CHAPTER II – „Collateral Victims”

CHAPTER I – „Le Secret”

Saturday, March 6th, 8:28 PM, Bucharest, somewhere on Heroes’ Boulevard

A massive, arctic white Audi A8 turns right, speeding towards Queen Elisabeth Boulevard. Wearing the same black suit and Bailey’s hat, A. nervously controls the wheel, unconsciously measuring the distance left until the club. He wouldn’t have come if it wasn’t for an emergency. It was 7 PM when his cellphone rang. On the other end of the line, R’s rugged voice informed him about what was going on.

A: “Why don’t YOU go?”

R: “You know very well why…”

A (sighing): “How am I supposed to get there? People will stare at me if I get on the bus all dressed in black”

R: “Take my car”

Without arguing, A. whispered “OK” and hung up. He could have taken his godmother’s Skoda Fabia instead, but driving a stick shift wasn’t his thing lately. R’s car had dark windows and automatic transmission. Besides, he loved that car. So he slipped into his shiny black costume, put on his hat and took the keys hidden in a small wooden box, under his Tarot cards. Half an hour later, there he was, approaching the place he was beginning to hate. He waited round the corner for the street to clear, then turned left and parked the car on a deserted alley. Just as R. taught him, he pressed the small button behind the steering wheel and the plates switched immediately. It was a safety measure he had to take every time he needed to be sure the car wouldn’t be recognized. After all, a luxury car like that could be easily spotted in a city like Bucharest.

It was the first time he entered the club through the back door. He didn’t notice that until he read the amazement in the bartender’s eyes.

“Good evening, Mr. A!”

“It’s anything but good”, said A, while taking his coat off.

“Would you like me to help you with that, sir?” the bartender politely offered, while approaching the place where A. stood.

A, amused: “You know… You ask me that every time I come here. If I didn’t know you better, I’d say you’re trying to find a reason to undress me”

Bartender, slightly blushing: “Oh… Sir… I wouldn’t… I mean, I didn’t mean to…”

A, winking: “Don’t worry! I’m flattered, but I’m already promised to somebody else”

A. walked towards the door at the other side of the room, leaving the bartender hanging. As soon as he opened the door, the lights turned on, illuminating the whole corridor. When he reached the other door, he took one last look behind, as if contemplating the light. He knew what came next: a small, dark room, another door which he was going to open using the same rusty key and then, the stairs which will lead him to the subterranean side of the city. Bucharest’s guts, the pit of the damned, a side of the city only few people knew about…

He stopped only a few inches away from the final door. This time, it was not the memory of last time’s quarrel that kept him from opening it, but a loud punch, followed by an even louder scream. It seemed there was a real fight going on in there. So he decided to grab a hold of himself and see what was going on.

The room was chocking in darkness and smoke. The only source of light was a lamp hanging from the ceiling, balancing quickly, as if someone hit it by accident. A. could distinguish G’s figure in the shadow. He was sitting on a chair, resting his leg upon the other, with a Cuban cigar between his fingers. Beneath the trembling lamp stood G’s bodyguard, a massive guy with an annoying Russian accent. Right next to him, there was a young boy, kneeling and gasping. His wrists were bruised from the rope he had been tied with, and his face was all covered in blood. His blood, shed by the cold-hearted brute. The table which was once in the middle stood in the opposite corner, sustaining the silver plate, a bottle of brandy and three empty glasses.

A, taking a look around: “Love what you’ve done to the place!”

G: “What the hell are you doing here?”

A, being ironic: “I’ve heard you’re in for a feast. So I decided to join”

G, pissed: “Well, you’re not on the guest list”

A: “Oh, is that so? My bad!”

G: “Now, really… Why are you here?”

A. didn’t even bother to answer his question. He rushed towards the table, pulled a white handkerchief from his pocket and dipped it into the bottle of brandy. He then kneeled in front of the young boy and cleaned his wounds. He had a broken nose and a few other lacerations on his face. It seemed the brute had been beating him for at least an hour.

A, whispering to the young boy: “What did you do?”

The young boy, chocking with blood: “I… I bor… I borrowed some money… My… My sister, sir… She… She’s ill… She needs it…”

A, sighing: “It’s OK, calm down. Don’t strain yourself. How old are you?”

The young boy: “I’m… I’m 17”

A, covering his face with his palms: “Oh my freakin’ God!”

A. felt a hot stream of blood invading his brain. Somehow, he empathized with the kid’s suffering. Underneath that cold shell of his, a fragment of goodness still remained. So, for the very first time in his life, he confronted G.

A, losing all sense of control: “Are you out of your fucking mind?!”

