F&S Advertising

Uneori publicitatea e funny. Alteori e smart. De prea puține ori e și funny, și smart în același timp. Cu atât mai puțin ea va fi funny pentru că e smart realizată. Segmentarea, fir-ar mama ei să fie, e de vină pentru fragmentarea atât de amănunțită pe care marile companii o practică în ultimul timp. Să faci publicitate adresându-te unui singur segment de consumatori bazându-te pe o caracteristică definitorie unică e ca și cum ai spune „Oamenii sunt frumoși și DOAR ATÂT”. Dacă practici acest tip de segmentare, ai face bine să începi să te rogi să fie DOAR frumoși, pentru că dacă mai sunt și deștepți în același timp, își vor da seama că-i subestimezi și s-ar putea să-ți vezi cota vânzărilor ducându-se-n jos ca o grasă pe topogan.

Dar să lăsăm vorba la o parte și să trecem la ilustrare. Vă supun astăzi atenției cea mai recentă campanie publicitară a producătorului japonez de tehnică fotografică, Fujifilm, realizată de o agenție din (surpriză!) India.

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Orgasm”

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Pregnancy Test”
Fujifilm Finepix F70 Camera: „Solitaire”

Ca să fie clar pentru toată lumea, propunerea unică de vânzare sau atributul forte al noului produs Fujifilm îl reprezintă sistemul de detecție automată a zâmbetului. Până aici, nimic extraordinar. Aparatele foto au avansat într-atât, încât în viitorul apropiat ne vom trezi că vor face și sarmale. Bine, bine, dar în fiecare imagine sunt mai multe zâmbete. De ce a ales aparatul să se focalizeze doar pe unul dintre acestea? Partea interesantă abia aici începe!

Să ne concentrăm puțin pe textul care, deși insuficient la o primă vedere, este mai mult decât necesar pentru descifrarea înțelesului printurilor: „Finepix F70 with SMILE capture”. Se pun față în față o valoare cu o non-valoare (aici) inexistentă, respectiv zâmbetul și… absența zâmbetului sau, mai precis, zâmbetul fals. Așadar, aflăm ceva mai mult despre produs: el nu detectează un zâmbet, ci zâmbetul. Poate că în imaginile de mai sus există mai multe zâmbete pe care aparatul s-ar putea focaliza, însă nu toate acestea sunt zâmbete sincere.

În primul print sugestiv intitulat „Orgasm”, zâmbetul cu adevărat sincer este al lui. Doar el s-a bucurat de partida de sex. Ea, săraca, are un zâmbet la fel de fals ca orgasmul pe care tocmai l-a mimat.

În cel de-al doilea print („Pregnancy test”), se-ntoarce roata. De data asta, zâmbetul sincer și bucuria de a avea un copil îi aparțin în totalitate ei. El zâmbește, dar ce-o fi-n sufletu’ lui, săracu’… Nici nu vrem să ne gândim!

În ultima imagine („Solitaire” – go figure!), ia ghiciți cine nu e sincer! Sau sincere, mai corect spus, întrucât „prietenele” zâmbesc la vederea inelului de logodnă, dar în interiorul lor crapă de ciudă la gândul că ele sunt încă singure și că nu le-a procopsit norocul cu un hăndrălău care să le-arunce și lor pe deget colacul de salvare.

Produsele au evoluat semnificativ. Mai presus de detecția automată a zâmbetului, rezidă în puterea aparatului de a vedea ceea ce e sincer și ce nu în oameni. Exagerat, dar acesta este avantajul de bază al unui astfel de dispozitiv: să surprindă emoțiile interioare. Și să nu uităm totuși că publicitatea e la urma urmei o mare și umflată exagerare, frumoasă atunci când e făcută într-un mod inteligent, sublimă atunci când reușește să fie și amuzantă.

Till next time…

Boner alert la Kaufland

Când stăteam la casă, cutia mea poștală răsufla ușurată. Atunci când ai un câine rău în curte, în recipientul ăla de tablă nu găsești decât strictul necesar: facturi, înștiințări judecătorești și scrisori (asta doar dacă ai vreo rudă certată cu tehnologia). Cum câinii au o anumită afinitate pentru poștași, aceștia consideră probabil că e mai puțin durerors pentru fundul lor să-și îndese acolo toate materialele publicitare decât să îndrăznească să le îndese în cutie.

