Viața la bloc

Am spus-o și-am s-o mai spun ori de câte ori voi avea ocazia: N-aș renunța nici în ruptul capului la viața de la bloc pentru a mă muta la casă. Viața de (b)locatar bucureștean este mult prea amuzantă și palpitantă ca s-o înlocuiesc cu altceva. Ce mă face să spun asta? Iată cam cum stă treaba…

Zi mohorâtă de duminică, afară toarnă cu găleata, iar eu plec ca o floare primăvăratică să-l vizitez pe Ralph, proaspăt întors în țară dintr-o delegație în Elveția. O las pe Mădălina (colega mea de apartament) singură-cuc. Imediat ce plec eu, se duce și ea, ca tot omul, să se cace. Asta e o activitate destul de rară pentru ea. E fecioară (zodia, ca să nu vă zboare mintea la altceva) și, după ce că zodia ei e de căcat, are probleme și cu digestia, așa că trebuie să profite ori de câte ori îi vine, că altfel „constipare cronică” scrie pe ea.

Nici n-apucă Mădălina să se screamă ca lumea, că sună cineva la ușă. Fără să mai apuce să se spele pe mâini, se ridică de pe budă și se duce să deschidă, gândindu-se că mi-am uitat eu ceva acasă. Deja își pregătea arsenalul de înjurături când, ce să vezi, la ușă cine era? Vecinul nostru de la unu, care ne strică de fiecare dată toate petrecerile, pe motiv că el e un mândru reprezentat al clasei muncitoare și trebuie să se odihnească. Acuma nici Mădălina nu mai știe sigur dacă era vecinul de la unu sau nu, că de data asta nu era încălțat cu pantofii nevesti-sii, așa cum face de obicei. Cert e că semăna al dracului de bine cu el.

Care credeți că era motivul vizitei lui inopinate? Gălăgie nu făcuserăm, iar Mădălina nu putea să dea o petrecere de capul ei, mai ales că o loviseră nevoile fiziologice. Cică săracu’ om încercase să facă și el un duș și s-a curentat cu apa de la robinet. Și, pentru că el crede că noi suntem sursa tuturor nenorocirilor din blocul G8, Drumul Taberei, București, a venit glonț la ușa noastră ca să ne tragă la răspundere. Nu pot să-mi imaginez care a fost reacția Mădălinei la momentul respectiv, dar eu cred că aș fi crăpat de râs. Cum să te curenteze, frate, apa rece?! Așa ceva numai în România găsești!

Dacă ar fi fost vorba doar de vecinul de la unu, nici că mai scriam eu acum articolul ăsta. Problema e că, după ce și-a luat el tălpășița, au început să vină vecini valuri-valuri la ușa noastră, plângându-se că s-au curentat cu apa rece de la robinet. Na, Mădălino! Mai cacă-te dacă mai poți! Săraca de ea, a trebuit să le răspundă tuturor și să le explice că la noi apa rece nu curentează. A venit până și o tipă, udă din cap până-n picioare, acoperită doar cu un prosop, tremurând ca varga de frica dușului care a început să emită șocuri electrice.

Sătulă să le dea tuturor explicații, i-a invitat în casă, ca să se convingă de faptul că apa noastră nu curentează. N-ar fi fost nicio problemă, numai că pe podeaua noastră era un covor de gândaci morți, cu care dusesem eu o luptă cruntă mai devreme. Au verificat cu diverse ustensile tensiunea electrică din apă și au constat că, într-adevăr, problema nu era de la noi. Ba chiar ne-au lăudat cada din fibră, asigurându-ne că n-o să ne trezim cu părul la 3.80 dacă încercăm să facem baie. Ce să-i faci, o țară plină de personaje gen Toma Necredinciosul…

Care credeți că era, de fapt, cauza problemei? Vecinilor de deasupra noastră li s-a stricat mașina de spălat, toată apa s-a scurs afară și a făcut contact cu firele de curent electric și țevile de apă care trec prin apartamentele tuturor. Uite-așa s-a iscat o isterie în tot blocul, pentru care noi eram cât pe ce să fim învinovățiți. Nu pot să închei acest articol decât cu un sfat: data viitoare când folosiți mașina de spălat, cumpărați-vă Calgon, în pula mea. Dacă am chef să-mi încrețesc părul, pot folosi liniștit ondulatorul. „Mulțumită” vecinilor mei deștepți, n-o să mai fac duș vreo trei zile, de frica apei care curentează. Dacă vă întâlniți cu mine pe stradă, să nu vă întrebați de ce put.

Anunțuri

Cum mi-am petrecut eu Crăciunul

Am urât Crăciunul dintotdeauna. Nici măcar atunci când eram mic nu-mi plăcea. Îmi amintesc primul Crăciun din viața mea datorită (sau, mai bine zis, din cauza) bradului care a căzut peste mine și a instalației care a luat foc, lăsându-mă cu o cicatrice permanentă în podul palmei, sub degetul arătător de la mâna stângă. Și nu, eu nu i-am făcut nimic bradului ca să cadă peste mine. Deșteapta de mama n-a găsit alt suport în care să-l fixeze decât o vază amărâtă. Evident că nu i-a făcut față unui brad de doi metri încărcat cu toate cele!

Câțiva ani mai târziu, în seara de Crăciun, mâța (pe care ulterior am înecat-o în cadă) a doborât pomul de Crăciun. Pe timpul ăla, împodobeam bradul cu globuri de sticlă, păstrate de nu știu câte generații înaintea mea. S-au făcut țăndări, evident, iar eu, în timp ce defilam cu salatele de boeuf prin casă, am călcat în ditamai ciobul. Cred că n-am urlat în viața mea în halul în care am urlat atunci. Țin minte că ciobul mi-a intrat atât de adânc în talpă, încât mama m-a tăiat cu forfecuța de pielițe ca să poată ajunge la el, apoi l-a scos cu penseta (toate astea petrecându-se sub ochii mei!)