G: “He borrowed money from us and didn’t want to give it back”

A: “He’s seventeen, for Christ’s sake! How could you expect him to give it back?”

G: “It’s none of my business and it’s none of yours, as well”

A: ‘’Oh, you… You knew it all along! You knew he wouldn’t be able to pay back, didn’t you? You did all this for your entertainment!”

G. laughed uncontrollably, confirming A’s theory.

A, desperately trying to make a point: “Do you have any idea of what will happen if the Police finds out about this?”

G, smiling: “You silly boy… Have you forgotten WE control the Police?”

A: “And what about the press?”

G: “It won’t make it to the press. By tomorrow morning, this low-life skunk will be floating in the waters of Dâmbovița. And besides, why are you so nervous about the press? We’ve got you infiltrated in the system”

A: “How can you talk like that? He’s a human being, not a rat!”

G: “And who would miss him? He’s insignificant. He’s what I like to call (short break) a disposable part”

A. couldn’t take any more of that. Moments like those made him realize Bucharest was indeed a dangerous city; and not because of the amateur thieves, but of the great underground menace, waiting in silence right beneath the surface. He couldn’t stop it. He knew that very well, but he had to do something about that poor boy. If he decided to leave as if nothing happened, an innocent life might have been wasted.

A: “How much does he owe you?”

G: “Three hundred euros”

A, shocked: “Is this the price of life nowadays? God, G, you wipe your ass in the morning with a thousand euros bill and you’re willing to kill this kid because he owes you three hundred… You’re despicable!”

A. didn’t know what sickened him the most, the amount of money the kid couldn’t pay, or G’s sick games. He figured out that if G. gets his money back, everything will be back to normal. So he took out his wallet and pulled a 500 euros bill. His mother gave him the money for an upcoming trip to Istambul. He needed them, but somehow, the young boy’s life was far more important.

A: “Here! You can keep the change!”

G. was outraged by A’s gesture. He stood up, almost forgetting about his crippled leg. His bodyguard rushed to help him stand up.

G: “How dare you? You wanna end up just like him?”

A: “Oh, you wouldn’t dare touch me. Like you said, you need me to control the information that goes out. And besides, I’m like a son to you. A very stubborn and disrespectful son”

A. turned his back on G, letting him know that the conversation was over. He untied the boy and placed one of his arms around his neck. He carried him back to the bar, where the bartender helped them get to the car. With the wounded boy on his right, A. started the engine and drove off, leaving the club behind. After a couple of miles, A. found the courage to speak to the one next to him. He was awake, but still suffering from the wounds on his face.

A: “Where can I drop you off?”

The young boy, coughing: “I live in Rahova, corner of 13th September with Mihail Sebastian, near the Prosper Center”

A: “Listen… Pay attention to what I’m about to say, because I’m only gonna say it once. If we ever meet again, you don’t know me, got it? Act like you’ve never seen me in your life. And stay out of trouble! Next time, I won’t be able to save your ass. These people are dangerous!”

After dropping the young boy, A. headed home. He lived only few blocks away, so after ten minutes of driving, he parked his car in the usual place. When he got out of the car, his eyes instinctively turned towards the windows of his apartment on the third floor. The light was on. “Funny, I don’t remember leaving it on. And my roommate isn’t home”, said A. to himself. When he found the door open, he realized there was a stranger in his house. A stranger he knew very well…

R. was lying in his bed, half-asleep. How he got there was a total mystery, since R. couldn’t go anywhere without his car. He changed his clothes and lied down next to him, facing the ceiling.

A: “I’m so tired of this, you know…”

R, mumbling: “I know, but we’re both part of this game. And we have to keep playing…”

Just like every other night, A. stood up till dawn. He spent his time online, chatting about minor things. In the morning, he got up and opened the window, looking down the boulevard. The city was starting to wake up. Once again, A. found himself envying his neighbours for being able to sleep well at night. He hadn’t had a decent sleep in weeks. From sleeping pills to alcohol, he tried it all. But nothing really helped him. He still had horrible nightmares. On and on, he kept remembering everything he’d done.

After a couple of minutes of staring into the fog, he closed the window and lied down on his bed. R. was already asleep. His perfume was all over the room. It was perhaps that strong, tropical scent of R’s Aqua di Gio that made him close his eyes and dream of a better life. Deep down in his heart, he knew he’d wake up the next day, dissapointed and angry. But he also knew R. would wait for him in the kitchen with a mug of strong coffee and a pack of smokes.

A new dawn was breaking… Somewhere in the city, a young 17 years old kid will wake up appreciating life even more. The night before, an innocent life had been spared. A collateral victim was given the chance to start it all over, a chance A. will never have.

