Ce NU TREBUIE să lipsească din geanta unui bărbat modern

Vorbeam AICI despre obiectele care n-au ce căuta în geanta unui bărbat modern. Ei bine, acum cred că este timpul să întoarcem puțin foaia și să acordăm atenție obiectelor care n-ar trebui să lipsească din geanta unui bărbat al secolului XXI:

Cheile de la casă. Din proprie experiență pot spune că situația în care pleci de-acasă fără ele este cel puțin indezirabilă. Sunt atât de multe scenarii sumbre puse în mișcare de această mică neatenție, încât voi menționa doar două: trebuie să te întorci din drum și întârzii la serviciu sau îți găsești locuința jefuită sau vandalizată.

Cheile de la mașină. Asta dacă ai. Dacă n-ai, sau dacă preferi să le ții laolaltă cu celelalte chei pe care le deții, adu-ți totuși aminte să nu pleci fără primele.

Telefonul. Și odată cu el, e-mail-ul, pozele, Facebook-ul, Twitter-ul și multe alte cele. Preferabil să ai și o husă ca să nu-l avariezi. Dacă nu ești sigur de durata bateriei, nu uitați să iei și un încărcător. Șoferii ar trebui să nu uite niciodată de headset.

Tableta. Sau new-entry-ul listei, pentru că în ultima vremea a devenit din ce în ce mai populară încât am început s-o includem cu toții printre obiectele de care nu ne putem lipsi. Înlocuiește cu succes un laptop de dimensiuni mai mari, e ușoară și nu ocupă mult spațiu. Ai grijă să-i cumperi și o husă specială dacă te hotărăști s-o iei peste tot pe unde te duci.

MP3 player-ul. Dacă ești genul care-și ține muzica pe telefon, atunci uită de el. Totuși, preferabil ar fi să nu faci asta. De la o anumită vârstă încolo, vine momentul să dedici fiecare obiect scopului pentru care a fost inventat: telefonul pentru vorbit, SMS-uri, e-mail-uri și așa mai departe, iar MP3-ul pentru muzică.

Ochelarii de soare/de vedere. Dacă-s de vedere, ai face bine să nu-i uiți, spre binele tău și al celor din jur. Pune-i totuși într-un suport special, să nu te trezești cu ei făcuți bucățele. Și dacă folosești șervețele speciale pentru a-i curăța, nu uita să le iei și pe acelea. Dacă-s de soare, nu-s obligatorii, dar ține minte că ochii sunt un organ sensibil și ai face bine să-i protejezi de razele UV. Plus că, aleși cum trebuie, pot fi un accesoriu distinctiv.

Balsamul de buze. Mai ales în sezonul rece, ca să previi descuamarea buzelor. În sezoanele mai însorite, e bun pentru FPS-ul și hidratarea pe care le oferă.

Crema de mâini. Mâinile tale sunt o carte de vizită. Ai grijă de ele și nu fugi de cremă, chiar dacă nu ești femeie, mai ales că acum găsești pe piață o varietate de produse dedicate exclusiv grooming-ului masculin. Ține-o cu tine și folosește-o ori de câte ori îți simți pielea aspră sau crăpată.

Parfum în ediție travel size. Preferabil ar fi să folosești un parfum atât de bun încât să persiste întreaga zi. Dacă nu, ia cu tine ediția special făcută pentru călătorii, care nu ocupă mult loc, este elegantă și nu încalcă cu absolut nimic regulile bunului gust.

Portofel. Dacă n-ai nevoie de carduri sau de bani, poate vei avea totuși nevoie de buletin, permis de conducere sau alte acte care se țin de obicei în portofel. Și dacă nici de acestea nu ai nevoie (ești un mare norocos!), ia-l măcar de dragul pozei de familie pe care-o păstrezi acolo.

Șervețele nazale. Sunt practice, vin într-un teanc suficient de mare cât să facă față unei răceli zdravene și, spre deosebire de batiste, te poți descotorosi de ele după fiecare folosire.

Șervețele umede. Până nu demult, mi se păreau inutile, dar țineam un pachet în geantă pentru orice eventualitate. Apoi s-a întâmplat să ies în oraș încălțat în cea mai scumpă pereche de pantofi pe care-o dețin și care evident că s-a umplut de praf înainte de a ajunge la destinație. Și atunci am mulțumit cerurilor că s-au inventat șervețelele umede.