Într-un alt an, a lovit-o melancolia anilor copilăriei ei demult trecute, când pomul se împodobea cu lumânări, nu cu luminițe electrice. Și a trecut la fapte. Numai că brad + lumânări = BAD IDEA! Și uite-așa am avut parte de o torță imensă în sufragerie. Mama, disperată, a luat sticla de apă minerală de pe masă și dă-i și toarnă. Numai că toanta uitase că pusese țuică în sticla aia, nu apă. După experiența asta, n-am mai împodobit niciodată brazi naturali, ci ne-am cumpărat unul artificial. Unu la mână, e mult mai greu să-l distrugă mama și doi la mână, scutim un brad nevinovat de la a fi tăiat doar pentru plăcerea noastră de câteva zile.

Crăciunul trecut, maică-mea și nașa, femei trecute de cincizeci de ani, s-au hotărât că au chef să meargă la colindat. Evident că a trebuit să mă târască și pe mine după ele. Am trecut prin atâtea chestii cu astea două, cât să-mi ajungă o viață! Și-au colindat ele ce-au colindat, și-au băut prin fiecare casă tot ce-au prins. Și-uite-așa, când am ajuns la capătul celălalt al orașului, astea două erau bete turtă. Cine le-a dus acasă în cârcă?! Eu! Așa se explică de ce eu nu beau niciodată când vin acasă (pentru că mi se taie pofta de alcool când mă uit la cei din familia mea cum toarnă pe gât).

Crăciunul ăsta a fost cel mai trist din toată viața mea (nu că ar fi fost celelalte mai reușite). E pentru prima oară în viața mea când nu mai simt că sunt acasă, când simt că locul meu nu este aici. Am plecat din București cu hainele de pe mine și cu două genți (una în care o aveam pe Ami, cealaltă plină cu cosmetice) care m-au rupt de spate până am ajuns în autogară. Am avut un noroc incredibil. Am prins autobuzul, deși venisem cu cinci minute înainte să plece și am mai prins și ultimul loc. Probabil am călcat într-un căcat în drum spre autogară, dar nu mi-am dat seama din cauza zăpezii.

Când matahala aia de Dacos a început să se miște, am simțit că mi se rupe sufletul, iar când am ieșit din București abia m-am abținut să nu piș ochii. Senzația asta mă cuprinde când intru sau când ies din trei orașe din România: București (pentru că acolo sunt toți prietenii mei și toți oamenii pe care-i iubesc), Iași (pentru că e chemarea sângelui) și Constanța (pentru că acolo începe povestea vieții mele).

Pe bilet scria că am locul 36, dar era ocupat de un nene al cărui loc fusese ocupat de o tanti al cărei loc fusese la rândul lui ocupat de altcineva. Așa că m-am așezat frumușel pe 40 (singurul care mai rămăsese liber), lângă un nene de vreo patruzeci și ceva de ani care m-a ținut de vorbă tot drumul. Nu știu cum mi se întâmplă, probabil se citește cuvântul „sociabil” pe fruntea mea, de toți necunoscuții pornesc discuții cu mine. Să nu vă gândiți nicio clipă că mă deranjează, însă mă simt ușor stânjenit. Am vorbit despre viața lui, despre situația mizerabilă din România și cele trei ore și jumătate au trecut ca prin minune. Am ajuns în autogara 1 Mai din Vâlcea, care mi-a displăcut dintotdeauna, pentru că e plină de țărani și de țigani.

Până să-mi vină trancaniciul de Brezoi, m-au colindat la țigănuși de mi-a ieșit Crăciunul și pe nas și pe urechi. M-a uimit faptul că unii oameni le dădeau bani doar ca să scape de ei. Am parcurs cei aproximativ 63 de kilometri în compania Oliviei, cea care mi-a fost colegă de bancă din clasa I până-ntr-a XII-a. Așa m-am mai pus și eu la curent cu viața foștilor colegi de liceu. Am aflat cu stupoare că multe colege deja s-au măritat, ba chiar una are și copil (eu încă sper să fi rămas steril de la oreionul pe care l-am făcut la 16 ani).

Brezoiul mi-a părut mai gri și mai rece decât cu vreo doi ani în urmă, când îl părăseam pentru București. A fost pentru prima oară când m-am simțit stingher într-un oraș pe care se presupune că ar trebui să-l iubesc. E un orășel de munte mult prea mic pentru ambițiile mele aflate într-o continuă expansiune. Aș putea spune că seamănă destul de mult cu Moeciu de Jos, doar că aici există și blocuri, iar munții sunt mult mai înalți.

M-am simțit și încă mă simt un străin casa mea. Camerele mi se par prea mari și mi-e frig… Mama mă calcă pe bătături ca de fiecare dată și-mi alterează starea de spirit (care și-așa e vai de steaua ei) cu întrebări stupide. De mâncare nici nu m-am prea atins, pentru că e prea multă și nici măcar nu-mi place carnea de porc. Tot ce fac e să stau în fața calculatorului sau să citesc. Halal existență!

Cum era de așteptat, bradul mi-a căzut din nou în cap când am încercat să mă apropii. Din cauza asta, nici nu m-am mai atins de bomboanele din el. Mi-am primit cadoul de Crăciun cu o expresie oarecum scârbită. Am primit un pulover în carouri de care nu mai reușesc să mă despart, pentru că sunt mort după puloverele în carouri și o cutie frumos ambalată, cu fundă roșie. Pentru că mă gândeam că e vreo banaliatate stupidă, am pus-o jos și i-am tras un șut á la Zinedine Zidane, de s-a dus până în cealaltă parte a sufrageriei. Am cam regretat mișcarea când am aflat că înăuntru se afla un Nokia N95, care a rezistat eroic șutului aplicat de mine.

Cu toate acestea, Crăciunul ăsta n-a fost o pierdere totală. În urmă cu câteva ore, m-am uitat la un film care mi-a plăcut foarte mult: „Dorian Grey”. Spre rușinea mea, n-am citit cartea, deși știu că e o operă literară clasică. Însă filmul mi-a plăcut la nebunie. Am rămas tânjind după societatea înfățișată acolo, după petrecerile fără restricții sau inhibiții, iar scenele mai explicite m-au făcut să mă simt ușor… excitat. Dacă ar fi să-mi aleg o perioadă din istorie în care să trăiesc, cu siguranță ar fi aceea.