Anunțuri

Singurătate

“But the secret is still my own, and my love for you is still unknown…”

Cu ochii înecați în lacrimi, stau lângă tine și privesc cum arzi… Trupul tău, prins între fiarele contorsionate ale mașinii devine o flacără vie, o flacără care arde cu aceeași pasiune cu care tu ai trăit. O fracțiune de secundă, atât ți-a trebuit ca să pierzi controlul mașinii și să ne izbești pe amândoi de stânci. Iar acum zaci fără suflare în stânga mea, cu ochii deschiși și buzele încleștate. Fixezi marea cu privirea ta goală, în timp ce flăcările te devorează treptat. Curând, vei fi doar o grămăjoară de cenușă, pe care briza caldă o va purta spre locurile pe care le-ai iubit. Amintirea ta se va ridica odată cu vântul, va pluti în văzduh, apoi se va așterne din nou pe pământ. Vei deveni sol, vei hrăni plantele, vei intra în uitare…

Aud focul mocnind și mă doare… Mă doare că nu pot să ard odată cu tine. Și-ți aud carnea cum începe să sfârâie… Întocmai ca un ambalaj de gumă aruncat în mijlocul unui foc de tabără, începi să te transformi în scrum. Flăcările îți mângâie chipul cu brațele lui incandescente, dar tu nu te opui. Mi-aș fi dorit atât de mult să pot fi eu cel care-ți dezmiardă fruntea, obrajii și buzele pentru ultima oară, dar focul mi-a luat-o înainte. Încă mai ai cicatricea pe care ți-ai făcut-o pentru mine. Ai vrut să rămânem uniți pentru totdeauna prin durere, prin aceeași arsură de brichetă deasupra încheieturii. Și iată că totul se termină tot cu durere… Totul arde, totul se mistuie în mijlocul flăcărilor care par să danseze în jurul tău.

Reușesc să mă desprind de tine înainte ca focul să ne cuprindă pe amândoi. Nu știu de ce mă zbat să supraviețuiesc, pentru că oricum viața mea nu mai are niciun rost fără tine. Portiera îndoită se opune la început, dar se deschide în cele din urmă cu un scârțâit metalic. Din hainele mele ies șiroaie lungi de fum și aș vrea ca mirosul cărnii tale arse să rămână impregnat în pielea mea pentru eternitate. Desculț și lipsit de vlagă, cutreier șoseaua pustie, lăsându-te în urmă. După doar câțiva pași, mă prăbușesc pe asfaltul cald și-mi îngrop chipul în mâini. Ascult vântul care răscolește coama copacilor de pe colinele din apropiere. Zgomotul lui croindu-și calea printre frunze seamănă cu un bocet amar. Până și el știe că nu mai ești…

Eu ce-o să mă fac acum fără tine? Cum o să mai pot eu trăi știind că ai murit? Îmi ridic privirea, încercând să caut disperat un răspuns în stâncile care se înalță deasupra mea, sau în asfaltul inert de sub picioarele mele. Dar totul în jurul meu e tăcere. Regăsesc în schimb, după atâția ani, marea. Marea Neagră, locul în care începe povestea mea… Marea, cea care mi-a dat viață, cea din apele căreia m-am născut.

La orizont, norii se-adună de furtună. Cerul seamănă cu o coală imensă de hârtie pe care poetul a vărsat din greșeală o călimară de cerneală gri-albăstruie cu câteva secunde înainte să înceapă să-și aștearnă versurile. Contururile se adună, se despart, apoi se reunesc din nou. Un fulger semeț se eliberează din strânsoarea norilor și atinge cu vârful lui suprafața apei. În sinea mea, știu că a venit timpul… Marea, cea care mi-a dat viață, va fi cea care mă va îmbrățișa pentru ultima oară. La ce-mi folosesc mie viața și aerul din plămâni dacă nu te mai pot avea pe tine? Prefer să i le dau înapoi mării, să facă ea ce vrea cu ele. Decât o eternitate fără tine, mai bine mort!