Agendă. Nu contează că ai smartphone ultimul răcnet. În tehnologie nu-ți poți pune niciodată bazele în totalitate. Mai bine să ai o agendă fizică și să fii old-school, decât să vrei să notezi un detaliu important și să n-ai unde pentru că sistemul de operare se încarcă greu, aplicația dă erori sau ai rămas fără baterie.

Pix/stilou. Pentru că într-o agendă nu poți scrie cu degetul, e bine să ai la îndemână și ceva cu care să notezi. Preferabil un stilou, pentru că oferă un aer aparte purtătorului. Dar e bun și-un pix dacă-ți faci treaba cu el.

Cărți de vizită. Dacă ai. Dacă nu ai, fă-ți! Sunt de părere că fiecare dintre noi ar trebui să dețină așa ceva, ca să nu ne dăm datele de contact pe șervețele sau pe mai știu eu ce. Le poți păstra într-un suport elegant de cărți de vizită, ca să nu se deterioreze și ca să nu fii nevoit să le fugărești prin geantă.

Revistă/ziar/carte. În caz de plictiseală, o să fii foarte recunoscător că ai cărat măcar unul dintre aceste obiecte cu tine, mai ales dacă folosești transportul în comun sau stai la cozi la care ai mult de așteptat. Dacă ești genul de gentleman hi-tech, poți opta pentru un e-book reader. Dacă ești șofer, mai bine lasă-le pe toate acestea acasă și stai cu ochii pe drum.

Gumă de mestecat. Deși imaginea unui bărbat care molfăie nu e deloc atrăgătoare din punctul nimănui de vedere, nici mirosurile neplăcute nu sunt. Și, cum cu pasta și periuța nu te poți căra după tine,  mestecă o gumă după fiecare masă, îndeajuns încât să-ți cureți dantura și să-ți împrospătezi respirația.

Pastile. Dacă te știi bolnav, alergic sau pur și simplu ipohondru, fă-ți loc în geantă și pentru pastilele care ți-ar putea calma o eventuală durere sau un potențial discomfort. Și dacă nu ai chiar atât de mare nevoie de ele, lasă-le totuși acolo. Nu se știe niciodată când vei avea ocazia să fii salvarea unei persoane din anturajul tău.

Prezervative. Bune mai ales pentru burlaci. Pentru cei căsătoriți, doar dacă nu află nevasta. În orice caz, e mai bine să fii precaut decât să regreți pentru tot restul vieții.

Țigări. Dacă ai viciul tutunului, e bine să-ți aduci aminte să-l iei și la purtător, ca să nu mai faci un drum în plus până la cel mai apropiat magazin când simți că-ți ard plămânii. Pentru un plus de eleganță, păstrează țigările într-un suport special; sau dacă fumezi pipă, în trusa specială cu care a venit, ca să eviți răspândirea mirosului.

Brichetă/chibrituri. Cu ce altceva ai putea să-ți aprinzi țigările sau pipa? Chiar dacă fumezi, chiar dacă nu, câteodată e bine să ai la tine și așa ceva, în caz că ți s-a descusut vreun fir, sau în caz că are altcineva nevoie.

Gel antimicrobian. Gândește-te câte obiecte atingi timp de o zi. Apoi înmulțește cu numărul de persoane care au mai atins acele obiecte și gândește-te că la un anumit punct mâinile tale vin în contact cu pielea, buzele și tenul tău sau al altor persoane. Gelul antimicrobian e practic, discret și foarte ușor de folosit oriunde te-ai afla.

Plasturi medicinali. Accidente neplăcute se pot întâmpla oricui. De aceea, e bine să ții plasturi la îndemână. Măcar doi, trei, dacă nu o cutie întreagă. Dacă ești norocos și scapi de orice incident ca prin urechile acului, lasă-i totuși în geantă. Sunt foarte utili când încalți o pereche nouă de pantofi.

Și-acum, că lista e completă (cel puțin din punctul meu de vedere), mai am un singur sfat: Nu uita să-ți iei geanta în care ai pus obiectele de mai sus!