De când m-am mutat la bloc, îndeplinesc zilnic același ritual. Fie că vreau, fie că nu, golesc cutia poștală de vreo două ori pe zi. Nu, nu primesc scrisori de la fani, nici scrisori de dragoste. Am ghinionul de a mă afla în vecinătatea mai multor retaileri (Cora, Billa, Kaufland, Metro, Selgros), între două centre comerciale (mall-uri, pe limba tuturor) și lângă zeci de firme de pompe funebre. Așa că zilnic aflu cât mă iubesc și cât de important sunt pentru toți cei menționați mai devreme.

Uneori m-apucă dracii, alteori găsesc informații utile și, de cele mai multe ori, găsesc răspunsul la întrebarea „Cum să duci des coșul de gunoi?” Se întâmplă (rareori, dar se întâmplă) să mă amuz teribil pe seama cataloagelor de la retaileri. Luați și priviți ce le-a trecut prin minte celor de la Kaufland să scrie pe unul dintre materialele lor:

IMG_7489

Așadar am aflat că ăștia de la Kaufland sunt TARI pentru mine. Nefericit text, zău așa! Acum, sincer… La ce să mă gândesc când citesc asta? N-au trecut nici măcar două secunde după ce-am citit propoziția asta, că mi-am imaginat personalul masculin de la Kaufland cu o erecție cât casa. Poate dacă aș fi fost femeie m-ar fi încercat un vag sentiment flatant. Dar, slavă cerului, nu sunt, așa că singurul sentiment care mă încearcă e unul de greață și dezgust. Înțeleg că te duci la Kaufland să-ți umpli frigiderul cu carne (printre altele), dar nu la propriu!

Nu încerc să le găsesc nicio scuză, pentru că o asemenea greșeală m-a făcut să nu mai vreau să calc pe la Kaufland în curând (deși hypermarketul e poate unul dintre cele mai bine organizate din câte există), dar cataloagele lor sunt inedite prin faptul că seamănă mai mult cu o revistă, având la sfârșit cuvinte încrucișate, bancuri și rețete. E chiar păcat că au dat cu mucii-n fasole în halul ăsta.

Pour mon âme

Preluând exemplul altor bloggeri, am întocmit și eu o listă cu cinci melodii de suflet, care mă reprezintă și pe care le ascult (sau le-am ascultat) în diverse perioade ale vieții mele. Enjoy!

  1. Bonnie Tyler – „Total Eclipse of the Heart” (melodia pe care mi-am pierdut virginitatea)

Dacă vă întrebați când anume, răspunsul este 6 februarie 2006. O chema Amalia și avusesem împreună peste trei ani de relație (la distanță, altfel nu cred că ar fi durat atât de mult). Eram virgini amândoi, deci vă puteți închipui cât de jalnic a putut să fie. Cert e că, ori de câte ori ascult melodia asta, mi se ridică părul de pe grumaz.

2.  Daniel Levi – „L’envie D’aimer” (melodia care îmi redă de fiecare dată speranța)

Chiar dacă e o melodie lentă, îmi redă speranța de fiecare dată când mă simt abătut. Presupun că titlul („L’envie d’aimer” = „pofta de a iubi”) mă face să mă gândesc că încă mai există lucruri pentru care merită să lupți pe lumea asta.

3.  Adam Brand – „Hell of a Ride” (melodia pe care o ascult atunci când sunt fericit)

E o melodie gen country, numai bună de ascultat la o beție cu prietenii, undeva pe la sfârșitul vieții, pentru că reflectă exact ideea pe care o am eu despre amiciție. Dacă stau bine să mă gândesc, dacă ar fi vreodată să le dedic prietenilor mei o melodie, cu siguranță aș alege-o pe aceasta.

4.  Lady GaGa – „Bad Romance” (melodia cu ale cărei versuri mă identific cel mai bine la momentul actual)

Nu întrebați de ce. Doar ascultați versurile!

5.  Celine Dion – „Call the Man” (melodia pe care dorm cel mai bine)

Pentru cei care nu știu, eu sunt fan Celine Dion, însă nu am vrut să fac un top doar cu melodiile ei. Așa că am ales-o doar pe aceasta, care mă ajută să dorm buștean. Ori de câte ori am insomnii, pun căștile-n urechi, dau volumul la jumătate și bag „Call the Man”. Efect aproape instantaneu!

