Sclavism social

Mie îmi place să cred că oamenii se împart în două categorii. Există oameni normali si oameni self-aware. Dar când spun normali nu mă refer la „două mâini, două picioare, întreg la cap” kind of normal, ci mă refer la oamenii obișnuiți, docili, care se mulțumesc cu ce le oferă viața, care dacă au o relație cu un alt om nici prea-prea nici foarte-foarte sunt mai mult decât împăcați și care, orice s-ar întâmpla, urmează aceeași rutină atât în fapt cât și în gândire.

În schimb, oamenii self-aware sunt ăia pe care societatea nu îi poate prosti cu momelile care merg la oamenii normali, gen familie, copii, carieră solidă, comunitate and all that bullshit pe care-l voi detalia în continuare. Începând de la o vârstă fragedă, suntem învățați (mai pe față sau mai subliminal) că perpetuarea speciei primează, familia este pilonul de bază al societății (însăși această expresie este inoculată involuntar în vocabular) și că oamenii trebuie să urmeze un ciclu stabil care, în opinia societății ar trebui să fie: școală – carieră – căsătorie – cămin – copii – nepoți

Așadar, dacă ar fi să comprim paragraful anterior, oamenii nu trăiesc pentru ei, ci pentru societate și binele acesteia. Dacă ești un om definit mai sus ca normal, te vei revolta la această afirmație, pentru că oamenii normali întotdeauna au tendința să se revolte atunci când tagmele pe care ei le-au luat de bune timp de-o viață întreagă sunt zguduite din temelii. Spune-i unui habotnic că omul se trage din maimuță și nu din Dumnezeu și vei avea garantat parte de un discurs și-o întoarcere rapidă de călcâie.

Nu spun neapărat că a fi un om normal, în acord cu așteptările societății ar fi un lucru rău; probabil că dacă am fi cu toții self-aware, coeziunea socială s-ar duce de râpă și am cădea în anarhie. Numai ca mie, ca om self-aware, mi se pare trist (și spun asta fără nicio urmă de aroganță) să mă uit la oamenii normali cum merg ca niște zombies către aceleași ținte stabilite de societate. Și mi se pare pe de altă parte amuzant să văd oameni care afirmă sus și tare că își doresc copii/carieră/familie etc., dar care tac mâlc atunci când sunt întrebați  DE CE?

Că tot am ajuns aici, ca o mică paranteză, eu consider că a te întreba constant pe tine însuți de ce faci un anumit lucru înainte să îl faci, e o chestie foarte constructivă. Mai bine să challenge decât să embrace orbește.

Bineînțeles că, la fel ca orice individ, am fost expus la aceleași mesaje și mi s-a pus în față același drum prestabilit pe care ar trebui să îl urmez. Și mi-am dorit carieră. Și mi-am dorit o casă. Și mi-am dorit copii. Apoi m-am întrebat DE CE? Și atunci s-a lăsat tăcerea. Am început atunci să îmi dau seama că de fapt nu eu îmi doresc toate aceste lucruri, ci societatea și le dorește de la și pentru mine. A fost prima, singura și ultima dată în care m-am gândit la cele mai sus menționate.

Nu vreau să cuget prea mult asupra acestui subiect, ci doar să marchez o constatare; mai mult pentru mine însumi decât pentru oricine altcineva. Să fie acolo ca un reminder că viața trebuie trăită liber, pe sistemul come what may, fără să mă gândesc că o trăiesc pentru a împlini un scop ales de altcineva. Și dacă după ani și ani s-o dovedi că n-am dreptate (deși asta se întâmplă extrem de rar) atunci să fie joke on me și cu asta basta.

Anunțuri

Filosofii matinale

În dimineața asta m-am trezit cu un gând, o întrebare care-mi bântuie creierul de când am deschis ochii până acum, când scriu aceste rânduri. Uite, eu nu cred în superstiții, obiceiuri și tradiții. Asta înseamnă implicit că viața după moarte, raiul, iadul și purgatoriul există-n mintea mea sub un mare semn de întrebare. Totuși, nu mă pot abține să nu mă întreb dacă după viața asta mai există ceva. Desigur, probabil că asta ne întrebăm cu toții la un moment dat, fie că suntem credincioși sau nu. La o anumită vârstă te-apucă din senin filosofia și parc-ai vrea să fii tu primul care elucidează niște mistere care-i tot scapă omenirii de milenii încoace.

Însă eu n-am ajuns încă la vârsta aia și n-am nici cea mai mică intenție să găsesc răspuns la întrebări la care omenirea e prea leneșă sau prea proastă să găsească singură răspuns. Mă întreb pentru că cunosc oameni care și-au trăit și încă-și trăiesc viața sub semnul suferinței. Și nu mă refer la suferință așa cum tindem s-o percepem noi, ăștia mai tineri („vai, m-a părăsit iubitul/iubita”, „vai, n-am bani nici să-mi cumpăr un pachet de țigări”, „vai, n-am job”). Nu! Mă refer la o suferință pe care mă rog să n-o trăiesc vreodată, o agonie cruntă, cu care se luptă zilnic, de zeci de ani încoace.