Singurătate

“But the secret is still my own, and my love for you is still unknown…”

Cu ochii înecați în lacrimi, stau lângă tine și privesc cum arzi… Trupul tău, prins între fiarele contorsionate ale mașinii devine o flacără vie, o flacără care arde cu aceeași pasiune cu care tu ai trăit. O fracțiune de secundă, atât ți-a trebuit ca să pierzi controlul mașinii și să ne izbești pe amândoi de stânci. Iar acum zaci fără suflare în stânga mea, cu ochii deschiși și buzele încleștate. Fixezi marea cu privirea ta goală, în timp ce flăcările te devorează treptat. Curând, vei fi doar o grămăjoară de cenușă, pe care briza caldă o va purta spre locurile pe care le-ai iubit. Amintirea ta se va ridica odată cu vântul, va pluti în văzduh, apoi se va așterne din nou pe pământ. Vei deveni sol, vei hrăni plantele, vei intra în uitare…

Aud focul mocnind și mă doare… Mă doare că nu pot să ard odată cu tine. Și-ți aud carnea cum începe să sfârâie… Întocmai ca un ambalaj de gumă aruncat în mijlocul unui foc de tabără, începi să te transformi în scrum. Flăcările îți mângâie chipul cu brațele lui incandescente, dar tu nu te opui. Mi-aș fi dorit atât de mult să pot fi eu cel care-ți dezmiardă fruntea, obrajii și buzele pentru ultima oară, dar focul mi-a luat-o înainte. Încă mai ai cicatricea pe care ți-ai făcut-o pentru mine. Ai vrut să rămânem uniți pentru totdeauna prin durere, prin aceeași arsură de brichetă deasupra încheieturii. Și iată că totul se termină tot cu durere… Totul arde, totul se mistuie în mijlocul flăcărilor care par să danseze în jurul tău.

Reușesc să mă desprind de tine înainte ca focul să ne cuprindă pe amândoi. Nu știu de ce mă zbat să supraviețuiesc, pentru că oricum viața mea nu mai are niciun rost fără tine. Portiera îndoită se opune la început, dar se deschide în cele din urmă cu un scârțâit metalic. Din hainele mele ies șiroaie lungi de fum și aș vrea ca mirosul cărnii tale arse să rămână impregnat în pielea mea pentru eternitate. Desculț și lipsit de vlagă, cutreier șoseaua pustie, lăsându-te în urmă. După doar câțiva pași, mă prăbușesc pe asfaltul cald și-mi îngrop chipul în mâini. Ascult vântul care răscolește coama copacilor de pe colinele din apropiere. Zgomotul lui croindu-și calea printre frunze seamănă cu un bocet amar. Până și el știe că nu mai ești…

Eu ce-o să mă fac acum fără tine? Cum o să mai pot eu trăi știind că ai murit? Îmi ridic privirea, încercând să caut disperat un răspuns în stâncile care se înalță deasupra mea, sau în asfaltul inert de sub picioarele mele. Dar totul în jurul meu e tăcere. Regăsesc în schimb, după atâția ani, marea. Marea Neagră, locul în care începe povestea mea… Marea, cea care mi-a dat viață, cea din apele căreia m-am născut.

La orizont, norii se-adună de furtună. Cerul seamănă cu o coală imensă de hârtie pe care poetul a vărsat din greșeală o călimară de cerneală gri-albăstruie cu câteva secunde înainte să înceapă să-și aștearnă versurile. Contururile se adună, se despart, apoi se reunesc din nou. Un fulger semeț se eliberează din strânsoarea norilor și atinge cu vârful lui suprafața apei. În sinea mea, știu că a venit timpul… Marea, cea care mi-a dat viață, va fi cea care mă va îmbrățișa pentru ultima oară. La ce-mi folosesc mie viața și aerul din plămâni dacă nu te mai pot avea pe tine? Prefer să i le dau înapoi mării, să facă ea ce vrea cu ele. Decât o eternitate fără tine, mai bine mort!

