Back to Black

Nu știu ce am, dar în ultima vreme mi-a cășunat rău de tot pe Amy Winehouse. Ca să ne înțelegem, nu am fost niciodata fan; ba chiar mă enerva și nu înțelegeam de ce erau toți hipnotizați de ea cu ceva vreme în urmă când era in vogă.

Poate că are de-a face cu procesul de maturizare, sau poate că pur și simplu am început să renunț la încăpățânarea care mă determina să urăsc lucruri fără motiv, I dunno… Ideea e că ascultându-o, I began reflecting nu numai asupra muzicii, ci mai degraba asupra circumstanțelor morții ei.

Și mi-am dat seama că, deși toată lumea crede că drogurile sunt un semn de slăbiciune și văd dependența de droguri ca pe un gest tipic oamenilor proști, povestea nu stă nicidecum așa. Poate că voi enerva pe mulți for what I’m about to say, dar drogurile și dependența de droguri sunt specifice în principal oamenilor cu un IQ peste medie și cu o inteligență superioară. Don’t have to take my word for it; Google it. Aproapte toți gigeii și gigelele de care au auzit nu numai prietenii și familia au avut tangențe cu drogurile, sub o formă sau alta.

Don’t get me wrong, nu sunt pro-droguri; pot fi doar neutru cel mult, pentru că fiecare are dreptul să facă ce vrea cu viața lui. Dar nu asta e ideea. Ideea e că oamenii inteligenți sunt mai predispuși la dependența de droguri tocmai pentru că, cu cât IQ-ul crește, cu atât crește și acuitatea cu care vezi lumea din jurul tău și felul în care simți oamenii. Și cu cât vezi mai clar, cu atât te scârbești mai tare de viață și de cei din jur, așa că în secunda următoare te refugiezi în droguri ca să te amorțești până pierzi contactul cu lumea.

Cum viața nu-ți dă fără să ia (uneori mai mult decât oferă), o minte sclipitoare vine la pachet cu o predispoziție spre depresie și izolare, tocmai pentru că oamenii inteligenți nu pot fi legați la ochi, prostiți și transformați peste noapte în flower-power zombies care văd viața ca a walk through the park on a sunny day. Așadar, costul unui IQ peste medie este de cele mai multe ori o viață scurtă.

Partea bună (da, există și o parte bună) este că un om de geniu, indiferent că este artist sau om de știință, va reuși să scrie istorie într-o viață de două ori mai scurtă decât a unui om obișnuit care se naște și moare în anonimat.

Sclavism social

Mie îmi place să cred că oamenii se împart în două categorii. Există oameni normali si oameni self-aware. Dar când spun normali nu mă refer la „două mâini, două picioare, întreg la cap” kind of normal, ci mă refer la oamenii obișnuiți, docili, care se mulțumesc cu ce le oferă viața, care dacă au o relație cu un alt om nici prea-prea nici foarte-foarte sunt mai mult decât împăcați și care, orice s-ar întâmpla, urmează aceeași rutină atât în fapt cât și în gândire.

În schimb, oamenii self-aware sunt ăia pe care societatea nu îi poate prosti cu momelile care merg la oamenii normali, gen familie, copii, carieră solidă, comunitate and all that bullshit pe care-l voi detalia în continuare. Începând de la o vârstă fragedă, suntem învățați (mai pe față sau mai subliminal) că perpetuarea speciei primează, familia este pilonul de bază al societății (însăși această expresie este inoculată involuntar în vocabular) și că oamenii trebuie să urmeze un ciclu stabil care, în opinia societății ar trebui să fie: școală – carieră – căsătorie – cămin – copii – nepoți

Așadar, dacă ar fi să comprim paragraful anterior, oamenii nu trăiesc pentru ei, ci pentru societate și binele acesteia. Dacă ești un om definit mai sus ca normal, te vei revolta la această afirmație, pentru că oamenii normali întotdeauna au tendința să se revolte atunci când tagmele pe care ei le-au luat de bune timp de-o viață întreagă sunt zguduite din temelii. Spune-i unui habotnic că omul se trage din maimuță și nu din Dumnezeu și vei avea garantat parte de un discurs și-o întoarcere rapidă de călcâie.