Am cunoscut mame care au fost bătute crunt de soți, apoi de copii și-acum de nepoți. Știu persoane care se târăsc cu ultimele puteri prin spitale, nu pentru ei, ci pentru copiii lor loviți de boli necruțătoare. Mame și tați care mor câte-un pic în fiecare zi, odată cu cei cărora le-au dat viață. Cunosc părinți care și-au îngropat copiii, oameni transformați în ne-oameni, ale căror fețe înghețate lângă coșciugele celor mult prea devreme plecați dintre noi n-o să le uit niciodată. Cunosc oameni bolnavi, pentru care medicina în stadiul ei actual nu poate face nimic, oameni care nu mai au nicio șansă, dar care se agață de viață cu ultima lor speranță. Cunosc copii lipsiți de părinți, aruncați mult prea devreme într-o lume crudă, apăsați de poveri pe care nimeni n-ar trebui să le cunoască vreodată. Poate că e greu de crezut, dar sunt în lumea asta oameni care nu știu ce înseamnă fericirea. Oameni despre care ai putea să zici c-au uitat să zâmbească, când în schimb ei nu știu cum să facă asta pentru că n-au zâmbit niciodată.

Ei, și pentru amărâții ăștia cărora viața nu le-a oferit efectiv nimic bun, care au purtat războaie în stare să-l zguduie din temelii chiar și pe cel mai solid om, ce rămâne după ce viața ajunge la sfârșit? Ei ce primesc când se scrie ultima pagină, se pune punct și se-nchide registrul? O viață scrisă-n suferință, zeci de ani de chin, mii de lovituri de bici la care n-au schițat niciun gest, au scrâșnit din dinți și-au mers mai departe, primind cu demnitate următoarea lovitură, fost-au toate în zadar?

Și ce pretenții mai avem noi, cei care am dus o viață normală, cu nici prea multe bune, dar nici prea multe rele să fie mai bine „pe lumea cealaltă”, așa cum spun unii? Nu suntem oare puțin cam ipocriți, puțin cam egoiști să ne-așteptăm la „mai bine” într-o posibilă lume viitoare când deja ne e destul de bine în lumea asta față de unul care nici lacrimi nu mai are să jelească fiecare lovitură pe care i-a dat-o soarta? Gândiți-vă puțin la asta de fiecare dată când vă rupeți o unghie și credeți că s-a terminat lumea, de fiecare dată când aterizați cu șezutul de asfalt și credeți că nu vă veți mai putea ridica. Gândiți-vă că sunt oameni care și-au dus întreaga viață târându-se pe asfaltul pe care voi ați căzut timp de cinci minute. Și dacă pe ei nu-i mai așteaptă nimic bun, nici măcar la sfârșitul vieții, pe voi de ce v-ar aștepta?

F&S Advertising

Uneori publicitatea e funny. Alteori e smart. De prea puține ori e și funny, și smart în același timp. Cu atât mai puțin ea va fi funny pentru că e smart realizată. Segmentarea, fir-ar mama ei să fie, e de vină pentru fragmentarea atât de amănunțită pe care marile companii o practică în ultimul timp. Să faci publicitate adresându-te unui singur segment de consumatori bazându-te pe o caracteristică definitorie unică e ca și cum ai spune „Oamenii sunt frumoși și DOAR ATÂT”. Dacă practici acest tip de segmentare, ai face bine să începi să te rogi să fie DOAR frumoși, pentru că dacă mai sunt și deștepți în același timp, își vor da seama că-i subestimezi și s-ar putea să-ți vezi cota vânzărilor ducându-se-n jos ca o grasă pe topogan.

Dar să lăsăm vorba la o parte și să trecem la ilustrare. Vă supun astăzi atenției cea mai recentă campanie publicitară a producătorului japonez de tehnică fotografică, Fujifilm, realizată de o agenție din (surpriză!) India.

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Orgasm”

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Pregnancy Test”
Fujifilm Finepix F70 Camera: „Solitaire”

Ca să fie clar pentru toată lumea, propunerea unică de vânzare sau atributul forte al noului produs Fujifilm îl reprezintă sistemul de detecție automată a zâmbetului. Până aici, nimic extraordinar. Aparatele foto au avansat într-atât, încât în viitorul apropiat ne vom trezi că vor face și sarmale. Bine, bine, dar în fiecare imagine sunt mai multe zâmbete. De ce a ales aparatul să se focalizeze doar pe unul dintre acestea? Partea interesantă abia aici începe!