O să sune foarte stupid, dar m-am îndrăgostit de paltonul pe care-l poartă personajul principal într-una din scene. Oricât am insistat eu, mama mi-a spus că nu are cum să mi-l cumpere, pentru că e de epocă și așa ceva nu mai există în magazine. Dar nu mă dau bătut. Mi-a plăcut atât de mult, încât sunt hotărât să mi-l confecționez singur. La design vestimentar mă pricep, croitorie am învățat de la bunică-mea, așa că de ce n-aș încerca? Cine știe, poate în curând o să-mi lansez și propria mea linie de haine pentru bărbați. Ar fi interesant, întrucât am o percepție ușor diferită despre masculinitate și eleganță.

Cam ăsta a fost Crăciunul meu ratat. Mi-e dor de prietenii mei și de timpul petrecut cu ei. Poate o să-i revăd de Revelion… Oricum, pe 29 m-am cărat de acasă, chit că va trebui să stau singur-cuc în București de Anul Nou. Încă o zi aici și-o să-mi pierd mințile. Și-așa îmi filează destule lămpi…

Despre pișare

Am lăbărit-o destul cu căcaturi sentimentale și lacrimogene pe blogul ăsta. Cred că e timpul să scriu din nou despre cele mai ciudate chestii, să fiu ironic și s-o dau pe caterincă. Nu de alta, dar după ce am recitit textele scrise zilele astea, am avut nevoie de două pahare cu apă și-o aspirină ca să-mi treacă greața și durerea de cap. Sau o fi de la vodka ingurgitată cu poftă seara trecută și nu-mi dau eu seama? Hmm… Și, pentru că tot vorbeam de chestii ciudate, ce credeți că m-a trecut pe mine chiar înainte să mă apuc să scriu articolul ăsta? Exact! O pișare.

Stăteam eu așa, pișându-mă, cu scula atârnată deasupra veceului și mă gândem în sinea mea: „Ce-ar fi domne’ să scriu eu despre pișare?”. Chiar! Ce-ar fi? Uite că asta și fac. Pișarea este un lucru despre care mulți preferă să nu vorbească. Adică e o chestie pe care toată lumea o face, dar nimeni nu discută despre asta la cafea sau pe stradă. Ei bine, eu vreau să vorbesc despre pișare, despre felul în care mă piș eu și despre scula mea adorabilă, fără de care viața n-ar avea niciun rost.

De obicei, mă piș dimineața. Mă piș mult și cu spor. Uneori, în timp ce mă piș, desenez diverse forme cu jetul, sau îmi scriu numele cu propria urină (Și e un nume al dracului de lung, deci imaginați-vă cât de mult pot să mă piș). Mă mai piș și-n timpul zilei, dar nu în locuri publice gen cafenele sau restaurante, că nu pot. Pur și simplu nu-mi vine. Stau cu ea atârnată și-i zic „Haidi, Zorro!”. Și Zorro nimic! Prefer să țin în mine și să mă piș când ajung acasă.

O altă chestie! Nu mă pot pișa când e gălăgie. Când stăteam în căminul de baptiști, baia era comună pentru tot etajul și era doar un singur vas de veceu. Pe lângă faptul că stăteam la coadă ca să mă pot pișa, trebuia să stau să aștept până ieșea tot poporul din budă ca să mă pot pișa în liniște. Când n-aveam încotro, îmi astupam urechile și parcă, parcă mai ieșea ceva.

Când eram mic, îmi plăcea să mă piș în sticle. Că erau de Cola, că erau de Pepsi, de sticlă sau de plastic, eu mă pișam în ele într-o voioșie. Maică-mea era disperată de obiceiul ăsta al meu de care m-am ținut cam până pe la 16 ani. Nu neg că și-acum mă mai tentează ori de câte ori văd o sticlă goală. Căra săraca mama la sticle cu pișat din camera mea pân-o apucau crizele.

Mi-aduc aminte că era într-o marți și trebuia să se ridice gunoiul. Tomberonul, evident, plin cu sticlele mele de pișat. Mama, ca să nu se facă de râs, le-a spus gunoierilor că sunt sticle pline cu benzină. Evident că ăia n-au crezut-o, că doar cine ar fi întreg la cap să arunce benzina la gunoi?! Mă mai pișam și prin vazele scumpe ale bunicii, dar tot mai bine era când îmi strecuram scula prin gaura sticlelor și mă eliberam acolo.

Am o teamă generală față de pisoare. Mă inhibă. Ca să nu mai spun că mor eu de rușine când văd că cineva se poate pișa în chestiile alea. Prefer să-mi pun mâna la ochi sau să intru într-un veceu normal. N-aș putea niciodată să mă piș știind că un alt tip se uită la scula mea. N-am complexe legate de mărime (ar fi chiar imposibil), însă mi se pare aiurea. În schimb, ador să mă piș în chiuvetă. E o senzație uimitoare (pentru mine, cel puțin), pe care am descoperit-o recent. Când eram mic, muream de ciudă că n-ajung la chiuvetă, însă acum stau relaxat, cu mâinile la ceafă și mă piș în voie. Mai dau drumul la apă în timp ce mă piș, pentru că, paranoic din fire, am impresia că cel de afară îşi poate da seama ce fac.

La duş nu mă piş foarte des, în mare parte pentru că fac duş la ore la care nu mă trece pişarea. După mine, duşul e pentru labă, nu pentru pişat. Cu natura am foarte mari probleme. Nu ştiu ce-aș face dacă aș merge cu cortul. Probabil piatră la rinichi, pentru că nu mă pot pișa în boscheți nici să-mi tragi palme. Când am fost la Moeciu, era vorba să mergem la o cascadă numită „La Chișetoare”. Când am auzit asta, mi-am zis în gândul meu „A, păi dacă-i pe-așa, n-are niciun rost să mă mai piș la pensiune, că la ce nume are cascada asta, sigur tre’ să fie o toaletă pe-acolo”. Bineînțeles că nu era nicio budă, pentru că nici dracu’ nu s-ar gândi să pună un veceu în mijlocul naturii, lângă o cascadă (fie ea și cu nume predestinat). Și-uite-așa am ținut eu pișarea-n mine pân-am ajuns înapoi la pensiune. Noroc cu Diana, că a fost destul de deșteaptă să facă autostopul și-am ajuns mai repede.

