm. De la aceste categorii de oameni nu pot avea nicio pretenție. Vorbesc aici despre domnul pentru care croitorul nu este o poreclă din pușcărie și despre doamne sau domnișoare pentru care feminitatea nu înseamnă un decolteu cât mai adânc.

Dacă ești un cavaler adevărat, nu numai că îi vei oferi brațul tău duduii cu care mergi pe stradă, ci te vei abține (dacă ai aceste obiceiuri) de la scuipat, molfăit gumă, discuții despre fotbal, politică și alte subiecte ermetice, înjurături, întors capul după alte femei, remarce deocheate la adresa celorlalte reprezentate ale sexului frumos, fluierat, aruncat gunoaie altundeva decât la coșul de gunoi și, în mod categoric, de la a-ți folosi cealaltă mână pentru a-ți domoli mâncărimile din zonele intime.

Nu zice nimeni să exagerezi ca-n filmele de la Hollywood și să-i întinzi haina pe jos pentru a trece peste o baltă, deși recunosc că aș vrea să văd așa ceva măcar o dată-n realitate. Însă un minim de cavalerism și de atenție zic eu că nu strică unui domn modern. Și, nu uita, faptul că te-ai născut bărbat nu te face neapărat cavaler sau domn. Până acolo, munca-i multă și ambiția trebuie să fie pe măsură!

Viața la bloc

Am spus-o și-am s-o mai spun ori de câte ori voi avea ocazia: N-aș renunța nici în ruptul capului la viața de la bloc pentru a mă muta la casă. Viața de (b)locatar bucureștean este mult prea amuzantă și palpitantă ca s-o înlocuiesc cu altceva. Ce mă face să spun asta? Iată cam cum stă treaba…

Zi mohorâtă de duminică, afară toarnă cu găleata, iar eu plec ca o floare primăvăratică să-l vizitez pe Ralph, proaspăt întors în țară dintr-o delegație în Elveția. O las pe Mădălina (colega mea de apartament) singură-cuc. Imediat ce plec eu, se duce și ea, ca tot omul, să se cace. Asta e o activitate destul de rară pentru ea. E fecioară (zodia, ca să nu vă zboare mintea la altceva) și, după ce că zodia ei e de căcat, are probleme și cu digestia, așa că trebuie să profite ori de câte ori îi vine, că altfel „constipare cronică” scrie pe ea.

Nici n-apucă Mădălina să se screamă ca lumea, că sună cineva la ușă. Fără să mai apuce să se spele pe mâini, se ridică de pe budă și se duce să deschidă, gândindu-se că mi-am uitat eu ceva acasă. Deja își pregătea arsenalul de înjurături când, ce să vezi, la ușă cine era? Vecinul nostru de la unu, care ne strică de fiecare dată toate petrecerile, pe motiv că el e un mândru reprezentat al clasei muncitoare și trebuie să se odihnească. Acuma nici Mădălina nu mai știe sigur dacă era vecinul de la unu sau nu, că de data asta nu era încălțat cu pantofii nevesti-sii, așa cum face de obicei. Cert e că semăna al dracului de bine cu el.

Care credeți că era motivul vizitei lui inopinate? Gălăgie nu făcuserăm, iar Mădălina nu putea să dea o petrecere de capul ei, mai ales că o loviseră nevoile fiziologice. Cică săracu’ om încercase să facă și el un duș și s-a curentat cu apa de la robinet. Și, pentru că el crede că noi suntem sursa tuturor nenorocirilor din blocul G8, Drumul Taberei, București, a venit glonț la ușa noastră ca să ne tragă la răspundere. Nu pot să-mi imaginez care a fost reacția Mădălinei la momentul respectiv, dar eu cred că aș fi crăpat de râs. Cum să te curenteze, frate, apa rece?! Așa ceva numai în România găsești!

Dacă ar fi fost vorba doar de vecinul de la unu, nici că mai scriam eu acum articolul ăsta. Problema e că, după ce și-a luat el tălpășița, au început să vină vecini valuri-valuri la ușa noastră, plângându-se că s-au curentat cu apa rece de la robinet. Na, Mădălino! Mai cacă-te dacă mai poți! Săraca de ea, a trebuit să le răspundă tuturor și să le explice că la noi apa rece nu curentează. A venit până și o tipă, udă din cap până-n picioare, acoperită doar cu un prosop, tremurând ca varga de frica dușului care a început să emită șocuri electrice.

Sătulă să le dea tuturor explicații, i-a invitat în casă, ca să se convingă de faptul că apa noastră nu curentează. N-ar fi fost nicio problemă, numai că pe podeaua noastră era un covor de gândaci morți, cu care dusesem eu o luptă cruntă mai devreme. Au verificat cu diverse ustensile tensiunea electrică din apă și au constat că, într-adevăr, problema nu era de la noi. Ba chiar ne-au lăudat cada din fibră, asigurându-ne că n-o să ne trezim cu părul la 3.80 dacă încercăm să facem baie. Ce să-i faci, o țară plină de personaje gen Toma Necredinciosul…

Care credeți că era, de fapt, cauza problemei? Vecinilor de deasupra noastră li s-a stricat mașina de spălat, toată apa s-a scurs afară și a făcut contact cu firele de curent electric și țevile de apă care trec prin apartamentele tuturor. Uite-așa s-a iscat o isterie în tot blocul, pentru care noi eram cât pe ce să fim învinovățiți. Nu pot să închei acest articol decât cu un sfat: data viitoare când folosiți mașina de spălat, cumpărați-vă Calgon, în pula mea. Dacă am chef să-mi încrețesc părul, pot folosi liniștit ondulatorul. „Mulțumită” vecinilor mei deștepți, n-o să mai fac duș vreo trei zile, de frica apei care curentează. Dacă vă întâlniți cu mine pe stradă, să nu vă întrebați de ce put.