Nu spun neapărat că a fi un om normal, în acord cu așteptările societății ar fi un lucru rău; probabil că dacă am fi cu toții self-aware, coeziunea socială s-ar duce de râpă și am cădea în anarhie. Numai ca mie, ca om self-aware, mi se pare trist (și spun asta fără nicio urmă de aroganță) să mă uit la oamenii normali cum merg ca niște zombies către aceleași ținte stabilite de societate. Și mi se pare pe de altă parte amuzant să văd oameni care afirmă sus și tare că își doresc copii/carieră/familie etc., dar care tac mâlc atunci când sunt întrebați  DE CE?

Că tot am ajuns aici, ca o mică paranteză, eu consider că a te întreba constant pe tine însuți de ce faci un anumit lucru înainte să îl faci, e o chestie foarte constructivă. Mai bine să challenge decât să embrace orbește.

Bineînțeles că, la fel ca orice individ, am fost expus la aceleași mesaje și mi s-a pus în față același drum prestabilit pe care ar trebui să îl urmez. Și mi-am dorit carieră. Și mi-am dorit o casă. Și mi-am dorit copii. Apoi m-am întrebat DE CE? Și atunci s-a lăsat tăcerea. Am început atunci să îmi dau seama că de fapt nu eu îmi doresc toate aceste lucruri, ci societatea și le dorește de la și pentru mine. A fost prima, singura și ultima dată în care m-am gândit la cele mai sus menționate.

Nu vreau să cuget prea mult asupra acestui subiect, ci doar să marchez o constatare; mai mult pentru mine însumi decât pentru oricine altcineva. Să fie acolo ca un reminder că viața trebuie trăită liber, pe sistemul come what may, fără să mă gândesc că o trăiesc pentru a împlini un scop ales de altcineva. Și dacă după ani și ani s-o dovedi că n-am dreptate (deși asta se întâmplă extrem de rar) atunci să fie joke on me și cu asta basta.

E vineri! Să ne amuzăm!

GQ USA - June 2013 - The Comedy Issue

GQ USA – June 2013 – The Comedy Issue

Dacă tot e vineri azi, propun să ne mai descrețim puțin frunțile cu o povestioară din viața mea (pe care foarte puțini oameni o știu), mai mult sau mai puțin style-ish, inspirată de numărul de iunie al revistei GQ USA, dedicat comediei.

Pentru început, vă las în compania lui Jim Nelson – redactor-șef al GQ USA – și a povestioarei sale amuzante, pe care-o puteți găsi mai jos în varianta originală în limba engleză, pe care mi-am permis s-o traduc în română și s-o adaptez pentru aceia dintre voi care nu vorbesc engleza.

[EN]

[EN]

[RO]

[RO]

Și-acum, să revenim la povestioara mea. Eram încă student. Pe atunci, duceam o viață mult mai zbuciumată și mai angrenată în monden și viață de noapte decât în prezent. Anturajul meu era compus din niște oameni cu o poziție socială excelentă, care trăiau pe picior mare, cu mulți bani, stil, rafinament și clasă. Nu erau vedete, nu apăreau prin tabloide, dar aveau succes și erau cunoscuți printre personalitățile pe care le vedeți în Top 300 Capital.

Eu, pe de altă parte, eram la polul opus. Un biet student abia aterizat din provincie care n-avea nici în clin nici în mânecă cu high-life-ul bucureștean. Singurul numitor comun era această mână de oameni cu care mă împrietenisem (nici azi nu-mi dau seama cum), care mi-au făcut cunoștință cu tot ce înseamnă lumea oamenilor cu bani. Mulțumită lor am învățat cum se poartă un smoking, cum se duce un dialog la nivel înalt și, comicul situației povestit pe îndelete câteva paragrafe mai jos, cum se servește șampania și mai ales la ce temperatură.