Iubirea față de aproapele

Nu știu ce am în ultima vreme, cred că m-am lovit la cap (ceea ce n-ar fi exclus, ținând cont de reputația mea de împiedicat notoriu), dar am o poftă nebună de citit. Până nu demult, uram cărțile. Îmi jurasem că după ce termin facultatea n-o să mai pun în viața mea mâna pe o carte, decât dac-o fi s-o mut dintr-un loc într-altul. Asta se datorește în mare parte faptului că am citit foarte mult la o vârstă la care probabil trebuia să fac ceea ce făceau ceilalți copii. S-au adăugat apoi lecturile obligatorii pentru liceu, iar acum sunt nevoit să citesc cărți care nu-mi plac deloc pentru a trece examenele de la FJSC.

Nu știu care e vârsta de la care un copil ar trebui să înceapă să citească, însă eu am început cam de pe la trei ani. Când eram mic, mergeam foarte des în vizită la niște prieteni de familie. Țin minte că se strângeau destul de mulți oameni (ceea ce se întâmplă și acum). Și, pentru că nu stăteam locului o clipă și începeam să arunc cu scrumiere în capul oamenilor sau să sparg diverse obiecte, oamenii ăștia mă puneau să citesc. Ciudat era că-mi și plăcea, iar cititul era singura modalitate de a mă ține ocupat. Am început cu ziare, am continuat cu cărți de povești, ajungând într-un final să citesc romane de dragoste, în timp ce alți copii încă se jucau cu puța-n țărână.

Presupun că plăcerea de a citi mi-a fost insuflată de bunică-mea, pentru că pe mama n-am văzut-o-n viața mea ținând vreo carte-n mână, în afară de revista „Practic în bucătărie”. În schimb, bunică-mea a citit toate cărțile din bibliotecă de vreo trei-patru ori. Și, trust me, biblioteca mea de acasă cuprinde vreo mie patru sute și ceva de volume (la ultima numărare), ca să nu mai pun la socoteală și volumele arhivate în podul casei din cauza lipsei de spațiu. Din ele, eu am citit doar vreo mie și ceva. Bunica mea obișnuia să spună că atunci când citește o carte trăiește alături de personaje și uită de tot în jurul ei. Cam așa se și întâmpla, pentru că nu de puține ori i se ardea mâncarea pe foc pentru că nu mai lăsa cartea din mână.

Avea ea o carte, „Goodbye Janette” se numea, pe care o citea cam o dată pe an, să zic așa și o punea de fiecare dată pe ultimul raft al bibliotecii, ca să nu ajung eu la ea. Mare greșeală! Un copil e cu atât mai tentat să pună mâna pe lucrul pe care i-l interzice un adult. Așa că, într-o zi, am drogat-o pe bunica cu o doză sănătoasă de somnifere, am luat frumușel un scaun și-am pus mâna pe cartea interzisă. După ce am citit primele zece pagini, am înțeles de ce o ascundea de fiecare dată. A fost prima carte cu tentă erotică explicită pe care am citit-o. Și mi-a trezit sentimente pe care la vârsta aia nu le înțelegeam și nu le puteam defini. Mi-a rămas în minte pasajul descriptiv care o înfățișează pe ea, în genunchi la picioarele lui, descheindu-i șiretul de la cămașa de noapte, eliberându-i penisul erect, al cărui gland pulsa spasmatic. Nu știu de ce am scris asta aici… (roșește)

Când am crescut, cărțile au început să iasă treptat din viața mea. Am descoperit televizorul (pe care acum îl deschid, fără exagerare, doar de două ori pe an), Internetul, sexul și alte chestii mult mai interesante decât cititul. Ori de câte ori încercam să deschid o carte, îmi pierdeam imediat răbdarea, iar șirurile interminabile de caractere îmi provocau migrene îngrozitoare. Mai nasol a fost cu facultatea, unde, fie că voiam sau nu, eram obligat să citesc niște porcării din care nu înțelegeam absolut nimic (a se vedea lucrările de semiotică). Probabil de-asta am început să urăsc cărțile atât de mult.