Sex cu… năbădăi

N-o să înțeleg niciodată oamenii și pasiunea lor bizară pentru colecționat ciudățenii. Hai să zic că mai merge să colecționezi timbre, monede de pe vremea lu’ Pasvante Chioru’ sau mai știu eu ce alte obiecte mici și total inofensive. Dar cum mama dracu’ să colecționezi brichete!? Mai ales când sunt confecționate din metal solid, iar una singură cântărește vreo trei kilograme. Poftim? Nu e nicio legătură între brichete și sex? Ei bine, este una a dracului de mare. Întrebați cucuiul pe care de vreo două zile îl port cu mândrie în vârful capului și-o să vă spună el cât de nasol e să regulezi o tipă care are o pasiune idioată pentru colecționat brichete.

Marți, ora 07:00. Eu, cu dureri teribile de cap și de măsea, dârdâi în stația de autobuz. După discuția „încinsă” pe care o avusesem la telefon seara trecută cu o tipă, mă hotărâsem să plec la București ca să trec la fapte. Deh, hormonii… Din lipsa unui motiv mai bun, o mințisem pe maică-mea că merg la o aniversare. Ce dracu’ era să-i spun? „Mamă, vezi că mă duc la București să mi-o trag”? În fine… N-o să intru acum în detalii referitoare la mama. O să spun doar că ea crede că sunt un copil cuminte și inocent. Habar n-are ea de ce sunt în stare (mai ales când vine vorba de sex).

Vine autobuzul, urmează îndelungi ore de stat pe scaun și privit călători idioți care belesc ochii (că alte chestii nu se pot beli în public) la pozele deocheate din „Libertatea” sau „Click” și iată că ajung și eu, ca un taur în călduri, în Capitală. Nu m-am dus direct la ea, că na… Tipa e fată serioasă, are job, chestii-trestii… M-am dus în schimb cu Fiara la o cafea și-o șaorma cu somon afumat, în Mall Băneasa, ca niște fițoși „care este”. Partea cu dusul a fost ușoară. Partea cu întorsul s-a dovedit a fi un calvar. Am stat mai mult de o oră prinși în trafic, blocați într-un autobuz căruia i s-ar fi potrivit de minune titulatura de cuptor pe patru roți. Fiara murea de cald, eu muream și de cald, și de poftă (nu, nu poftă de mâncare!).

În sfârșit, ajung eu acasă la tipă. După vreun sfert de oră de discuții sterile, ajungem și-n dormitor. „Mamă, ce-o să mi-o mai trag!” își spunea neuronul meu veșnic aflat în călduri. Când am intrat în dormitor, pe lângă mirosul discret de levănțică și așternuturile verzi de pe pat, am dat cu ochii de zeci de statuete metalice împrăștiate prin toate camera. WTF?! Erau peste tot! Una pe televizor, vreo două pe măsuță, toate vitrinele erau înțestate, deasupra dulapului mai erau vreo douăzeci, ce mai! Era clar că tipa avea o obsesie. „Sunt brichete, dragă!”, mi-a spus ea când a văzut că mă holbam insistent. Adevărul e că singur nu mi-aș fi dat seama de asta. Nu cruțase niciun colțișor de mobilă. Peste tot erau brichete de diverse mărimi și forme. Unele aveau forme de animale, altele de arme, în timp ce majoritatea înfățișau statui și scene celebre.

Am văzut eu destule ciudățenii la viața mea, dar asta parcă le întrecea pe toate. Deasupra patului, pe etajera suspendată, trona o brichetă imensă, care înfățișa scena aia siropoasă din Titanic, cu el care-o ține pe ea în bătaia vântului, etern simbol al romantismului (Bleah!). În jurul ei, alte brichete mai mici, de forme diverse. OK… Ei se părea un lucru normal, eu eram prea „încins” ca să-mi mai pese, așa că ne-am pus pe treabă. După vreo juma’ de oră de hâță-hâța, lucrurile deja începeau să devină serioase. Eu pe ea, ea pe mine și tot așa…

La un moment dat, ne-am dezlănțuit atât de tare încât patul și implicit etajera au început să se zguduie. În timp ce ea mă călărea, a dracu’ brichetă-statuie tot avansa spre marginea etajerei până ce, dintr-o dată, TROSC! M-a pocnit romantismul în cap (la propriu!). Am văzut stele verzi! Bineînțeles că mi-a pierit tot cheful și am plecat de acolo cât am putut de repede, cu pantalonii-n vine și cu mâna la cap. După așa o lovitură puternică în culmile plăcerii, am noroc că-mi mai amintesc cum mă cheamă.

Trecând peste durerea fizică și peste șoc, am învățat o lecție prețioasă. Data viitoare, înainte de toate, o să întreb toate gagicile pe care le întâlnesc dacă au vreo pasiune pentru colecționat obiecte bizare. Nu de alta, dar n-aș vrea să dau peste o colecționară de bolovani, săbii sau mai știu eu ce alte obiecte contondente. Dă-o dracu’ de treabă! E adevărat că elementul-surpriză este binevenit într-o partidă, dar nici chiar așa…