High-life-ul n-ar fi nimic fără evenimentele și petrecerile aferente. Organizate uneori cu cele mai banale ocazii (de exemplu: am atins nu-știu-ce cotă la bursa de valori, am efectuat nu-știu-ce tranzacție imobiliară, mi-a murit soacra), evenimentele astea înghițeau o grămadă de bani, iar scopul lor era acela de a te face văzut, remarcat și lăudat printre cunoscuți, care la rândul lor participau cam din aceleași motive (plus băutură și mâncare pe gratis). Ei, și-n toamna acelui an participam și eu – pentru prima oară în toată viețișoara mea anostă – la un asemenea eveniment, târât de prietenii despre care vorbeam mai sus.

Pregătirile au început cu vreo săptămână înainte. Mă refer aici la pregătirile mele, la calvarul prin care am trecut eu pentru a mă transforma din cerșetor în prinț. Prietenii mei aveau doar șapte zile la dispoziție să mă învețe să fiu un gentleman adevărat, să mă îmbrace ca atare și să mă șlefuiască întocmai ca pe-un diamant pe care-l scoți din noroi. Socotit, trebuia lucrat doar la partea de aparențe, pentru că manierele le învățasem la timpul potrivit, de bine de rău mai fusesem și eu scos prin lume și nu eram chiar cel mai socially-awkward guy de pe planetă.

Zis și făcut. Mi-aduc și-acum aminte cu groază de prima mea vizită la hair-stylist. Tremuram mai rău ca la dentist, pentru că nu știam de dracu’-mi face ăla în cap și mă temeam c-o să  ies de acolo mai pocit decât intrasem. N-a fost cazul, slavă cerului. După vreo oră în care am văzut cum zboară părul pe lângă mine în toate direcțiile și după mii și mii de cruci făcute cu limba-n cerul gurii, imaginea din oglindă arăta decent, îngrijită și finisată până-n cele mai mici detalii. Bun, am zis, asta trebuie să fi fost cea mai grea parte. Draci bălțați, că n-a fost!

A urmat manichiura, unde-am stat mai mult cu ochii-nchiși de frica imaginii duduii care manevra cu o dexteritate uluitoare unelte care mai de care mai ascuțite. Fast forward printre restul etapelor de grooming și iată-mă ajuns în fața problemei supreme: cu ce mă îmbrac? Cu smoking, evident, mi-au răspuns prietenii mei (Like, d’uuuh!). Printre puținele piese vestimentare cu care venisem eu în București se numărau fel și fel de chestii, numai smoking nu. Așa că ne-am pus cu toții pe gândit. Să cumpărăm unul nou-nouț n-avea rost, așa că am găsit unul numai bun în garderoba unuia dintre ei, care trebuia doar reajustat pe dimensiunile mele.

Pe furiș, m-am uitat la etichetă și am descifrat cu greu „Ermenegildo Zegna”, sub care cu litere cursive stătea scris „exclusively made for” („creat exclusiv pentru”) urmat de numele prietenului care-mi împrumutase costumul. Instantaneu, m-a apucat amețeala. Dacă numele designerului nu-mi spunea absolut nimic la vremea respectivă, faptul că urma să îmbrac un costum unic, creat special pentru o singură persoană, mi-a zguduit puțin universul.

Am rezolvat-o și cu croitorul, care m-a întors pe toate părțile până a reușit să facă ajustările necesare, fiind astfel cu un pas mai aproape de rezultatul final. Adăugați în ecuație niște pantofi scumpi, un papion pe care am încercat să mi-l ajustez singur vreo juma’ de zi până mi-am băgat picioarele și-am lăsat pe altcineva să mă ajute, butonierele pe care nici până în ziua de astăzi nu știu cum să le prind și cămașa, iar eu eram demn de-a fi pus în vitrină.