Să ne concentrăm puțin pe textul care, deși insuficient la o primă vedere, este mai mult decât necesar pentru descifrarea înțelesului printurilor: „Finepix F70 with SMILE capture”. Se pun față în față o valoare cu o non-valoare (aici) inexistentă, respectiv zâmbetul și… absența zâmbetului sau, mai precis, zâmbetul fals. Așadar, aflăm ceva mai mult despre produs: el nu detectează un zâmbet, ci zâmbetul. Poate că în imaginile de mai sus există mai multe zâmbete pe care aparatul s-ar putea focaliza, însă nu toate acestea sunt zâmbete sincere.

În primul print sugestiv intitulat „Orgasm”, zâmbetul cu adevărat sincer este al lui. Doar el s-a bucurat de partida de sex. Ea, săraca, are un zâmbet la fel de fals ca orgasmul pe care tocmai l-a mimat.

În cel de-al doilea print („Pregnancy test”), se-ntoarce roata. De data asta, zâmbetul sincer și bucuria de a avea un copil îi aparțin în totalitate ei. El zâmbește, dar ce-o fi-n sufletu’ lui, săracu’… Nici nu vrem să ne gândim!

În ultima imagine („Solitaire” – go figure!), ia ghiciți cine nu e sincer! Sau sincere, mai corect spus, întrucât „prietenele” zâmbesc la vederea inelului de logodnă, dar în interiorul lor crapă de ciudă la gândul că ele sunt încă singure și că nu le-a procopsit norocul cu un hăndrălău care să le-arunce și lor pe deget colacul de salvare.

Produsele au evoluat semnificativ. Mai presus de detecția automată a zâmbetului, rezidă în puterea aparatului de a vedea ceea ce e sincer și ce nu în oameni. Exagerat, dar acesta este avantajul de bază al unui astfel de dispozitiv: să surprindă emoțiile interioare. Și să nu uităm totuși că publicitatea e la urma urmei o mare și umflată exagerare, frumoasă atunci când e făcută într-un mod inteligent, sublimă atunci când reușește să fie și amuzantă.

Till next time…

Cum mi-am petrecut eu Crăciunul

Am urât Crăciunul dintotdeauna. Nici măcar atunci când eram mic nu-mi plăcea. Îmi amintesc primul Crăciun din viața mea datorită (sau, mai bine zis, din cauza) bradului care a căzut peste mine și a instalației care a luat foc, lăsându-mă cu o cicatrice permanentă în podul palmei, sub degetul arătător de la mâna stângă. Și nu, eu nu i-am făcut nimic bradului ca să cadă peste mine. Deșteapta de mama n-a găsit alt suport în care să-l fixeze decât o vază amărâtă. Evident că nu i-a făcut față unui brad de doi metri încărcat cu toate cele!

Câțiva ani mai târziu, în seara de Crăciun, mâța (pe care ulterior am înecat-o în cadă) a doborât pomul de Crăciun. Pe timpul ăla, împodobeam bradul cu globuri de sticlă, păstrate de nu știu câte generații înaintea mea. S-au făcut țăndări, evident, iar eu, în timp ce defilam cu salatele de boeuf prin casă, am călcat în ditamai ciobul. Cred că n-am urlat în viața mea în halul în care am urlat atunci. Țin minte că ciobul mi-a intrat atât de adânc în talpă, încât mama m-a tăiat cu forfecuța de pielițe ca să poată ajunge la el, apoi l-a scos cu penseta (toate astea petrecându-se sub ochii mei!)

Într-un alt an, a lovit-o melancolia anilor copilăriei ei demult trecute, când pomul se împodobea cu lumânări, nu cu luminițe electrice. Și a trecut la fapte. Numai că brad + lumânări = BAD IDEA! Și uite-așa am avut parte de o torță imensă în sufragerie. Mama, disperată, a luat sticla de apă minerală de pe masă și dă-i și toarnă. Numai că toanta uitase că pusese țuică în sticla aia, nu apă. După experiența asta, n-am mai împodobit niciodată brazi naturali, ci ne-am cumpărat unul artificial. Unu la mână, e mult mai greu să-l distrugă mama și doi la mână, scutim un brad nevinovat de la a fi tăiat doar pentru plăcerea noastră de câteva zile.

Crăciunul trecut, maică-mea și nașa, femei trecute de cincizeci de ani, s-au hotărât că au chef să meargă la colindat. Evident că a trebuit să mă târască și pe mine după ele. Am trecut prin atâtea chestii cu astea două, cât să-mi ajungă o viață! Și-au colindat ele ce-au colindat, și-au băut prin fiecare casă tot ce-au prins. Și-uite-așa, când am ajuns la capătul celălalt al orașului, astea două erau bete turtă. Cine le-a dus acasă în cârcă?! Eu! Așa se explică de ce eu nu beau niciodată când vin acasă (pentru că mi se taie pofta de alcool când mă uit la cei din familia mea cum toarnă pe gât).