Orice bărbat are o relație aparte cu scula lui. Hei, ce vreți, sunt sculele noastre, sunt parte din noi! Sunt amuzante, ne ajută la o grămadă de chestii și nici nu ne lasă să ne plictisim. Eu îmi iubesc scula! Sunt mândru de ea! Da, nu mi-e rușine s-o spun. De aceea, n-o scot decât atunci când trebuie, am grijă de ea și nu mă culc cu oricine, tocmai pentru că mă gândesc la bunăstarea ei. Nu cred că pot să explic. Scula mea e ceva foarte intim. Prefer să n-o arăt la toată lumea și să nu las foarte multe persoane s-o atingă. Doar eu am voie (și-ncă cum!)

Nu sunt nici exagerat. Nu i-am pus niciun nume și nici n-o măsor regulat. Am măsurat-o o singură dată, cred că pe la 16 ani, dar a mai crescut de atunci (sau cel puțin așa-mi place mie să cred). Mai vorbesc cu ea din când în când, pentru că în anumite privințe doar ea mă înțelege.

Despre scula mea aș putea vorbi până mâine dimineață, dar care ar mai fi hazul?! Mă duc să mă apuc de tema aia idioată la multimedia (mulțumesc, Curus!), din cauza căreia am înghețat azi prin București, făcând poze ca ultimul turist.

Până la următoarea postare, toate cele bune!

Introspecție solitară

Ciudat… Cu un an în urmă, râdeam cu Alexandra – o fostă colegă de apartament – de asocierea bizară de termeni din titlu. Pentru noi însemna „masturbare”. În seara aceasta, sau mai bine zis în dimineața aceasta, pentru că afară deja se crapă de ziuă, am descoperit noi valențe ale expresiei.

Imediat după Balul Bobocilor… Pardon! „Media Night”, că suntem la jurnalism și trebuie să scornim titluri pompoase și NEAPĂRAT în limba engleză pentru un eveniment banal, am plecat spre casă. Am mers pe jos din minunata zonă Rahova până la Universitate, de unde am luat un trol („troleibuz” pentru neștiutori) până în fața blocului în care locuiesc. Puteam să iau un taxi, ca să mă scutesc de mersul pe jos, dar n-am vrut. Întotdeauna am avut un sentiment de respingere față de taxiuri, mai ales când vine vorba să mă urc singur într-unul la o oră destul de matinală.

Mi-a prins bine să mă plimb de nebun pe străzile magnificului București, să las frigul să-mi pătrundă-n oase și, cum spun americanii, „to get in touch with myself”. Cu ocazia acestei promenade nocturne, mi-am dat seama cât de singuratic pot să fiu uneori și cât îmi place să mă pot auzi gândind, fără ca altcineva să mă bruieze. Mi-am mai dat seama și de faptul că până acum toată viața mea a stat sub semnul singurătății, chiar dacă eram într-o relație. Mereu am avut impresia că, oricât de implicat aș fi într-o relație sentimentală, tot lipsește ceva… Nici acum nu-mi dau seama ce.

Presupun că în ochii celorlalți voi fi mereu un ciudat, un „freak”, un neînțeles. Gândesc altfel decât ar face-o unul de vârsta mea, am trecut prin experiențe care sfidează limitele excentricului și mereu privesc totul dintr-o altă perspectivă. Deși mi-am construit o mască socială destul de eficientă, doar atunci când sunt singur pot spune că sunt mulțumit de mine. Atunci nu mai trebuie să mă ascund. Povestea mea se joacă pe scena vieții, iar când cortina cade și luminile se sting, actorul priceput se schimbă, se transformă, redevine ceea ce nimeni nu a vrut să cunoască sau să descopere până acum.

Cred că pot să spun că „solitar” e numele meu mijlociu. Chiar dacă o să-l petrec acasă, cu familia, tot va fi cel mai singuratic Crăciun din viața mea. O să stau singur, ca-n fiecare an și-o să împodobesc bradul, ca ultimul loser și-o să mă târe mama pe la toate rudele și cunoștiințele, ca să fiu asaltat de eterna întrebare „Ți-ai găsit și tu o gagică?”. Și iar o să spun un „Nu!” hotărât și-or să se holbeze toți la mine de parcă cine știe ce-aș fi făcut. What the fuck is wrong with these people?!

În dimineața asta, singurătatea mi-a prins bine, totuși. Mergeam singur pe stradă, ascultându-mi pașii. Îmi place să port pantofi. Nu e o fiță, ci pur și simplu îmi place zgomotul produs de pașii mei atunci când sunt încălțat cu pantofi. Și totuși, poate am fost prea mult timp singur… Da, pentru că am suferit și acum mi-e frică să n-o pățesc din nou. Am suferit din cauza oamenilor, din cauza iubirii, din cauza prietenilor etc. Dar poate că n-ar trebui să-mi pun lacăt inimii și să mă închid în mine. Poate că a venit timpul să simt din nou, să profit de faptul că sentimentele mele au ajuns la maturitate și am depășit (sper) faza crush-urilor adoloscentine.

Singurul lucru care a stat între mine și gândurile mele în dimineața asta a fost pișarea cruntă care m-a chinuit toată seara. De trei ori am mers la buda din club, de fiecare dată fără succes. Și cum să mă mai pot pișa eu liniștit, când din cabina îngustă a budei în care urma  să intru eu au ieșit doi tipi?! Nu e vorba de șoc, am asistat la orgii mult mai perverse de-atât, însă pur și simplu mi s-a blocat vezica.

Gata! Nu mai scriu… Sunt obosit și răvășit de gânduri. În plus, cică mă duc și la facultate, deși n-am închis un ochi în noaptea asta. Mă ține în viață doar gândul că dup-aia o să-mi închid celularul, o să trag fixurile din priză și-o să dorm ca porcu’ vreo douăzeci de ore. So help me God!

Sex cu… năbădăi

N-o să înțeleg niciodată oamenii și pasiunea lor bizară pentru colecționat ciudățenii. Hai să zic că mai merge să colecționezi timbre, monede de pe vremea lu’ Pasvante Chioru’ sau mai știu eu ce alte obiecte mici și total inofensive. Dar cum mama dracu’ să colecționezi brichete!? Mai ales când sunt confecționate din metal solid, iar una singură cântărește vreo trei kilograme. Poftim? Nu e nicio legătură între brichete și sex? Ei bine, este una a dracului de mare. Întrebați cucuiul pe care de vreo două zile îl port cu mândrie în vârful capului și-o să vă spună el cât de nasol e să regulezi o tipă care are o pasiune idioată pentru colecționat brichete.