Pentru marele eveniment fusesem sfătuit dinainte să zâmbesc constant, să mă port ca și cum aș fi moștenit un munte de aur, iar dacă mă pomenesc într-o conversație despre care n-am nici cel mai mic habar, să dau din cap în semn de aprobare și să rânjesc ca prostu’. Da, e atât de ușor să socializezi cu oamenii bogați. Mai adaug eu aici din propriile-mi observații că dacă încep să se laude, treaba ta ca interlocutor e cu atât mai ușoară. Dacă te prefaci interesat și, din când în când, uimit de realizările lor, o poți scoate lejer la capăt.

În seara cu pricina, intram într-o lume total nouă, fascinantă, odihnitor de superficială. La tot pasul, fețe zâmbitoare, ținute elegante, epatări și complimente măgulitoare, nume de autori, compozitori, designeri, mașini și destinații exotice; un micro-univers al rafinamentului și al bunului-gust, de la băuturi până la mișcările calculate ale fiecărui participant. N-o credeam nici eu, dar ajunsesem să mă obișnuiesc și chiar să-mi placă să fiu printre ei. Iar comicul abia de-aici începe…

Cum stăteam eu relaxat pe verandă, încercând să fiu un partener bun de conversație pentru interlocutorul meu din momentul respectiv, un domn cochet la vreo patruzeci și ceva de ani despre care aflasem între timp că deținea un pachet de acțiuni la o bancă privată, văd un chelner cu o tavă plină de cupe cu șampanie apropiindu-se umil și zâmbitor de noi. „Aleluia!”, îmi venea să strig. Mi-era sete de mă stingeam și nu apucasem să mă apropii de bufet pentru că de când venisem o ținusem în prezentări și schimburi de complimente.

Partenerul meu de conversație ia și el o pauză de la discursul lui referitor la ineficiența protocoalelor băncilor elvețiene și mi se alătură în degustarea șampaniei. Luăm amândoi câte o cupă de pe tavă, ca niște gentlemani adevărați: mai întâi de picior cu o mână, apoi de bază cu cealaltă mână; mijlociu, inelar și degetul mic sub cercul de cristal, arătător și degetul mare deasupra, flancate de-o parte și de alta a piciorului. Nici n-apuc să iau o înghițitură că-l văd pe ăsta făcându-se roșu la față și urlând din toți rărunchii „CHELNEEER!”

Chelnerul face cale-ntoarsă printre invitați, revine lângă noi spășit, iar ăsta începe și-i toarnă: „Cum e posibil așa ceva?! Tu n-ai văzut că șampania asta e caldă? Tu-ți bați joc de noi? Șampania trebuie servită la paișpe grade Celsius. Asta are cel puțin douăzeci!” În tot acest timp, eu urmăream șocat circul, cu șampania-n gură și cupa în mână. Eram pregătit pentru orice, numai pentru așa ceva nu. „Tu mă vezi cum țin paharul? Zi, mă vezi?!”, continuă el. Chelnerul mut de rușine dă din cap în semn de aprobare. „Adică eu mă chinui să-mi mut mâna de pe picior pe bază ca să nu transfer căldură să stric șampania, când ea e deja caldă?”

Deja simt cum mă gâdilă bulele de șampanie pe limbă și, jumătate șocat, jumătate speriat să nu cumva să mă fac de rușine că beau șampanie la mai multe grade decât ar trebui, scuip șampania înapoi în pahar și-l arunc peste umăr în boscheți într-o fracțiune de secundă, să nu mai existe nicio dovadă c-aș fi băut șampanie ca un ignorant. Nu vreau să mă gândesc cât o fi costat paharul ăla pe care eu l-am azvârlit cu atâta naturalețe peste umăr și, mai ales, nu vreau să mă gândesc dacă m-a văzut cineva făcând gestul ăla atât de… spontan, ca să nu-i zic altcumva.