Trupul mi se revigorează de îndată ce tălpile mele întâlnesc pătura abrazivă de nisip. Mă simt ca și cum m-aș întoarce acasă după o perioadă lungă de timp petrecut printre străini. Și marea e-ntr-adevăr casa mea, iar plaja e doar covorul din fața ușii, pe care eu trebuie să-mi șterg cu grijă tălpile înainte de a intra. Simt asta… Îi simt chemarea, îi aud vocea cum îmi strigă numele. Valurile ei se înalță cu fiecare pas de-al meu, se încovoiază și se pregătesc să-mi primească trupul greoi în brațele lor. Da, voi lăsa apa ei înspumată să-mi poarte trupul în larg, voi lăsa peștii să-mi consume carnea putrezită și îmbibată de păcate, îmi voi lăsa oasele obosite să se aștearnă pe fundul mării, printre alge și corăbii scufundate. Mă voi întoarce de unde am venit și voi lua cu mine amintirea ta…

Un vânt puternic se pornește dintr-o dată. Marea devine agitată și furioasă, ca o mamă supărată pe copilul care e gata-gată să facă o prostie. „Întoarce-te!”, îmi strigă vântul, dar eu nu mă-ntorc. „Pleacă!”, urlă stâncile, dar eu nu plec. Continui să merg, deși picioarele mi se afundă din ce în ce mai mult în nisip. Din spumele mării răsare o întreagă orchestră de instrumentiști. Trupurile lor descărnate se interpun între mine și mormântul meu acvatic. Au pleoapele cusute cu fir gros de cânepă și haine zdrențuite, ale căror petice deșirate plutesc agale pe suprafața apei. Ca și atinși de aceeași inspirație divină, se pornesc toți să cânte o simfonie funerară. Arcușurile viorilor urcă, coboară, urcă, coboară pe coardele care stau să se rupă sub apăsarea pătimașă. Trompetele se ridică triumfător în aer, iar sunetul lor brăzdează norii. Cerul le răspunde cu tonul baritonal al tunetului, iar fulgerele luminează întregul tablou dezolant. Arcușul contrabasului se plimbă alene pe coarde, când la dreapta, când la stânga… Undeva, pe o stâncă în mijlocul mării, un pianist frumos răsare de nicăieri, își potrivește mâinile pe claviatura de fildeș și intră în același ritm cu ceilalți. Vântul îi răvășește părul, iar valurile îl izbesc din toate părțile, dar lui nu-i pasă. E hotărât să-și ducă la capăt melodia.

Trec printre ei nepăsător, aruncându-mi din când în când privirea la chipurile lor transfigurate. Valurile îmi mângâie ușor picioarele, iar nisipul ud îmi intră printre degete. În sfârșit, mă voi uni cu marea! Apa e rece, dar eu n-o mai pot simți. Toate simțurile mele au încetat odată cu tine. Cât de mult aș fi vrut să-ți sărut buzele și să te strâng în brațe, tu n-o să știi niciodată… În spatele meu, instrumentiștii se topesc în mare, unul câte unul. Instrumentele amuțesc pe rând. Doar sunetul spart al pianului se mai aude de undeva din depărtare. Epuizat, pianistul se prăbușește cu toată greutatea peste clape, apoi se ridică și face o ultimă plecăciune înainte să-și întindă brațele și să se arunce de pe stâncă, făcându-se una cu marea.

Apa îmi ajunge acum până la gât. Valuri gigantice se înalță în fața ochilor mei, dar reușesc cumva să mă ocolească. În scurt timp, sunt complet scufundat. Apa îmi intră în urechi, în ochi, în plămâni, peste tot… În așteptarea morții, îmi revine în minte imaginea ta și parcă te văd plutind lângă mine. Închid ochii și aștept ca marea să ia înapoi ce-i al ei. Dar ea nu vrea… Un curent puternic mă aruncă din nou la mal. Valurile mă poartă pe brațele lor vânjoase înapoi spre siguranță. E ca și cum marea nu m-ar vrea, ca și cum mama nu ar vrea să-și ucidă propriul fiu. Încerc din nou, dar apa mă respinge.

Sleit de puteri, îmi întind trupul obosit pe niște stânci colțuroase care fac legătura între plajă și mare. Pietrele îmi sfârtecă pielea, iar carnea mi se macină sub greutatea oaselor zdrobite de forța valurilor. E sânge peste tot, sângele meu, pe care l-aș fi vărsat fără să stau pe gânduri pentru tine, mon amour imortelle et impossible. Valurile înspumate se izbesc de stânci, iar apa sărată îmi inundă rănile. Fără tine, nu mai sunt nimic… Doar o bucată de carne vie care-și așteaptă sfârșitul. O căldură neobișnuit de plăcută mă învăluie, căldură care se transformă rapid într-o febră acută. Corpul meu zvâcnește și se zbate. Își duce ultima bătălie pe acest pământ.