Marți, ora 07:00. Eu, cu dureri teribile de cap și de măsea, dârdâi în stația de autobuz. După discuția „încinsă” pe care o avusesem la telefon seara trecută cu o tipă, mă hotărâsem să plec la București ca să trec la fapte. Deh, hormonii… Din lipsa unui motiv mai bun, o mințisem pe maică-mea că merg la o aniversare. Ce dracu’ era să-i spun? „Mamă, vezi că mă duc la București să mi-o trag”? În fine… N-o să intru acum în detalii referitoare la mama. O să spun doar că ea crede că sunt un copil cuminte și inocent. Habar n-are ea de ce sunt în stare (mai ales când vine vorba de sex).

Vine autobuzul, urmează îndelungi ore de stat pe scaun și privit călători idioți care belesc ochii (că alte chestii nu se pot beli în public) la pozele deocheate din „Libertatea” sau „Click” și iată că ajung și eu, ca un taur în călduri, în Capitală. Nu m-am dus direct la ea, că na… Tipa e fată serioasă, are job, chestii-trestii… M-am dus în schimb cu Fiara la o cafea și-o șaorma cu somon afumat, în Mall Băneasa, ca niște fițoși „care este”. Partea cu dusul a fost ușoară. Partea cu întorsul s-a dovedit a fi un calvar. Am stat mai mult de o oră prinși în trafic, blocați într-un autobuz căruia i s-ar fi potrivit de minune titulatura de cuptor pe patru roți. Fiara murea de cald, eu muream și de cald, și de poftă (nu, nu poftă de mâncare!).

În sfârșit, ajung eu acasă la tipă. După vreun sfert de oră de discuții sterile, ajungem și-n dormitor. „Mamă, ce-o să mi-o mai trag!” își spunea neuronul meu veșnic aflat în călduri. Când am intrat în dormitor, pe lângă mirosul discret de levănțică și așternuturile verzi de pe pat, am dat cu ochii de zeci de statuete metalice împrăștiate prin toate camera. WTF?! Erau peste tot! Una pe televizor, vreo două pe măsuță, toate vitrinele erau înțestate, deasupra dulapului mai erau vreo douăzeci, ce mai! Era clar că tipa avea o obsesie. „Sunt brichete, dragă!”, mi-a spus ea când a văzut că mă holbam insistent. Adevărul e că singur nu mi-aș fi dat seama de asta. Nu cruțase niciun colțișor de mobilă. Peste tot erau brichete de diverse mărimi și forme. Unele aveau forme de animale, altele de arme, în timp ce majoritatea înfățișau statui și scene celebre.

Am văzut eu destule ciudățenii la viața mea, dar asta parcă le întrecea pe toate. Deasupra patului, pe etajera suspendată, trona o brichetă imensă, care înfățișa scena aia siropoasă din Titanic, cu el care-o ține pe ea în bătaia vântului, etern simbol al romantismului (Bleah!). În jurul ei, alte brichete mai mici, de forme diverse. OK… Ei se părea un lucru normal, eu eram prea „încins” ca să-mi mai pese, așa că ne-am pus pe treabă. După vreo juma’ de oră de hâță-hâța, lucrurile deja începeau să devină serioase. Eu pe ea, ea pe mine și tot așa…

La un moment dat, ne-am dezlănțuit atât de tare încât patul și implicit etajera au început să se zguduie. În timp ce ea mă călărea, a dracu’ brichetă-statuie tot avansa spre marginea etajerei până ce, dintr-o dată, TROSC! M-a pocnit romantismul în cap (la propriu!). Am văzut stele verzi! Bineînțeles că mi-a pierit tot cheful și am plecat de acolo cât am putut de repede, cu pantalonii-n vine și cu mâna la cap. După așa o lovitură puternică în culmile plăcerii, am noroc că-mi mai amintesc cum mă cheamă.

Trecând peste durerea fizică și peste șoc, am învățat o lecție prețioasă. Data viitoare, înainte de toate, o să întreb toate gagicile pe care le întâlnesc dacă au vreo pasiune pentru colecționat obiecte bizare. Nu de alta, dar n-aș vrea să dau peste o colecționară de bolovani, săbii sau mai știu eu ce alte obiecte contondente. Dă-o dracu’ de treabă! E adevărat că elementul-surpriză este binevenit într-o partidă, dar nici chiar așa…

Dor de București

Nici n-am ajuns bine acasă, că mi-e dor de București. Unii ar spune că sunt cu capu’. Cum să-ți fie dor de un oraș ca Bucureștiul!? Un oraș sufocant și sufocat în același timp? Cum să preferi Bucureștiul în locul orașului natal, de care te leagă atâtea amintiri!? Nici eu nu pot să explic. Știu doar că nu-mi place acasă și vreau să mă întorc. Cât mai repede.

Mi-e dor de aglomerație, de oameni, de magistrala de la Unirii, de Herăstrău, de Cișmigiu, de Carol, de toate acele locuri în care am fost și voi mai merge. Mi-e dor de prieteni, de colegi, de cei pe care i-am cunoscut. Oricât de aiurea sună, mi-e dor și de facultate, de clădirea-frigider în care-mi voi petrece mulți ani de-acum încolo. Mi-e dor de cafenele, de ceainării, de viața în marele oraș…

Am avut grijă ca vineri, înainte să plec, să mă plimb prin locurile pe care le iubesc și de care voi rămâne legat pentru tot restul vieții. Am vrut să iau cu mine imaginea lor, să-mi țină de urât în toate aceste zile în care voi fi departe de București. Când m-am urcat în mașină cu destinația Râmnicu Vâlcea, doar prezența verișoarelor și a mătușii mele m-a oprit să nu izbucnesc în plâns. De altfel, ar fi fost și culmea să bocesc doar pentru că plec din oraș câteva zile. După jumătate de oră de nervi întinși la maxim, am reușit să ieșim pe autostradă. În gândul meu, îi înjuram pe șoferii care veneau din sens opus. Îi consideram norocoși, pentru că ei intrau în București, în timp ce eu ieșeam.