Trecând peste umorul situației, acela cred că a fost pentru mine momentul în care am pornit pe drumul cunoașterii stilului și rafinamentului masculin. Acela a fost startul îmbunătățirii mele ca om, ca bărbat, ca parte a societății civilizate. Nu spun că înainte de asta n-aș fi fost civilizat. Nu, spun doar că începând de atunci am acordat mai multă atenție imaginii mele, privind lumea dintr-o altă perspectivă, în funcție de oamenii cu care intru în contact. Am învățat cum să adaptez o ținută unui eveniment, când și cum să vorbesc, cât să spun și cât să țin pentru mine, cum să ies dintr-o situație penibilă și multe alte lucruri care probabil că unora li se par neînsemnate și superficiale.

Multe dintre aceste lecții le datorez în mod cert revistei GQ, a cărei apariție în România la finele anului 2008 m-a bucurat enorm. Altele, prietenilor mei, prin puterea exemplului. Și altele, mie însumi pentru c-am avut întotdeauna puterea de a recunoaște că se poate mai bine și de a învăța câte o lecție de la fiecare om care a trecut prin viața mea. Gata, ajunge cu sentimentalismele! E vineri! Nu uitați să râdeți, să vă păstrați simțul umorului indiferent cât de rău vă merge pentru că, la urma urmei, asta e cea mai bună și mai ieftină terapie.🙂

Ce NU TREBUIE să lipsească din geanta unui bărbat modern

Vorbeam AICI despre obiectele care n-au ce căuta în geanta unui bărbat modern. Ei bine, acum cred că este timpul să întoarcem puțin foaia și să acordăm atenție obiectelor care n-ar trebui să lipsească din geanta unui bărbat al secolului XXI:

Cheile de la casă. Din proprie experiență pot spune că situația în care pleci de-acasă fără ele este cel puțin indezirabilă. Sunt atât de multe scenarii sumbre puse în mișcare de această mică neatenție, încât voi menționa doar două: trebuie să te întorci din drum și întârzii la serviciu sau îți găsești locuința jefuită sau vandalizată.

Cheile de la mașină. Asta dacă ai. Dacă n-ai, sau dacă preferi să le ții laolaltă cu celelalte chei pe care le deții, adu-ți totuși aminte să nu pleci fără primele.

Telefonul. Și odată cu el, e-mail-ul, pozele, Facebook-ul, Twitter-ul și multe alte cele. Preferabil să ai și o husă ca să nu-l avariezi. Dacă nu ești sigur de durata bateriei, nu uitați să iei și un încărcător. Șoferii ar trebui să nu uite niciodată de headset.

Tableta. Sau new-entry-ul listei, pentru că în ultima vremea a devenit din ce în ce mai populară încât am început s-o includem cu toții printre obiectele de care nu ne putem lipsi. Înlocuiește cu succes un laptop de dimensiuni mai mari, e ușoară și nu ocupă mult spațiu. Ai grijă să-i cumperi și o husă specială dacă te hotărăști s-o iei peste tot pe unde te duci.

MP3 player-ul. Dacă ești genul care-și ține muzica pe telefon, atunci uită de el. Totuși, preferabil ar fi să nu faci asta. De la o anumită vârstă încolo, vine momentul să dedici fiecare obiect scopului pentru care a fost inventat: telefonul pentru vorbit, SMS-uri, e-mail-uri și așa mai departe, iar MP3-ul pentru muzică.

Ochelarii de soare/de vedere. Dacă-s de vedere, ai face bine să nu-i uiți, spre binele tău și al celor din jur. Pune-i totuși într-un suport special, să nu te trezești cu ei făcuți bucățele. Și dacă folosești șervețele speciale pentru a-i curăța, nu uita să le iei și pe acelea. Dacă-s de soare, nu-s obligatorii, dar ține minte că ochii sunt un organ sensibil și ai face bine să-i protejezi de razele UV. Plus că, aleși cum trebuie, pot fi un accesoriu distinctiv.

Balsamul de buze. Mai ales în sezonul rece, ca să previi descuamarea buzelor. În sezoanele mai însorite, e bun pentru FPS-ul și hidratarea pe care le oferă.