Crăciunul ăsta a fost cel mai trist din toată viața mea (nu că ar fi fost celelalte mai reușite). E pentru prima oară în viața mea când nu mai simt că sunt acasă, când simt că locul meu nu este aici. Am plecat din București cu hainele de pe mine și cu două genți (una în care o aveam pe Ami, cealaltă plină cu cosmetice) care m-au rupt de spate până am ajuns în autogară. Am avut un noroc incredibil. Am prins autobuzul, deși venisem cu cinci minute înainte să plece și am mai prins și ultimul loc. Probabil am călcat într-un căcat în drum spre autogară, dar nu mi-am dat seama din cauza zăpezii.

Când matahala aia de Dacos a început să se miște, am simțit că mi se rupe sufletul, iar când am ieșit din București abia m-am abținut să nu piș ochii. Senzația asta mă cuprinde când intru sau când ies din trei orașe din România: București (pentru că acolo sunt toți prietenii mei și toți oamenii pe care-i iubesc), Iași (pentru că e chemarea sângelui) și Constanța (pentru că acolo începe povestea vieții mele).

Pe bilet scria că am locul 36, dar era ocupat de un nene al cărui loc fusese ocupat de o tanti al cărei loc fusese la rândul lui ocupat de altcineva. Așa că m-am așezat frumușel pe 40 (singurul care mai rămăsese liber), lângă un nene de vreo patruzeci și ceva de ani care m-a ținut de vorbă tot drumul. Nu știu cum mi se întâmplă, probabil se citește cuvântul „sociabil” pe fruntea mea, de toți necunoscuții pornesc discuții cu mine. Să nu vă gândiți nicio clipă că mă deranjează, însă mă simt ușor stânjenit. Am vorbit despre viața lui, despre situația mizerabilă din România și cele trei ore și jumătate au trecut ca prin minune. Am ajuns în autogara 1 Mai din Vâlcea, care mi-a displăcut dintotdeauna, pentru că e plină de țărani și de țigani.

Până să-mi vină trancaniciul de Brezoi, m-au colindat la țigănuși de mi-a ieșit Crăciunul și pe nas și pe urechi. M-a uimit faptul că unii oameni le dădeau bani doar ca să scape de ei. Am parcurs cei aproximativ 63 de kilometri în compania Oliviei, cea care mi-a fost colegă de bancă din clasa I până-ntr-a XII-a. Așa m-am mai pus și eu la curent cu viața foștilor colegi de liceu. Am aflat cu stupoare că multe colege deja s-au măritat, ba chiar una are și copil (eu încă sper să fi rămas steril de la oreionul pe care l-am făcut la 16 ani).

Brezoiul mi-a părut mai gri și mai rece decât cu vreo doi ani în urmă, când îl părăseam pentru București. A fost pentru prima oară când m-am simțit stingher într-un oraș pe care se presupune că ar trebui să-l iubesc. E un orășel de munte mult prea mic pentru ambițiile mele aflate într-o continuă expansiune. Aș putea spune că seamănă destul de mult cu Moeciu de Jos, doar că aici există și blocuri, iar munții sunt mult mai înalți.

M-am simțit și încă mă simt un străin casa mea. Camerele mi se par prea mari și mi-e frig… Mama mă calcă pe bătături ca de fiecare dată și-mi alterează starea de spirit (care și-așa e vai de steaua ei) cu întrebări stupide. De mâncare nici nu m-am prea atins, pentru că e prea multă și nici măcar nu-mi place carnea de porc. Tot ce fac e să stau în fața calculatorului sau să citesc. Halal existență!

Cum era de așteptat, bradul mi-a căzut din nou în cap când am încercat să mă apropii. Din cauza asta, nici nu m-am mai atins de bomboanele din el. Mi-am primit cadoul de Crăciun cu o expresie oarecum scârbită. Am primit un pulover în carouri de care nu mai reușesc să mă despart, pentru că sunt mort după puloverele în carouri și o cutie frumos ambalată, cu fundă roșie. Pentru că mă gândeam că e vreo banaliatate stupidă, am pus-o jos și i-am tras un șut á la Zinedine Zidane, de s-a dus până în cealaltă parte a sufrageriei. Am cam regretat mișcarea când am aflat că înăuntru se afla un Nokia N95, care a rezistat eroic șutului aplicat de mine.

Cu toate acestea, Crăciunul ăsta n-a fost o pierdere totală. În urmă cu câteva ore, m-am uitat la un film care mi-a plăcut foarte mult: „Dorian Grey”. Spre rușinea mea, n-am citit cartea, deși știu că e o operă literară clasică. Însă filmul mi-a plăcut la nebunie. Am rămas tânjind după societatea înfățișată acolo, după petrecerile fără restricții sau inhibiții, iar scenele mai explicite m-au făcut să mă simt ușor… excitat. Dacă ar fi să-mi aleg o perioadă din istorie în care să trăiesc, cu siguranță ar fi aceea.