În curând, voi lăsa magnificul București pentru Brezoiul cenușiu. Va fi o călătorie îngrozitor de plictisitoare, urmată de câteva zile de amărăciune, pentru că mă simt atât de singur și de părăsit acolo… Cât de mult am vrut să scap de acasă și, uite-mă acum! Mă întorc în lanțuri în locul în care am suferit cum poate n-o să mai sufăr niciodată, în locul care-mi trezește numai amintiri dureroase și neplăcute. Mă ține în viață doar speranța că voi pleca la timp ca să prind sfârșitul de an în București, alături de oamenii pe care i-am descoperit recent și de care n-aș mai vrea să mă despart niciodată.

Lăsând lamentările la o parte și revenind la subiectul inițial al acestui articol (cărțile, în caz că nu v-ați dat seama), am de gând să citesc mai mult și să nu mai urăsc cărțile atât de tare. Ca să nu mă plictisesc, voi încerca să citesc în autobuz „Gargui”, o carte pe care am cumpărat-o după ce am văzut-o la o colegă de grupă. Vedeți voi, eu fac tot ceea ce fac în urma unei recomandări. Dacă nu-mi recomandă cineva o carte sau un film, eu nu citesc și nu mă uit din proprie inițiativă. Asta e una dintre numeroasele mele ciudățenii. Mi-ar trebui un consilier permanent care să-mi spună că cărți să citesc și ce filme să vizionez, în urma experienței sale.

De vreo zi și ceva, mă bântuie titlul unei cărți pe care am citit-o doar pe jumătate. Vreau s-o citesc imediat cum ajung acasă. Este vorba despre cartea care dă și titlul acestui articol, „Iubirea față de aproapele”. Nu-mi aminteam autorul, așa că am dat un search pe Google. E scrisă de Pascal Bruckner și vorbește despre viața unui bărbat care alunecă treptat într-o viață de gigolo, ca urmare a educației pe care a primit-o în copilărie (din câte țin eu minte din ce-am citit, mama lui îi dădea bomboane ca să se dezbrace de față cu toată lumea). Deși unele scene au fost tăiate de editor, cartea rămâne un superb studiu despre prostituția masculină, care i-ar face chiar și pe cei mai fioroși bărbați să roșească.

Cum am cumpărat noi, familie decentă și serioasă (yeah, right!), cartea asta, e foarte amuzant. Eram cu maică-mea în mall-ul din Râmnicu Vâlcea și se apropia ziua bunicii. Și ce dracu’ să găsim mai potrivit decât o carte?! Partea proastă era că eu și mama trebuia să alegem cartea. Maică-mea e la fel ca mine: alege o carte după copertă, sau după biografia autorului. Se plimbă ea vreo juma’ de oră prin librărie ca oaia prin iesle și ochește în cele din urmă o carte. O întoarce și citește un sfert din ceea ce scria pe spate. Vede ea cuvinte precum „eseist”, „filosof”, „scriitor prețios” etc. și se hotărăște s-o cumpere, convinsă că a dat peste un roman de valoare. Eu n-am zis nimic. Eram sictirit de faptul că alegeam o carte drept cadou.

Pe drum, pentru că mă plictiseam teribil, i-am cerut cartea ca să mă uit prin ea. Și, când am văzut că aproape fiecare pagină conținea câte-o expresie din câmpul lexical al cuvântului „pulă”, am râs în sinea mea și mi-am zis „OMG, o să facă infarct baba când o să citească asta”. Și cam așa a și fost. Timp de vreo juma’ de oră a urlat încontinuu la mama: „Ești tâmpită la cap?! Tu vrei să mă omori? Ăsta-i cadou?! Scroafo!”.  Am salvat cartea din gunoi și-am citit primele o sută de pagini. Eu sunt un ciudat și jumătate când vine vorba de chestiuni sexuale, așa că mi-a plăcut, evident. Regret doar că n-am apucat s-o termin, însă-mi promit mie însumi că o să fac asta de îndată ce ajung acasă.