Crema de mâini. Mâinile tale sunt o carte de vizită. Ai grijă de ele și nu fugi de cremă, chiar dacă nu ești femeie, mai ales că acum găsești pe piață o varietate de produse dedicate exclusiv grooming-ului masculin. Ține-o cu tine și folosește-o ori de câte ori îți simți pielea aspră sau crăpată.

Parfum în ediție travel size. Preferabil ar fi să folosești un parfum atât de bun încât să persiste întreaga zi. Dacă nu, ia cu tine ediția special făcută pentru călătorii, care nu ocupă mult loc, este elegantă și nu încalcă cu absolut nimic regulile bunului gust.

Portofel. Dacă n-ai nevoie de carduri sau de bani, poate vei avea totuși nevoie de buletin, permis de conducere sau alte acte care se țin de obicei în portofel. Și dacă nici de acestea nu ai nevoie (ești un mare norocos!), ia-l măcar de dragul pozei de familie pe care-o păstrezi acolo.

Șervețele nazale. Sunt practice, vin într-un teanc suficient de mare cât să facă față unei răceli zdravene și, spre deosebire de batiste, te poți descotorosi de ele după fiecare folosire.

Șervețele umede. Până nu demult, mi se păreau inutile, dar țineam un pachet în geantă pentru orice eventualitate. Apoi s-a întâmplat să ies în oraș încălțat în cea mai scumpă pereche de pantofi pe care-o dețin și care evident că s-a umplut de praf înainte de a ajunge la destinație. Și atunci am mulțumit cerurilor că s-au inventat șervețelele umede.

Agendă. Nu contează că ai smartphone ultimul răcnet. În tehnologie nu-ți poți pune niciodată bazele în totalitate. Mai bine să ai o agendă fizică și să fii old-school, decât să vrei să notezi un detaliu important și să n-ai unde pentru că sistemul de operare se încarcă greu, aplicația dă erori sau ai rămas fără baterie.

Pix/stilou. Pentru că într-o agendă nu poți scrie cu degetul, e bine să ai la îndemână și ceva cu care să notezi. Preferabil un stilou, pentru că oferă un aer aparte purtătorului. Dar e bun și-un pix dacă-ți faci treaba cu el.

Cărți de vizită. Dacă ai. Dacă nu ai, fă-ți! Sunt de părere că fiecare dintre noi ar trebui să dețină așa ceva, ca să nu ne dăm datele de contact pe șervețele sau pe mai știu eu ce. Le poți păstra într-un suport elegant de cărți de vizită, ca să nu se deterioreze și ca să nu fii nevoit să le fugărești prin geantă.

Revistă/ziar/carte. În caz de plictiseală, o să fii foarte recunoscător că ai cărat măcar unul dintre aceste obiecte cu tine, mai ales dacă folosești transportul în comun sau stai la cozi la care ai mult de așteptat. Dacă ești genul de gentleman hi-tech, poți opta pentru un e-book reader. Dacă ești șofer, mai bine lasă-le pe toate acestea acasă și stai cu ochii pe drum.

Gumă de mestecat. Deși imaginea unui bărbat care molfăie nu e deloc atrăgătoare din punctul nimănui de vedere, nici mirosurile neplăcute nu sunt. Și, cum cu pasta și periuța nu te poți căra după tine,  mestecă o gumă după fiecare masă, îndeajuns încât să-ți cureți dantura și să-ți împrospătezi respirația.

Pastile. Dacă te știi bolnav, alergic sau pur și simplu ipohondru, fă-ți loc în geantă și pentru pastilele care ți-ar putea calma o eventuală durere sau un potențial discomfort. Și dacă nu ai chiar atât de mare nevoie de ele, lasă-le totuși acolo. Nu se știe niciodată când vei avea ocazia să fii salvarea unei persoane din anturajul tău.

Prezervative. Bune mai ales pentru burlaci. Pentru cei căsătoriți, doar dacă nu află nevasta. În orice caz, e mai bine să fii precaut decât să regreți pentru tot restul vieții.