O să sune foarte stupid, dar m-am îndrăgostit de paltonul pe care-l poartă personajul principal într-una din scene. Oricât am insistat eu, mama mi-a spus că nu are cum să mi-l cumpere, pentru că e de epocă și așa ceva nu mai există în magazine. Dar nu mă dau bătut. Mi-a plăcut atât de mult, încât sunt hotărât să mi-l confecționez singur. La design vestimentar mă pricep, croitorie am învățat de la bunică-mea, așa că de ce n-aș încerca? Cine știe, poate în curând o să-mi lansez și propria mea linie de haine pentru bărbați. Ar fi interesant, întrucât am o percepție ușor diferită despre masculinitate și eleganță.

Cam ăsta a fost Crăciunul meu ratat. Mi-e dor de prietenii mei și de timpul petrecut cu ei. Poate o să-i revăd de Revelion… Oricum, pe 29 m-am cărat de acasă, chit că va trebui să stau singur-cuc în București de Anul Nou. Încă o zi aici și-o să-mi pierd mințile. Și-așa îmi filează destule lămpi…

Bărbații și jucăriile lor

Mi-a zis una odată, într-un exces de inteligență blondă: „Voi, bărbații, sunteți ca niște copii mai mari”. I-am zis: „Fă, ești de-a dreptul proastă”, dar n-am realizat cât adevăr grăia, nefericita. Până acum!

Oricât de misogin aș fi eu, trebuie să recunosc că avem și noi păsăricile noastre (și nu mă refer la acele „păsărici”). Sunt câteva lucruri de care specia masculină e dependentă, lucruri cărora o femeie în mod normal nu le-ar acorda atâta importanță. Americanii par să fi descoperit chestia asta mai repede ca mine, de unde și expresia „Boys and their toys” (pe care mi-am permis cu nesimțire s-o traduc în titlu). Azi o să vorbesc despre una dintre aceste „jucării”, respectiv mașina.

Nimic nu-l face mai fericit pe un bărbat decât senzația de a fi la volan, cu o țigară spânzurată șmecherește-n colțul buzelor, o mână pe volan și alta pe schimbător. Nimic nu-i face părul să se ridice precum o face senzația de viteză, adrenalina care se ridică la maximum atunci când depășește un alt reprezentant al speciei sale. Pentru un bărbat, scârțâitul cauciucurilor pe asfalt e o adevărată simfonie, un amalgam de note muzicale numai de el înțelese. Mașina, pentru un bărbat, e mai presus decât orice femeie. Sigur, poa’ să i-o tragă nevesti-sii de cinci ori pe noapte, că tot se va simți mai bine de dimineață, când va urca la volanul mașinii și va încerca să cucerească titlul de rege al șoselelor.

Bărbații își iubesc mașinile. Vorbesc cu ele, le mângâie, ba chiar la pun și nume. Creativ ați spune unii, nebunesc ați zice alții. Mașina va reprezenta întotdeauna un subiect de discuție interminabil ori de câte ori reprezentanții sexului puternic se vor întâlni la „una mică”. Vor înșira detalii tehnice despre care habar n-au cu ce se mănâncă, dar, hei, ce pula lor! Dacă o femeie va încerca să-i întrerupă, se vor simți ofensați și-i vor servi imediat replica: „Dragă, du-te și plimbă ursu’! Vorbim despre chestii serioase aici!”

Un bărbat nu va accepta niciodată ideea că o femeie poate fi mai bună la volan decât el. Pentru el, femeile au fost inventate doar ca să facă reclamă dezbrăcate la mașini, nu ca să le conducă. Succesul unui bărbat se măsoară în tracțiune, ABS și cai putere. Cui îi pasă ce diplome are sau câte facultăți a făcut!? Are mașină, deci EXISTĂ!

Am conștientizat această pasiune a bărbaților pentru mașini în dimineața asta, în timp ce-mi fumam liniștit țigara pe geamul de la dormitor. În parcarea din spatele blocului, unul dintre vecinii mei petrecea timp de calitate cu mașina lui, un Volkswagen Passat. După ce s-a chinuit vreo juma’ de oră s-o scoată din zăpadă și s-o curețe de gheață, a început s-o privească din toate unghiurile, să netezească cu palma fiecare curbă și s-o admire hulpav. S-a suit la volan, fără să pornească motorul și a stat așa vreo cinci minute. Apoi a ieșit, i-a mai dat o tură, s-a depărtat, a privit-o, s-a apropiat și a început din nou s-o mângâie.