Trupul mi se revigorează de îndată ce tălpile mele întâlnesc pătura abrazivă de nisip. Mă simt ca și cum m-aș întoarce acasă după o perioadă lungă de timp petrecut printre străini. Și marea e-ntr-adevăr casa mea, iar plaja e doar covorul din fața ușii, pe care eu trebuie să-mi șterg cu grijă tălpile înainte de a intra. Simt asta… Îi simt chemarea, îi aud vocea cum îmi strigă numele. Valurile ei se înalță cu fiecare pas de-al meu, se încovoiază și se pregătesc să-mi primească trupul greoi în brațele lor. Da, voi lăsa apa ei înspumată să-mi poarte trupul în larg, voi lăsa peștii să-mi consume carnea putrezită și îmbibată de păcate, îmi voi lăsa oasele obosite să se aștearnă pe fundul mării, printre alge și corăbii scufundate. Mă voi întoarce de unde am venit și voi lua cu mine amintirea ta…

Un vânt puternic se pornește dintr-o dată. Marea devine agitată și furioasă, ca o mamă supărată pe copilul care e gata-gată să facă o prostie. „Întoarce-te!”, îmi strigă vântul, dar eu nu mă-ntorc. „Pleacă!”, urlă stâncile, dar eu nu plec. Continui să merg, deși picioarele mi se afundă din ce în ce mai mult în nisip. Din spumele mării răsare o întreagă orchestră de instrumentiști. Trupurile lor descărnate se interpun între mine și mormântul meu acvatic. Au pleoapele cusute cu fir gros de cânepă și haine zdrențuite, ale căror petice deșirate plutesc agale pe suprafața apei. Ca și atinși de aceeași inspirație divină, se pornesc toți să cânte o simfonie funerară. Arcușurile viorilor urcă, coboară, urcă, coboară pe coardele care stau să se rupă sub apăsarea pătimașă. Trompetele se ridică triumfător în aer, iar sunetul lor brăzdează norii. Cerul le răspunde cu tonul baritonal al tunetului, iar fulgerele luminează întregul tablou dezolant. Arcușul contrabasului se plimbă alene pe coarde, când la dreapta, când la stânga… Undeva, pe o stâncă în mijlocul mării, un pianist frumos răsare de nicăieri, își potrivește mâinile pe claviatura de fildeș și intră în același ritm cu ceilalți. Vântul îi răvășește părul, iar valurile îl izbesc din toate părțile, dar lui nu-i pasă. E hotărât să-și ducă la capăt melodia.

Trec printre ei nepăsător, aruncându-mi din când în când privirea la chipurile lor transfigurate. Valurile îmi mângâie ușor picioarele, iar nisipul ud îmi intră printre degete. În sfârșit, mă voi uni cu marea! Apa e rece, dar eu n-o mai pot simți. Toate simțurile mele au încetat odată cu tine. Cât de mult aș fi vrut să-ți sărut buzele și să te strâng în brațe, tu n-o să știi niciodată… În spatele meu, instrumentiștii se topesc în mare, unul câte unul. Instrumentele amuțesc pe rând. Doar sunetul spart al pianului se mai aude de undeva din depărtare. Epuizat, pianistul se prăbușește cu toată greutatea peste clape, apoi se ridică și face o ultimă plecăciune înainte să-și întindă brațele și să se arunce de pe stâncă, făcându-se una cu marea.

Apa îmi ajunge acum până la gât. Valuri gigantice se înalță în fața ochilor mei, dar reușesc cumva să mă ocolească. În scurt timp, sunt complet scufundat. Apa îmi intră în urechi, în ochi, în plămâni, peste tot… În așteptarea morții, îmi revine în minte imaginea ta și parcă te văd plutind lângă mine. Închid ochii și aștept ca marea să ia înapoi ce-i al ei. Dar ea nu vrea… Un curent puternic mă aruncă din nou la mal. Valurile mă poartă pe brațele lor vânjoase înapoi spre siguranță. E ca și cum marea nu m-ar vrea, ca și cum mama nu ar vrea să-și ucidă propriul fiu. Încerc din nou, dar apa mă respinge.

Sleit de puteri, îmi întind trupul obosit pe niște stânci colțuroase care fac legătura între plajă și mare. Pietrele îmi sfârtecă pielea, iar carnea mi se macină sub greutatea oaselor zdrobite de forța valurilor. E sânge peste tot, sângele meu, pe care l-aș fi vărsat fără să stau pe gânduri pentru tine, mon amour imortelle et impossible. Valurile înspumate se izbesc de stânci, iar apa sărată îmi inundă rănile. Fără tine, nu mai sunt nimic… Doar o bucată de carne vie care-și așteaptă sfârșitul. O căldură neobișnuit de plăcută mă învăluie, căldură care se transformă rapid într-o febră acută. Corpul meu zvâcnește și se zbate. Își duce ultima bătălie pe acest pământ.