Țigări. Dacă ai viciul tutunului, e bine să-ți aduci aminte să-l iei și la purtător, ca să nu mai faci un drum în plus până la cel mai apropiat magazin când simți că-ți ard plămânii. Pentru un plus de eleganță, păstrează țigările într-un suport special; sau dacă fumezi pipă, în trusa specială cu care a venit, ca să eviți răspândirea mirosului.

Brichetă/chibrituri. Cu ce altceva ai putea să-ți aprinzi țigările sau pipa? Chiar dacă fumezi, chiar dacă nu, câteodată e bine să ai la tine și așa ceva, în caz că ți s-a descusut vreun fir, sau în caz că are altcineva nevoie.

Gel antimicrobian. Gândește-te câte obiecte atingi timp de o zi. Apoi înmulțește cu numărul de persoane care au mai atins acele obiecte și gândește-te că la un anumit punct mâinile tale vin în contact cu pielea, buzele și tenul tău sau al altor persoane. Gelul antimicrobian e practic, discret și foarte ușor de folosit oriunde te-ai afla.

Plasturi medicinali. Accidente neplăcute se pot întâmpla oricui. De aceea, e bine să ții plasturi la îndemână. Măcar doi, trei, dacă nu o cutie întreagă. Dacă ești norocos și scapi de orice incident ca prin urechile acului, lasă-i totuși în geantă. Sunt foarte utili când încalți o pereche nouă de pantofi.

Și-acum, că lista e completă (cel puțin din punctul meu de vedere), mai am un singur sfat: Nu uita să-ți iei geanta în care ai pus obiectele de mai sus!

La voi în România … ?

Ori de câte ori nimeresc într-o țară străină sau port o conversație cu un cetățean non-român, am parte de cel puțin două situații jenibile. Prima e legată de naționalitatea mea, iar cea de-a doua de întrebarea incompletă din titlu pe care-o voi explica puțin mai jos.

Nu știu cum se face, dar când un străin mă întreabă ce nație sunt și eu răspund „român”, interlocutorul erupe subit într-o semi-criză de râs. Și nu mă crede. Nu mă crede că-s român până nu scot buletinul sau pașaportul. De-a lungul timpului am fost luat drept polonez, rus, suedez, norvegian, australian sau american. Dar drept român, niciodată!

Pentru că nu împărtășesc nicio trăsătură a fizionomiei cetățenilor români („fețe de ciobani” cum le spune un conațional) și pentru că am obosit să mă joc de-a „ghicește-mi naționalitatea”, îi las să mă ia drept ce-or vrea și cu asta basta. Să trecem acum la cea de-a doua situație jenibilă în cinstea căreia am și vrut să scriu aceste rânduri, întrucât mie mi se pare că reflectă oarecum părerea pe care o au diverse țări despre noi ca nație.

Prima oară am pățit-o în Franța. Eram la un festival internațional de film și întâmplarea făcea să vizionăm un lungmetraj premiat și răspremiat despre istoria țiganilor. Filmul urmărea evoluția și exodul țiganilor de la origini până astăzi. Inevitabil, s-a ajuns și în Românica, țară care exportă anual zeci de cetățeni colorați către țara lui Voltaire, chestie pentru care francezii sunt în al nouălea cer. Not!

Eeeeei, și când s-a ajuns în Românica, montajul a făcut ca o scenă în care un țigan dansa sârba pe islaz cu un maidanez (nimic ieșit din comun, trecem peste) să fie imediat urmată de un cadru cu un tuci în care sfârâiau sute de bucăți de carne. Pentru mine, un artificiu de montaj, o succesiune de cadre fără nicio legătură. Francezii însă au făcut ochii cât cepele, și-au dus mâna la gură în semn de „Oh, la la” și-atunci a fost pentru prima oară când am auzit prima întrebare din seria „Voi în România … ?”