În cele din urmă, a luat o măturică de undeva din torpedou și a început să-i curețe cauciucurile, de parcă ar fi urmat s-o expună într-o vitrină. Ei bine, oameni buni, nu-i așa că după tot procesul ăsta minuțios de „grooming”, v-ați fi așteptat să demareze în viteză și să se facă nevăzut? Greșit! Individul a parcat-o la loc, a coborât și s-a dus să-și vadă de treburile lui. Asta nu înainte să se întoarcă de câteva ori din drum, ca să-și admire bijuteria care strălucea în parcare, netedă ca un fund de bebeluș. Hmm… Mă întreb dacă tipu’ are la fel de multă grijă și de nevastă-sa. Gena masculină pe care-o port în mine îmi spune că nu.

Eu sunt un mare fan al transportului în comun din București, în detrimentul mașinii personale. Dac-o fi vreodată să-mi iau mașină (doamne apără și păzește), o voi folosi doar ca să merg cu ea la cumpărături (e nașpa să te cari cu trei plase prin trolee), sau ca să plec în vacanță, în afara orașului. În rest, transportul în comun îmi convine. De ce să-mi fac eu nervi cu toți tâmpiții din trafic și de ce să-mi pierd cinci ani din viață așteptând la semafor? Prefer să las asta în grija șoferilor de la R.A.T.B.

De ce să-mi înghețe mie coaiele pe un ger de minus zece grade, încercând să scot bestia din zăpadă? N-am nevoie de așa ceva! Prefer să dorm nestingherit în 91, fără să mă agit că un hadicapat mi-a lovit mașina sau a blocat intersecția.

Că tot vorbeam de pus nume mașinilor, aș vrea ca pe final să vă povestesc o chestie amuzantă despre nașa mea și mașina ei, pe care și-a cumpărat-o în urmă cu un an. A dus-o ea frumos la înmatriculat, dar n-a vrut să plătească în plus ca să-și aleagă cele trei litere, ci a preferat să ia ce-i pică. Și i-a picat „ZDA”. A venit acasă furioasă, cu o falcă-n cer și una în pământ și nimeni nu înțelegea ce i se întâmplase. Se dă ea jos de la volan, arată spre numărul de înmatriculare și ne spune: „Uite, poftim, ce nesimțiți! Mi-au pus piZDA pe mașină!”

Iubirea față de aproapele

Nu știu ce am în ultima vreme, cred că m-am lovit la cap (ceea ce n-ar fi exclus, ținând cont de reputația mea de împiedicat notoriu), dar am o poftă nebună de citit. Până nu demult, uram cărțile. Îmi jurasem că după ce termin facultatea n-o să mai pun în viața mea mâna pe o carte, decât dac-o fi s-o mut dintr-un loc într-altul. Asta se datorește în mare parte faptului că am citit foarte mult la o vârstă la care probabil trebuia să fac ceea ce făceau ceilalți copii. S-au adăugat apoi lecturile obligatorii pentru liceu, iar acum sunt nevoit să citesc cărți care nu-mi plac deloc pentru a trece examenele de la FJSC.

Nu știu care e vârsta de la care un copil ar trebui să înceapă să citească, însă eu am început cam de pe la trei ani. Când eram mic, mergeam foarte des în vizită la niște prieteni de familie. Țin minte că se strângeau destul de mulți oameni (ceea ce se întâmplă și acum). Și, pentru că nu stăteam locului o clipă și începeam să arunc cu scrumiere în capul oamenilor sau să sparg diverse obiecte, oamenii ăștia mă puneau să citesc. Ciudat era că-mi și plăcea, iar cititul era singura modalitate de a mă ține ocupat. Am început cu ziare, am continuat cu cărți de povești, ajungând într-un final să citesc romane de dragoste, în timp ce alți copii încă se jucau cu puța-n țărână.

Presupun că plăcerea de a citi mi-a fost insuflată de bunică-mea, pentru că pe mama n-am văzut-o-n viața mea ținând vreo carte-n mână, în afară de revista „Practic în bucătărie”. În schimb, bunică-mea a citit toate cărțile din bibliotecă de vreo trei-patru ori. Și, trust me, biblioteca mea de acasă cuprinde vreo mie patru sute și ceva de volume (la ultima numărare), ca să nu mai pun la socoteală și volumele arhivate în podul casei din cauza lipsei de spațiu. Din ele, eu am citit doar vreo mie și ceva. Bunica mea obișnuia să spună că atunci când citește o carte trăiește alături de personaje și uită de tot în jurul ei. Cam așa se și întâmpla, pentru că nu de puține ori i se ardea mâncarea pe foc pentru că nu mai lăsa cartea din mână.