Din mine se desprind scântei. Mici fluturași incandescenți se dezlipesc din trupul meu și zboară pretutindeni. Seamănă cu niște tăciuni zburători care plutesc în văzduh, fără țintă. Dar zborul lor se curmă brusc. Aripile li se frâng și cad în mare. Plutesc timp de câteva secunde, apoi se duc la fund cu viteza unei corăbii scufundate de pirați. Se unesc cu marea, așa cum noi doi nu ne vom putea uni niciodată. Focul și apa, într-o îmbrățișare eternă… Din mare se ridică un soare roșiatic, îmbibat în sângele nostru. E ultimul semn de adio, ultimul salut al Universului… Închid ochii și un vers dintr-un cântec trist se stinge ușor pe buzele mele:

“Till now… I always got by on my own… I never really cared until I met you…”

Visul (partea I)

Știa că ceva nu e în regulă. Din momentul în care își ridicase capul de pe perna îmbibată în sudoare, simțise că se întâmplă ceva ciudat. Era conștient că visează, însă își auzise numele pronunțat cu atâta claritate. Fiecare silabă, fiecare sunet, rostite perfect de acea voce caldă, perfectă. Se ridică și privi speriat în camera întunecoasă. Pe măsură ce secundele se scurgeau, devenea din ce în ce mai convins că i se păruse, că totul era doar în imaginația lui. Dar vocea se auzi din nou… Numele lui, pronunțat mai apăsat de această dată, îi stârni un val de fiori pe șina spinării. Încerca din răsputeri să se convingă pe sine că își imaginează, însă o parte din ființa lui îi spunea că totul era adevărat.

Cu răsuflarea întretăiată, se ridică din pat. Un al doilea fior îl cuprinse când tălpile lui atinseră podeaua rece. Parchetul scârțîi ușor sub greutatea corpului său. Îi tremurau genunchii, iar inima îi bătea din ce în ce mai tare. Dar el n-o simțea… Auzea doar chemarea vocii care-i tulburase somnul, o auzea la limita dintre realitate și închipuire. Fără oprire, silabele se succedau, sunetele se întrepătrundeau și se uneau într-unul singur. Când trecu pragul dintre dormitor și sufragerie, nu mai avu nicio îndoială că vocea pe care o auzise era cât se poate de reală.

La început, avu un sentiment de ușurare când observă că în sufragerie nu era nimeni. Toate erau la locul lor, exact așa cum le lăsase înainte să meargă la culcare. Doar pendula din perete se oprise. De 18 ani, nu se stricase nici măcar o singură dată. Acum zăcea tăcută în perete, indicând ora trei. Neliniștea îl cuprinse din nou când, îndreptându-și privirea spre fereastră, zări o umbră întunecată de cealaltă parte. Rămase neclintit pentru câteva secunde, neștiind cum să reacționeze. Vocea se făcu auzită din nou.

Ceea ce la început sunase ca un ecou pierdut în depărtare, devenea acum un sunet clar, care i se lovea de timpane, făcându-i pașii să se îndrepte spre fereastră. Prin întunericul de nepătruns, el ocoli toate obstacolele, fără ca măcar să-și desprindă privirea de la umbra misterioasă ce-l aștepta. Pe măsură ce se apropia, putea distinge un bărbat înalt, cu privirea plecată în pământ. Nu-i vedea fața, însă știa că umbra fusese cea care îl strigase, sursa zgomotului care îi întrerupsese somnul.

Mânat de o forță invizibilă, el deschise larg fereastra, lăsând aerul rece de afară să-i revigoreze chipul obosit. Se lupta din răsputeri, știa că ceea ce făcea nu era bine, însă nu mai deținea controlul asupra corpului său. Nu putea decât să se lase purtat de val și să spere că totul avea să fie bine. În momentul în care fereastra se deschise, bărbatul misterios își ridică privirea. Doi ochi nepământesc de albaștri îl străpunseră atunci până în adâncul sufletului. Aceia cu siguranță nu puteau fi ochii unui om obișnuit. O știa prea bine, dar continua să-i privească.

Umbra zâmbi. În interiorul băiatului se dezlănțui atunci o avalanșă de sentimente confuze și nedefinite, care-i făcură încheieturile să tremure și degetele să-i zvâcnească. Avea un chip perfect, nepământesc de alb. De fapt, totul la acest bărbat părea nepământesc. Ochii, buzele subțiri, aproape feminine, care se terminau în adâncul obrajilor cu o linie fină, părul șaten, lung și cârlionțat care-i cădea pe umerii lați, masculini… Totul părea ca dintr-o altă lume.

Adânc în sufletul său, băiatul știa cine era bărbatul ai cărui ochi păreau să-i cunoască până și cele mai întunecate secrete. De prea mult timp se jucase cu forțe obscure, care depășeau limitele înțelegerii umane. Tot de atâtea ori, nu primise niciun răspuns. Dar iată că acum, acele forțe veniseră să-și ceară drepturile…

VA URMA