Nu știu dacă o să mai apuc să scriu vreun articol până plec… Sunt trist și deprimat din cauză că las în urmă Bucureștiul cu tot ce înseamnă el și nu vreau să mă apuc să scriu din nou articole emo. Mi-e frig, deși calorifele sunt fierbinți. Îmi vine să bocesc, dar cred că mi-e prea rușine să fac asta. (oftează) Cred că mă duc să-mi fac un ceai fierbinte de mentă… 😦

Parcuri

Hai să vorbim despre parcuri… Bleah, boooring! Hai să vorbim despre ce semnificație au parcurile pentru mine! Hmm… Might be interesting! Când spui „parc”, te gândești automat la pensionari jucând table pe o bancă, sau la babe care-și plimbă potăile. Nu este și cazul meu. Nu sunt nici pensionar (deși uneori gândesc ca unul), nici nu știu să joc table (spre rușinea mea) și nici câine n-am (Tobița, iartă-mă, dar tu nu ești câine. Ești monstru). Dar îmi plac parcurile. Mai ales cele din Capitală. Bine, nu mă refer aici la TOATE parcurile din București, evident, ci doar la cele mari și cunoscute.

Eu sunt o fire mai ciudată, dar cred că nu mai are rost să spun asta. Majoritatea oamenilor asociază parcurile cu primăvara, când înmuguresc copacii, înfloresc floricelele și zboară fluturașii. Ei bine, eu nu! Copăcei, floricele, fluturași, toate astea nu-s de mine. Mie-mi plac parcurile toamna, sau, și mai bine, iarna (mă refer aici la iernile geroase, lipsite de ninsoare – urăsc zăpada). Nu știu de ce, dar mie mi se pare că parcurile sunt frumoase doar în aceste perioade ale anului.

Primăvara sau vara parcurile sunt înțestate de oameni și plutește în aer o aromă de iubire care pe mine, personal, mă dezgustă. Mie îmi place să merg prin frig îmbrăcat subțire, să mă autoflagelez pentru niște păcate de care nici măcar eu nu sunt conștient. Ador să mă lovească vântul în față, să simt că-mi dau lacrimile și că am halucinații de la ger. Îmi place dezolarea pe care o afișează fiecare copac lipsit de frunze, pentru că mă atinge la suflet durerea mai mult decât ar putea-o face vreodată fericirea.

Recent, am simțit nevoia să ies din casă și să petrec puțin timp cu mine însumi și cu gândurile mele. Și de ce să nu cutreier parcurile, dacă tot am construit atâtea amintiri în ele? Vedeți voi, există trei parcuri în București de care se leagă o trăire, un sentiment, un episod din viața mea. Nu, aceste momente nu sunt fericite. Nu, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele într-un parc, ba dimpotrivă. Cu toate astea, sub semnul fiecărui parc stă o experiență personală.

Cișmigiul… Boemul Cișmigiu… Pentru mine, numai boem n-a fost. Toate întâlnirile din Cișmigiu s-au terminat întotdeauna cu o partidă de sex. Nimic mai mult. Sex trist, sex de nevoie, sex de nervi, sex din răzbunare… Same name, different story. Nu știu cum se face că niciodată nu am depășit acest stadiu, deși au fost cazuri în care mi-aș fi dorit. Știu cel puțin cinci oameni care mi-ar zice „Cuaie, ești prost la cap?! Sex is great!” Da, o fi, dar nu sexul e scopul meu în viață, oricât de obsedat aș putea părea la un moment dat.

Herăstrăul… Imensul Herăstrău… Hm! Toate întâlnirile din Herăstrău s-au terminat cum nu se poate mai prost și mai dureros. Pe cât de mare parcul, pe-atât de mare suferința. A fost ceva mai mult decât sex, trebuie să recunosc, dar tot a trebuit să intervină ceva la un moment dat care să strice totul. Și uite-așa se ducea dracu’ relația, ba cu urlete, ba cu plânsete, ba cu reproșuri. De fapt, e impropriu spus „relație”. Cea mai lungă (hai să-i zic) legătură pe care-am avut-o cu cineva de când sunt în București n-a durat mai mult de o săptămână. Și cică din cauza mea, că am fost prea pretențios și prea încăpățânat. Well, eu sunt genul de persoană căreia nu-i place să fie schimbată. În momentul în care mi se impun reguli sau limite, arivederci Valencia, oricât de mult te-aș fi iubit! Și nu, nu sunt pretențios, sunt eltist. Am mai spus asta. Mi se pare normal să vreau ce e mai bun pentru mine.