Avea ea o carte, „Goodbye Janette” se numea, pe care o citea cam o dată pe an, să zic așa și o punea de fiecare dată pe ultimul raft al bibliotecii, ca să nu ajung eu la ea. Mare greșeală! Un copil e cu atât mai tentat să pună mâna pe lucrul pe care i-l interzice un adult. Așa că, într-o zi, am drogat-o pe bunica cu o doză sănătoasă de somnifere, am luat frumușel un scaun și-am pus mâna pe cartea interzisă. După ce am citit primele zece pagini, am înțeles de ce o ascundea de fiecare dată. A fost prima carte cu tentă erotică explicită pe care am citit-o. Și mi-a trezit sentimente pe care la vârsta aia nu le înțelegeam și nu le puteam defini. Mi-a rămas în minte pasajul descriptiv care o înfățișează pe ea, în genunchi la picioarele lui, descheindu-i șiretul de la cămașa de noapte, eliberându-i penisul erect, al cărui gland pulsa spasmatic. Nu știu de ce am scris asta aici… (roșește)

Când am crescut, cărțile au început să iasă treptat din viața mea. Am descoperit televizorul (pe care acum îl deschid, fără exagerare, doar de două ori pe an), Internetul, sexul și alte chestii mult mai interesante decât cititul. Ori de câte ori încercam să deschid o carte, îmi pierdeam imediat răbdarea, iar șirurile interminabile de caractere îmi provocau migrene îngrozitoare. Mai nasol a fost cu facultatea, unde, fie că voiam sau nu, eram obligat să citesc niște porcării din care nu înțelegeam absolut nimic (a se vedea lucrările de semiotică). Probabil de-asta am început să urăsc cărțile atât de mult.

În curând, voi lăsa magnificul București pentru Brezoiul cenușiu. Va fi o călătorie îngrozitor de plictisitoare, urmată de câteva zile de amărăciune, pentru că mă simt atât de singur și de părăsit acolo… Cât de mult am vrut să scap de acasă și, uite-mă acum! Mă întorc în lanțuri în locul în care am suferit cum poate n-o să mai sufăr niciodată, în locul care-mi trezește numai amintiri dureroase și neplăcute. Mă ține în viață doar speranța că voi pleca la timp ca să prind sfârșitul de an în București, alături de oamenii pe care i-am descoperit recent și de care n-aș mai vrea să mă despart niciodată.

Lăsând lamentările la o parte și revenind la subiectul inițial al acestui articol (cărțile, în caz că nu v-ați dat seama), am de gând să citesc mai mult și să nu mai urăsc cărțile atât de tare. Ca să nu mă plictisesc, voi încerca să citesc în autobuz „Gargui”, o carte pe care am cumpărat-o după ce am văzut-o la o colegă de grupă. Vedeți voi, eu fac tot ceea ce fac în urma unei recomandări. Dacă nu-mi recomandă cineva o carte sau un film, eu nu citesc și nu mă uit din proprie inițiativă. Asta e una dintre numeroasele mele ciudățenii. Mi-ar trebui un consilier permanent care să-mi spună că cărți să citesc și ce filme să vizionez, în urma experienței sale.

De vreo zi și ceva, mă bântuie titlul unei cărți pe care am citit-o doar pe jumătate. Vreau s-o citesc imediat cum ajung acasă. Este vorba despre cartea care dă și titlul acestui articol, „Iubirea față de aproapele”. Nu-mi aminteam autorul, așa că am dat un search pe Google. E scrisă de Pascal Bruckner și vorbește despre viața unui bărbat care alunecă treptat într-o viață de gigolo, ca urmare a educației pe care a primit-o în copilărie (din câte țin eu minte din ce-am citit, mama lui îi dădea bomboane ca să se dezbrace de față cu toată lumea). Deși unele scene au fost tăiate de editor, cartea rămâne un superb studiu despre prostituția masculină, care i-ar face chiar și pe cei mai fioroși bărbați să roșească.

Cum am cumpărat noi, familie decentă și serioasă (yeah, right!), cartea asta, e foarte amuzant. Eram cu maică-mea în mall-ul din Râmnicu Vâlcea și se apropia ziua bunicii. Și ce dracu’ să găsim mai potrivit decât o carte?! Partea proastă era că eu și mama trebuia să alegem cartea. Maică-mea e la fel ca mine: alege o carte după copertă, sau după biografia autorului. Se plimbă ea vreo juma’ de oră prin librărie ca oaia prin iesle și ochește în cele din urmă o carte. O întoarce și citește un sfert din ceea ce scria pe spate. Vede ea cuvinte precum „eseist”, „filosof”, „scriitor prețios” etc. și se hotărăște s-o cumpere, convinsă că a dat peste un roman de valoare. Eu n-am zis nimic. Eram sictirit de faptul că alegeam o carte drept cadou.