Ca să dau la o parte sentimentul exagerat de melancolie, o să amintesc de o întâmplare amuzantă (pentru unii) și ciudată (pentru mine). Mi s-a întâmplat chiar înainte să plec, în timp ce mă îndreptam spre apartamentul verișoarelor mele din Drumul Taberei. Înainte să încep, trebuie neapărat să precizez că întâmplări ca aceasta mă fac să-i dau dreptate Valentinei. Chiar există muuulți obsedați pe lumea asta!

9:35. Aleea Arutela. Nimeni prin preajmă. Merg gâfâind, cărând laptopul meu (cel mai greu laptop din lume!) și încă o plasă cu haine, parfumuri și alte obiecte asemănătoare. De obicei, se întâmplă ca mintea mea să fie plină cu idei diverse. Ei bine, acum mintea mea era golită de orice idee. Nu mă gândeam la nimic. Mergeam pur și simplu.

La vreo cincizeci de metri în față, un bărbat de vreo patruzeci de ani se oprește și mă salută. Mă uit lung la el. Nu-l cunosc. Nu l-am văzut în viața mea. Nu știu ce vrea. Îl ignor. Continui să merg și trec la vreo jumătate de metru depărtare de el. După ce mai merg eu ce mai merg, dintr-o dată, mă pomenesc cu el mergând pas la pas cu mine. Nu știu dacă tricoul roz pe care-l aveam pe mine a fost de vină, dar m-am trezit cu el zicându-mi în șoaptă:

  • – Nu vrei să-ți sug p**a?
  • – NU! Spun eu, încercând să trec peste șocul propunerii sale. Merg mai departe, dar obsedatul insistă.
  • – Haaai… Numai puțin.
  • – NU!
  • – Hai, nu fii timid!
  • – Da’ nu sunt timid! Îi răspund eu, enervat. Numai că NU VREAU!

Grăbesc pasul, iar individul rămâne puțin în urmă, în fața scării unui bloc. Mă tot îndeamnă să vin cu el, dar eu cotesc la dreapta ca să nu-l mai aud. Cred că am ajuns într-un suflet la verișoarele mele. Doar melancolia despărțirii de București a reușit să învingă șocul prin care treceam.

Ajuns acasă, i-am povestit mamei, iar ea, femeie, dureros de sinceră câteodată, mi-a spus: „Păi vezi că ești prost? Ți-am spus să nu mai pui tricoul ăla pe tine!”.

 ––––

P.S.: Știu că se apropie noaptea Învierii. Nu sunt un tip credincios de felul meu, dar găsesc în sărbătoarea asta un prilej de a le ura celor dragi lucruri frumoase. Aveți grijă totuși să nu faceți dracu’ vreo indigestie de la atâta mâncare și să nu vă îmbătați ca porcii, ca apoi să faceți lucruri pe care mai târziu să le regretați!

Paște(ți) Fericit(i)! 😉

Unde-mi sunt chiloții?

Nici nu m-am mutat bine în cămin, că peripețiile au început deja să curgă. Poate sunt eu genul de om care observă doar defectele, dar jur că nu pot găsi nici măcar un lucru bun la căminul ăsta. Așa că fac și eu ce face tot românul: râd de nenorocirea altuia. Pentru că ăsta-i și deliciul vieții. Oricât de rău ai duce-o, există cel puțin o altă persoană care o duce și mai rău.

Deja încep să trec peste religiozitatea exacerbată care se află în acest cămin, religiozitate ridicată la nivel de propagandă, aș spune eu. Revenind la subiect, la etajul meu sunt doar băieți. Eu știam că băieții sunt de felul lor mai… duri, dacă pot spune așa. Adică înjură, își bagă și-și scot, chestii d-astea. De asemenea, știam că femeile sunt mai bisericoase, că stau toată ziua cu Dumnezeu în gură de parcă ar fi penisul lui Brad Pitt. Ei bine, se pare că în căminul meu lucrurile stau invers.

Nu știu cum sunt fetele de aici, dar băieții sunt… Nici nu-i pot numi băieți! Cârpe! Asta sunt! Toată ziua vorbesc de Dumnezeu, de parcă ar fi babe! La duș, pe hol, în camere, peste tot auzi doar „Dumnezeu”. Nu zic că ar fi mielușei, unii dintre ei sunt al dracului de răi (a se vedea colegii mei de cameră), dar sunt răi fără să înjure și fără să se enerveze. E aiurea să te enervezi fără să înjuri. Eu până nu-mi bag și nu-mi scot, nu mă simt bine. Dacă nu înjur, nu mă calmez! Ce mă enervează cel mai tare e că trebuie să mă abțin și eu. Doar când sunt la baie, cu gura plină de pastă de dinți, îmi mai permit să-l înjur pe dobitocul de la duș, care de fiecare dată recită versete din biblia aia nenorocită!

Dobitocul cu pricina (habar n-am cum îl cheamă) stă chiar în camera de vizavi. De când am venit în cămin, nu l-am văzut purtând decât aceeași pereche de izmene de lână (nu știu cum dracu’ nu-l apucă mâncărimile. În camere e o căldură infernală).

Fără să vreau, „am asistat” zilele trecute la o convorbire telefonică dintre el și iubita lui, presupun. Spun „fără să vreau”, pentru că pereții sunt atât de subțiri încât se aude orice, iar el, deșteptul, s-a gândit să vorbească la telefon pe hol. Pe lângă apelative precum „iubițica mea” și „scumpuca mea” (Vreau o pungă! Cred că mi se face greață!), dobitocul folosea cuvântul „Dumnezeu” din cinci în cinci secunde. „M-am rugat la Dumnezeu…” (Hai nu zău! Asta-mi aduce aminte de o definiție haioasă a lui Dumnezeu: „Dumnezeu este cel care-ți ignoră rugăciunile”) și „Sper ca Dumnezeu să te protejeze!” (Și ce-o să-i facă, vere, ca s-o protejeze? O să-i pună prezervativ?! Aș vrea s-o văd și pe-asta!) sunt doar două dintre expresiile care mi-au rămas în minte.