Din mine se desprind scântei. Mici fluturași incandescenți se dezlipesc din trupul meu și zboară pretutindeni. Seamănă cu niște tăciuni zburători care plutesc în văzduh, fără țintă. Dar zborul lor se curmă brusc. Aripile li se frâng și cad în mare. Plutesc timp de câteva secunde, apoi se duc la fund cu viteza unei corăbii scufundate de pirați. Se unesc cu marea, așa cum noi doi nu ne vom putea uni niciodată. Focul și apa, într-o îmbrățișare eternă… Din mare se ridică un soare roșiatic, îmbibat în sângele nostru. E ultimul semn de adio, ultimul salut al Universului… Închid ochii și un vers dintr-un cântec trist se stinge ușor pe buzele mele:

“Till now… I always got by on my own… I never really cared until I met you…”

Sex cu… năbădăi

N-o să înțeleg niciodată oamenii și pasiunea lor bizară pentru colecționat ciudățenii. Hai să zic că mai merge să colecționezi timbre, monede de pe vremea lu’ Pasvante Chioru’ sau mai știu eu ce alte obiecte mici și total inofensive. Dar cum mama dracu’ să colecționezi brichete!? Mai ales când sunt confecționate din metal solid, iar una singură cântărește vreo trei kilograme. Poftim? Nu e nicio legătură între brichete și sex? Ei bine, este una a dracului de mare. Întrebați cucuiul pe care de vreo două zile îl port cu mândrie în vârful capului și-o să vă spună el cât de nasol e să regulezi o tipă care are o pasiune idioată pentru colecționat brichete.

Marți, ora 07:00. Eu, cu dureri teribile de cap și de măsea, dârdâi în stația de autobuz. După discuția „încinsă” pe care o avusesem la telefon seara trecută cu o tipă, mă hotărâsem să plec la București ca să trec la fapte. Deh, hormonii… Din lipsa unui motiv mai bun, o mințisem pe maică-mea că merg la o aniversare. Ce dracu’ era să-i spun? „Mamă, vezi că mă duc la București să mi-o trag”? În fine… N-o să intru acum în detalii referitoare la mama. O să spun doar că ea crede că sunt un copil cuminte și inocent. Habar n-are ea de ce sunt în stare (mai ales când vine vorba de sex).

Vine autobuzul, urmează îndelungi ore de stat pe scaun și privit călători idioți care belesc ochii (că alte chestii nu se pot beli în public) la pozele deocheate din „Libertatea” sau „Click” și iată că ajung și eu, ca un taur în călduri, în Capitală. Nu m-am dus direct la ea, că na… Tipa e fată serioasă, are job, chestii-trestii… M-am dus în schimb cu Fiara la o cafea și-o șaorma cu somon afumat, în Mall Băneasa, ca niște fițoși „care este”. Partea cu dusul a fost ușoară. Partea cu întorsul s-a dovedit a fi un calvar. Am stat mai mult de o oră prinși în trafic, blocați într-un autobuz căruia i s-ar fi potrivit de minune titulatura de cuptor pe patru roți. Fiara murea de cald, eu muream și de cald, și de poftă (nu, nu poftă de mâncare!).

În sfârșit, ajung eu acasă la tipă. După vreun sfert de oră de discuții sterile, ajungem și-n dormitor. „Mamă, ce-o să mi-o mai trag!” își spunea neuronul meu veșnic aflat în călduri. Când am intrat în dormitor, pe lângă mirosul discret de levănțică și așternuturile verzi de pe pat, am dat cu ochii de zeci de statuete metalice împrăștiate prin toate camera. WTF?! Erau peste tot! Una pe televizor, vreo două pe măsuță, toate vitrinele erau înțestate, deasupra dulapului mai erau vreo douăzeci, ce mai! Era clar că tipa avea o obsesie. „Sunt brichete, dragă!”, mi-a spus ea când a văzut că mă holbam insistent. Adevărul e că singur nu mi-aș fi dat seama de asta. Nu cruțase niciun colțișor de mobilă. Peste tot erau brichete de diverse mărimi și forme. Unele aveau forme de animale, altele de arme, în timp ce majoritatea înfățișau statui și scene celebre.