Carol… Mărețul parc Carol… Parcul meu favorit. De acesta mă leagă o poveste diferită. Încă de dinainte să vin în București la facultate, mă intriga acest parc. În timp ce prietenii mei bucureșteni îmi povesteau de Cișmigiu și Herăstrău, eu mă gândeam numai la Carol. Când am venit în București, eram pornit să-l văd odată pentru totdeauna. Și n-am avut timp… Într-o noapte, l-am visat (știiiu, e lame să visezi un parc). A doua zi, mi-am adus aminte visul până în cele mai mici detalii. Nu știam dacă ceea ce visasem era adevărat, pentru că nu-l văzusem niciodată. Call me crazy, dar am mers în derivă pe străzi până ce, într-un final, am ajuns acolo. Și da, arăta exact așa cum îl visasem.

De-atunci, parcul Carol a rămas parcul meu de suflet. Ori de câte ori mă simt trist sau deprimat, merg acolo și dispoziția mi se schimbă imediat. Nu știu de ce, nu pot să explic. Poate că reîncarnarea este posibilă și viața mea anterioară are legătură cu parcul ăsta. Asta ar explica felul în care am ajuns la el, fără hartă, fără indicații, fără nimic. În mod surprinzător, parcul Carol nu are nicio legătură cu viața mea sentimentală (încă). Îmi place să cred că acolo, la umbra mausoleului, va avea loc întâlnirea vieții mele, că acolo voi cunoaște persoana lângă care voi rămâne tot restul vieții mele. Poetic, nu? Hmm… Nu știu ce m-a apucat. Vă rog, scuzați latura emo a personalității mele.

Șapte Greutăți (Seven Pounds)

Când m-am gândit să adaug rubrica „Filme” la blog, mi-am spus: „OK, acum despre ce dracu’ o să scriu? Nu prea se mai fac filme bune.” Ei, iată că zilele acestea am dat peste un film care m-a impresionat și pe care îl recomand tuturor cu căldură.

Deja afișul m-a scutit de orice efort de a da detalii. Este vorba despre cel mai recent film care-l are în rol principal pe nimeni altul decât Will Smith. Actorul, care a jucat și în alte filme celebre, precum „MIB – Men In Black” sau „Hancock”, interpretează de această dată un rol cât se poate de serios. Probabil că seriozitatea debordantă a filmului și tenta sa dramatică m-au făcut să stau puțin pe gânduri înainte de a-l viziona (nu sunt un mare fan al dramelor). Dar pentru că mă plictisisem de toate porcăriile aparute recent pe piață, i-am dat o șansă acestui „film serios”. Și n-am regretat.

Acum ar urma partea în care eu povestesc ce se întâmplă în film. Uite că nu-i așa! N-o să divulg acțiunea și nici deznodământul, pentru că ele reprezintă toată frumusețea filmului. Voi încerca doar să dau câteva detalii care ar ațâța pofta oricărui cinefil care se respectă. Trebuie să încep prin a spune că nu l-am mai văzut niciodată pe Will Smith interpretând un rol atât de serios. Dacă până acum numele lui îmi trezea în minte imagini care îmi stârneau râsul, în acest film, personajul pe care el îl interpretează nu poate decât să mă facă să-mi analizez comportamentul și să văd dacă am fost un om bun sau nu. De fapt, cred că ăsta este și rolul filmului: să te facă să te autoanalizezi, să te pui în locul personajului și să vezi dacă tu ai fi în stare să faci sacrificiul pe care l-a făcut el. Dacă poți, chiar și teoretic, ești un om bun. Dacă nu… asta e.

Vorbind la modul cel mai serios, „Seven Pounds” este un film care chiar „te ține în priză”, în sensul că nu înțelegi mare lucru din început, deci trebuie să fii foarte atent la acțiune și la derularea evenimentelor. Finalul clarifică totul și plusează la capitolele de originalitate și dramatism. Tot finalul este cel care dezvăluie motivul pentru care misteriosul Ben Thomas (Will Smith) își pierde slujba de inginer în aeronautică și „devine” un biet angajat la Fisc.

Ca să n-o mai lungesc, filmul ăsta e foarte potrivit pentru perioada sărbătorilor. Aruncați toate DVD-urile cu filme cu Moși Crăciuni expirați! De Crăciun, când trebuie să fim mai buni, mai darnici, mai generoși,„Seven Pounds” ne dă o adevărată lecție de bunătate și sacrificiu.

Vizionare plăcută!