Dar nu s-a terminat! Mai am o povestire amuzantă, al cărei protagonist este tot dobitocul extra-religios de vizavi. Femeia care face curat în cămin se numește Maria. „Sora” Maria, dacă e să folosesc limbajul lor de baptiști. N-o cunosc, nu știu cine e, n-am văzut-o-n viața mea, dar știu sigur că n-aș vrea să-mi las coșul de rufe pe mâna ei. Iată de ce:

Am observat încă din primele zile că dobitocul de vizavi are lângă ușă un coș roșu, plin cu haine (murdare, cel mai probabil). Într-o seară, mare scandal pe hol. Colegii mei de cameră ies să vadă ce s-a întâmplat. Eu, cocoțat în vârful patului supra-etajat, aveam o vedere perfectă spre hol. Acolo, dobitocul urla ca din gură de șarpe că cineva i-a furat coșul cu rufe cu tot. „Care mi-ați luat coșul? Da-ți-mi coșul înapoi!”, urla el. La început, am crezut și eu că era vorba despre o glumă proastă, de genul cărora se fac în cămine. Dar m-am gândit că ăștia sunt prea bisericoși. N-ar omorî ei nici măcar o muscă, darămite să fure un coș cu rufe murdare.

Asistând la isteria dobitocului, speram să aud și eu în sfârșit o înjurătură, sau măcar un „Lua-v-ar dracu’!” N-a fost să fie… În cele din urmă, un alt bisericos i-a spus că a văzut-o pe „sora” Maria plimbându-se pe hol cu un coș roșu în mână de dimineață, când făcea curățenie. Atât i-a trebuit dobitocului să se enerveze și mai tare. În acest timp, eu mă prăpădeam de râs. „E nebună! Eu v-am spus că e nebună”, se răstea tipu’ la toată lumea. „Mă și i-am spus să nu ia coșul ăsta, că e coș de rufe, nu de gunoi!”

Dobitocul se calmă puțin. Doar eu nu mă puteam opri din râs. Deodată, tipu’ își aminti că în coșul acela cu rufe murdare se aflau niște articole vestimentare indispensabile: chiloții lui. Isteria începu din nou: „Unde-mi sunt chiloții?!”, strigă el din toți rărunchii. „Aoleuuu! Mi-a aruncat chiloții! Ce mă fac eu fără chiloți?!” În acel moment, aproape că mi-am udat proprii chiloți de râs. În viața mea n-am auzit de cineva care să confunde un coș de rufe cu unul de gunoi. Ce și-o fi închipuit și „sora” Maria asta, că dobitocul e Britney Spears, să-și arunce chiloții după fiecare purtare?!

Concluzia e că, cu cât ești mai bisericos, cu atât ești mai prost. Dovada e chiar la mine în cămin. Totuși, sunt foarte curios dacă veșnica pereche de izmene de lână era în coșul ăla cu rufe murdare, pentru că de atunci nu l-am mai văzut pe dobitoc purtând-o. De fapt, mă întreb dacă dobitocul mai are vreo pereche curată de chiloți. Am eu un presentiment că „sora” Maria l-a aranjat bine de tot.

Balul deșertăciunilor©

De zile bune urmăresc reacțiile celor care au participat luni, 15 decembrie, la balul organizat de Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Fie că sunt scrise pe forum, pe bloguri sau pe messenger, părerile sunt împărțite. Zile în șir am citit opinii care de care mai diversificate, argumente solide sau ușor demontabile și am fost martorul unor discuții aprinse, dacă nu „fierbinți” între oameni care ar trebui să încerce să-și vorbească civilizat, măcar de dragul colegialității. Recunosc că până în momentul de față nu am fost în stare să-mi formez o părere demnă de a fi împărtășită și celorlalți sau publicată aici, pe blog. Poate din cauza faptului că timpul este o resursă prețioasă pentru mine, sau poate din pricina evenimentelor recente, mi-au lipsit obiectivitatea și spiritul critic. Însă acum că acestea două s-au întors din vacanță, sunt mai mult decât pregătit să vorbesc pe larg despre un subiect care a dat naștere unor conflicte destul de urâte între colegii mei: balul bobocilor 2008.

 

Pus sub un nume pompos (Media Night 2008 – orice ar vrea asta să însemne), care reflectă „iubirea” (a se observa ghilimelele) noastră sau, mai bine zis, a organizatorilor față de limba română, balul bobocilor fejeseciști s-a vrut a fi un eveniment de mare anvergură, ceva cu totul altfel decât ce s-a organizat până acum. A ieșit, în schimb, o mare aiureală. Oricât s-ar disculpa organizatorii (prin „s-ar disculpa” se poate înțelege și „a arunca vina de la unul la altul”), nu există scuză pentru ceea ce s-a petrecut pe scenă (și nu numai) în seara balului.

 

Biletele au fost realizate sub forma unor legitimații de presă, ceea ce mi s-a părut o idee foarte originală. Păcat că n-a stat nimeni să le controleze. Pe scurt, fetele de la intrare, însărcinate cu verificarea „legitimațiilor”, nu s-au prea sinchisit de cei care intrau. Așadar, în club putea intra oricine. Eu mi-am făcut totuși datoria și am fost cinstit până la capăt, punându-le bucata de carton în fața ochilor. Probabil m-au înjurat în gând pentru că am îndrăznit să le întrerup discuția, dar… puțin îmi pasă.

 

Mi-a plăcut ideea de garderobă în interiorul clubului, chiar dacă tânăra responsabilă cu numerotarea boarfelor avea o mutră cam acră. E bine să știi că îți poți lăsa hainele care te feresc de frigul crunt al lunii decembrie, putând astfel să te destrăbălezi în voie pe muzica din club. Precaut din fire, mi-am păstrat cheile și celularul în buzunarul pantalonilor. Am fost mulțumit și de aspectul general al clubului „The Silver Church” (Da, e în România. Numele atestă mania românilor de a exagera cu anglicismele). M-a întâmpinat o încăpere destul de spațioasă, aerisită, aproape lipsită de fumul de țigară, decorată în stil gotic, de ale cărei arcade erau atârnate candelabre. Nu pot să spun că aspectul m-a luat prin surprindere, întrucât, ca un veritabil aspirant la o carieră în jurnalism, m-am documentat temeinic despre felul în care este amenajat clubul.