Am văzut eu destule ciudățenii la viața mea, dar asta parcă le întrecea pe toate. Deasupra patului, pe etajera suspendată, trona o brichetă imensă, care înfățișa scena aia siropoasă din Titanic, cu el care-o ține pe ea în bătaia vântului, etern simbol al romantismului (Bleah!). În jurul ei, alte brichete mai mici, de forme diverse. OK… Ei se părea un lucru normal, eu eram prea „încins” ca să-mi mai pese, așa că ne-am pus pe treabă. După vreo juma’ de oră de hâță-hâța, lucrurile deja începeau să devină serioase. Eu pe ea, ea pe mine și tot așa…

La un moment dat, ne-am dezlănțuit atât de tare încât patul și implicit etajera au început să se zguduie. În timp ce ea mă călărea, a dracu’ brichetă-statuie tot avansa spre marginea etajerei până ce, dintr-o dată, TROSC! M-a pocnit romantismul în cap (la propriu!). Am văzut stele verzi! Bineînțeles că mi-a pierit tot cheful și am plecat de acolo cât am putut de repede, cu pantalonii-n vine și cu mâna la cap. După așa o lovitură puternică în culmile plăcerii, am noroc că-mi mai amintesc cum mă cheamă.

Trecând peste durerea fizică și peste șoc, am învățat o lecție prețioasă. Data viitoare, înainte de toate, o să întreb toate gagicile pe care le întâlnesc dacă au vreo pasiune pentru colecționat obiecte bizare. Nu de alta, dar n-aș vrea să dau peste o colecționară de bolovani, săbii sau mai știu eu ce alte obiecte contondente. Dă-o dracu’ de treabă! E adevărat că elementul-surpriză este binevenit într-o partidă, dar nici chiar așa…

Culmea fumatului

…să vrei să fumezi și să nu ți se aprindă bricheta! 😐 Cam asta am pățit eu seara trecută, în timp ce mă plimbam prin Cișmigiu. Pentru că în căminul în care locuiesc sunt reguli stricte împotriva fumatului, speram ca măcar în parc să pot și eu să trag liniștit dintr-o țigară. Da’ de unde! Aveam țigări, aveam dispoziția necesară, aveam și brichetă, numai că aceasta din urmă s-a decis să ia o vacanță și nici de-a dreacu’ n-a mai vrut să se aprindă. Am forțat-o până mi-am zdrelit degetul mare și nimic! Stăteam ca prostul în mijlocul parcului cu țigara-n gură și cu nervii la pământ.

După înjurăturile de rigoare, m-am decis să mă milogesc de lumea care era în parc la ora aia, doar, doar o avea cineva vreo brichetă. Ar fi mers și un chibrit, n-aveam pretenții, numai că dăduse spiritu’ civic în toți, ai dreacu’ oameni. „Îmi pare rău, nu fumez”, a fost răspunsul pe care l-am primit de fiecare dată. Ce pana mea?! Acu’ v-ați găsit toți să nu fumați? Sunt un om disperat! Da-ți-mi dreacu’ o brichetă!

Fără sorți de izbândă, am părăsit dezamăgit parcul și m-am îndreptat spre metrou. „Într-o bună zi, plămânii tăi îți vor mulțumi”, părea să spună cu o mutră serafică îngerașul de pe umărul drept. Nici n-a apucat să-și termine propoziția, că drăcușorul de pe umărul stâng i-a și înfipt furca-n cur, zicându-i pe un ton răspicat: „Mai taci dreacu’!” Și uite-așa am rămas eu și fără îngeraș (ceea ce nu prea mă afectează), și fără țigară.

În drum spre metrou, observ zarvă mare în stația R.A.T.B. de la Universitate. „Ce dreacu’!? E seara ghinioanelor, sau care-i faza?”, m-am întrebat eu. De fapt, o babă făcuse infarct și crăpase-n 336. N-o condamn! De multe ori era să mor și eu (de nervi) în autobuzul ăla. Trist… Foarte trist să-ți găsești sfârșitul în 336. Dar vorba românului: mi-e milă de tine, dar de mine mi se rupe sufletul! Adică mi-era milă de babă (oarecum), dar tot eu eram ăla căruia nu i s-a aprins bricheta. 😐