Pe drum, pentru că mă plictiseam teribil, i-am cerut cartea ca să mă uit prin ea. Și, când am văzut că aproape fiecare pagină conținea câte-o expresie din câmpul lexical al cuvântului „pulă”, am râs în sinea mea și mi-am zis „OMG, o să facă infarct baba când o să citească asta”. Și cam așa a și fost. Timp de vreo juma’ de oră a urlat încontinuu la mama: „Ești tâmpită la cap?! Tu vrei să mă omori? Ăsta-i cadou?! Scroafo!”.  Am salvat cartea din gunoi și-am citit primele o sută de pagini. Eu sunt un ciudat și jumătate când vine vorba de chestiuni sexuale, așa că mi-a plăcut, evident. Regret doar că n-am apucat s-o termin, însă-mi promit mie însumi că o să fac asta de îndată ce ajung acasă.

Nu știu dacă o să mai apuc să scriu vreun articol până plec… Sunt trist și deprimat din cauză că las în urmă Bucureștiul cu tot ce înseamnă el și nu vreau să mă apuc să scriu din nou articole emo. Mi-e frig, deși calorifele sunt fierbinți. Îmi vine să bocesc, dar cred că mi-e prea rușine să fac asta. (oftează) Cred că mă duc să-mi fac un ceai fierbinte de mentă… 😦

Excese paternale

În general, bărbații tind să intre în panică atunci când aud de procesul de procreare. Dacă activitatea în sine le produce o plăcere inimaginabilă, nu același lucru se întâmplă și în cazul rezultatului acestui proces (copiii). Deși zâmbesc forțat și încearcă să fie drăguți cu odraslele altora (mai mult pentru a le face iubitelor pe plac), mulți bărbați se panichează când află că urmează să aibă proprii lor copii. Ei bine, în această categorie mă includ și pe mine, veșnic îngrozit de ideea că voi avea la un moment dat de îndurat tot ce le-am făcut eu părinților mei, ba poate chiar mai mult.

Totuși, purtam zilele trecute o conversație interesantă pe tema asta cu un amic căruia îi cam lipsește materia cenușie. Îmi zicea ceva de genul: „Coaie, când o să am eu copii, dacă fac băiat, o să fie cel mai mare curvar din lume, frate!”. Tare, nu? În primul rând, exprimarea e cât se poate de neadecvată, pentru că tu, ca bărbat, nu „faci” copii, pentru că nu-i naști (deși nu m-ar mira ca știința s-o rezolve și pe-asta). Cel mult, participi la facerea unui copil. Apoi, nu știu de ce mi se adresează toată lumea cu apelative ca „frate” și „coaie”. Chiar nu sunt genul.

Să spunem că imaginea viitorului său fiu se vrea a fi de fapt proiecția propriului său comportament. Dar iată ce părere are trogloditul despre viitoarea sa fiică: „Și dac-o fi să fac fată (a spus-o de parcă ar fi fost cel mai mare blestem), o s-o țin încuiată în casă, să nu se-atingă nimeni de ea”. Hmm… Deci băiatul poa’ să f**ă tot ce prinde, dar fata trebuie să rămână virgină până la adânci bătrâneți. Interesant! Să fie oare asta o altă „sclipire” a gândirii încuiate de care dă dovadă poporul român? Nu știu, dar mi-e milă de săraca fată. Eu n-aș vrea să fiu în locul ei.

Pe mine nu mă încântă ideea de a avea copii. Am spus asta și la început. De fapt, ar fi și culmea să mă gândesc la asta de la 17 ani. Deocamdată, văd doar părțile negative ale copiilor (distrugători de mobilă, consumatori de scutece, pericole ambulante). Daaarrr… Dacă voi avea vreodată copii, cu siguranță nu voi împărtăși ideile amicului meu cel tâmpit.

Desigur, dorințele rareori se împlinesc, însă dacă-mi va fi dat să am băiat, îmi doresc ca el să fie nu inteligent, pentru că aș cere prea mult, ci isteț, să aprecieze și să respecte femeile (fără să le considere niște bucăți de carne, niște simple jucării sexuale, așa cum fac mulți), să fie ambițios și să poată să se descurce prin propriile puteri. Pe de altă parte, dacă-mi va fi dat să am fată, îmi doresc ca ea să fie nu frumoasă, pentru că frumoase sunt multe, dar nu le-ajută creierul, ci prezentabilă. Să fie naivă, pentru că așa-i stă bine unei femei și să aibă în permanență grijă de imaginea ei. Nu-mi doresc copii „raționali”, care să-și ignore sentimentele de dragul gândirii. Îmi doresc copii care să știe să se bucure de viață, cu toate părțile ei bune sau mai puțin bune.

Până la o nouă discuție cu amicii mei veșnic surprinzători, cred că o să-mi las singurul neuron pe care-l mai am să se odihnească nițel. Vine sesiunea, vin verificările și alte mari dureri de cap.

Sănătate și toate cele bune!