 

Cel mai OK nu mi s-a părut eranul imens cu leduri care lumina întreaga scenă, nici pupitrul DJ-ului care era undeva la balcon, ci barul. Deși am avut ocazia să cunosc barmani mult mai experimentați (adevărați maeștri ai shakerului), m-a bucurat faptul că acela a fost un BAR în adevăratul sens al cuvântului, unde puteai savura un cocktail delicios în timp ce priveai la barmanii care mânuiau cu îndemânare sticle cu diverse băuturi. Pentru că lumina nu era suficient de puternică, nu prea vedeai ce ți se turna în pahar (Vodka? Poate gin?), dar, la dracu’, era bun. Până la urmă, n-a murit nimeni (cred). Eu, unul, după un Mai Tai și vreo două Daiquri am uitat de toate inconvenientele și m-am rupt în figuri pe ringul de dans (și nici măcar nu era genul meu de muzică). Din păcate (pentru unii), conștiința și spiritul de observație au rămas active.

 

Despre prețuri, no comment. Eu oricum mă încadrez în categoria „big spender” și nu pun mare preț pe bani (ironic, nu-i așa?), deci e foarte posibil ca orice să mi se pară ieftin. Totuși, ca să citez un comentariu inteligent de-al dynei, „dacă era mai ieftin, era gratis”. Trust me, prețurile pot fi exagerate în multe cluburi bucureștene. Aici, un suc costa 5 lei, iar cel mai scump cocktail era, dacă-mi aduc eu bine aminte, 16 lei. Pomană, nu glumă!

 

După ce că nu mai erau locuri la mese (gentoaiele fetelor deja invadaseră toate cotloanele), organizatorii („dragii” de ei) s-au gândit să ne mai sufoce și cu un teanc de reviste expirate. Spun „expirate”, pentru că nu erau nici măcar de actualitate, ci vechi de mai mult de o lună. Slavă cerului, încă n-am ajuns atât de sărac încât să nu-mi pot permite o revistă (Atenție! Am zis „revistă”, nu rebut). Cei mai deștepți le-au călcat în picioare, alții, conduși de mania cleptomaniei românești, le-au îndesat în genți și le-au luat acasă. Pe post de hârtie igienică, presupun, pentru că am văzut și băieți disperați să plece acasă cu reviste precum „Cosmopolitan” sau „Marie Claire”. Ce dracupoate face un bărbat cu niște reviste ca astea, n-am nici cea mai mică idee.

 

Ce m-a scos din sărite a fost prezentatorul, un anume „MC Icsu”, care arăta de parcă ieșise dintr-o gură de canal. Îmbrăcat într-un tricou vai mama lui și niște pantaloni care semănau mai degrabă a canale de aerisire, a considerat că o bandană șmecheroasă ar completa imaginea lui de „bad boy”. În realitate, arăta ca un sticks în bătaia vântului. Și pentru că nu a putut să fie doar un dezastru vestimentar și-atât, a trebuit să deschidă și gura, ca să arate lumii cât de prost e, că de, prostul nu e prost destul până nu e și fudul. Preț de vreo două ore ne-a terorizat timpanele cu îndemnuri la sunete nearticulate precum „Aaaaa”, „Eeee”, „Yeeee”, de parcă am fi fost maimuțe sau papagali. Ceea ce n-a reușit tipul ăsta să înțeleagă a fost că noi eram studenți la Jurnalism, adică aveam destul creier încât să nu repetăm sunetele pe care le scotea el pe gură. În cele din urmă, s-a ales cu feedbackul dorit, tot nearticulat, venit de această dată din partea unor studenți mai tupeiști, sub formă de  „Huooooo!”.

 

După ce Idioțenia Sa Prealuminată, MC Icsu, a părăsit scena indignat fiind de faptul că nu i-a mers strategia cu „Aaaa” și „Eeee”, rolul de prezentator i-a revenit unui băiat pe care ulterior am aflat că-l cheamă Claudiu. Deși nici el nu a fost consecvența întruchipată, s-a descurcat mult mai bine decât anonimul care s-a rupt în figuri la începutul serii.

 

Ajungând la cel mai important moment al serii, concursul de miss&mister, nu pot să spun decât că am remarcat (cu foarte mici excepții) dezastre vestimentare, combinații dezastruoase de haine și accesorii și o atitudine care nu-și are locul pe scenă și, mai ales, în fața camerelor de luat vederi. Din câte am înțeles, bobocii au fost nevoiți să-și asigure singuri ținutele (câte una pentru fiecare probă), ceea ce explică lipsa de inspirație în alegerea hainelor. Trecând peste asta, foarte mulți dintre ei au fost nesiguri, au greșit pașii și s-au lăsat copleșiți de emoții. Multe  elemente, de la postură până la felul în care pășeau, nu au fost potrivite pentru ieșirea pe scenă.

 

Un alt lucru care m-a nemulțumit și m-a lăsat cu un gust amar a fost una dintre probele concursului, cea în care bobocii au fost întrebați despre DEEE (sper că n-am greșit numărul de „E”-uri). Nu știu exact ce înseamnă DEEE (ceva legat de ecologie în orice caz), dar știu că n-a fost frumos din partea organizatorilor să impună această probă, doar pentru a măguli sponsorul principal. Deranjant a fost și faptul că proba a fost aranjată, toți concurenții răspunzând corect la întrebările adresate. (Dubios, nu-i așa?)

 

Muzica a fost acceptabilă, în sensul că a existat varietate. Spre sfârșitul serii s-a prostit DJ-ul, pentru că a început să exagereze cu muzica twist și rock’n’roll sau cum s-o mai numi. Înțeleg să se facă un „remember” al anilor trecuți, dar nici chiar așa. Cu toate astea, studenții s-au distrat (nu știu dacă au făcut-o de bunăvoie și nesiliți de nimeni sau din cauza consumului de alcool). M-am distrat și eu în cele din urmă, dar nu mulțumită organizării (care a lăsat de dorit), ci datorită faptului că, de când sunt la această facultate, am învățat să mă adaptez cu succes chiar și celor mai neobișnuite situații.

 

În concluzie, Media Night 2008 a fost nașpa. BALUL (pentru că asta a contat încă de la început) a fost… OK, să zicem. Am apreciat foarte mult efortul unor persoane dragi mie implicate în organizare și faptul că unii oameni încă mai știu să se distreze indiferent de situație, dar nimic mai mult.

 

Până la următorul articol, toate cele bune!

Creative Commons License
Acest text se află sub incidența legilor de copyright. Nu se permite copierea, difuzarea sau modificarea lui fără acordul autorului..