„VOI ÎN ROMÂNIA MÂNCAȚI CÂINI?!” m-au întrebat franțujii scârbiți, stupefiați și indignați. Da, fraților, mâncăm câini în România, cum să nu. Haida de! Că dacă-i mâncam, mai venea Brigitte Bardot a voastră să-și bată pula de noi că avem prea mulți pe stradă? Dă-i și explică-le francezilor cât mai diplomatic posibil că e o chestie de montaj, de coincidență și de succesiune a cadrelor. Nem tu dom, vorba aia!

Un amic american care la un moment dat făcea parte din juriul unui festival prestigios de publicitate, uitându-se peste niște reclame înscrise de România și descoperind niște greșeli grave de copy, m-a întrebat șocat „VOI ÎN ROMÂNIA N-AVEȚI PROOFREADERI?!” Probabil că întrebarea lui mi s-ar fi părut exagerată dacă n-aș fi văzut cum stă treaba în agențiile lor. La americani, nimic nu iese din departamentul de creație fără să fie verificat de cel puțin doi proofreaderi.

Ce este un proofreader? Pentru noi, un extraterestru. Pentru ei, un nene care toată ziua verifică și corectează reclamele, prezentările și orice material care urmează a fi trimis la client, tipar sau TV. Proofreader-ul de copy se asigură că sunt respectate gramatica, ortografia și sensul, iar cel de art direction verifică corectitudinea proporțiilor, a perspectivelor și cromaticii, ambii efectuând modificări acolo unde consideră ei de cuviință.

Fix aceeași întrebare („VOI ÎN ROMÂNIA N-AVEȚI PROOFREADERI?!”) am primit-o tot de la un american, de data asta unul care lucrează la Fox News, care știe cât de cât româna, dat fiind faptul că e căsătorit de ani buni cu o româncă.

Cum stătea el într-o zi în biroul lui din New York, omul s-a apucat din pură curiozitate să citească niște articole online din presa românească. Nu, nu din Cancan sau Libertatea, ci dintr-un cotidian românesc care se vrea a fi serios și de calitate. Și omu’ ăsta, cu româna lui de baltă prinsă de la nevastă-sa, a fost în stare să semnaleze o grămadă de litere mâncate, vreo două dezacorduri și câteva greșeli gramaticale.

Nu, dragii mei americani, noi în România n-avem proofreaderi. Nici în presă, nici în publicitate, nici nicăieri. Și n-o spun la modul sarcastic, ci în cel mai umil și sincer mod posibil. La noi, detaliile nu fac diferența. Nu contează calitatea produsului final. Contează să reușim să-l scoatem la timp. Proofreaderi?! Hai sictir, Gogule! Las’ că merge treaba și fără.

O australiancă m-a întrebat în urmă cu ceva timp „VOI ÎN ROMÂNIA SUNTEȚI MAI MULȚI ȚIGANI, SAU MAI MULȚI ALBI?” Da, fix așa, doar că-n engleză. Era ca și cum aș fi întrebat-o eu dacă la ei în Australia sunt mai mulți canguri decât oameni. Ce să-i spun? Că sincer până și eu mă întreb asta câteodată. Dac-o să vă țină vreodată nervii să zburați până acolo, să nu rămâneți surprinși să primiți și întrebarea asta, printre altele. Cam asta e părerea lor despre România.

Din Maroc m-am pomenit cu întrebarea „LA VOI ÎN ROMÂNIA PORNOGRAFIA CU MINORI E LEGALĂ?” din partea unui amic care se pregătește pentru o carieră în Drept. Se pare că peste hotare românii fac bani grei din materiale care conțin pornografie cu minori. Rețelele sunt atât de longevive și de extinse (Maroc este totuși pe un alt continent) încât oamenii ăștia au crezut că noi legalizăm și încurajăm așa ceva.

Din Rusia (culmea!) am primit întrebarea „VOI ÎN ROMÂNIA CULTIVAȚI MANUAL RECOLTELE?” de la o tipă care stă în Moscova și care mi-a spus că a văzut un reportaj despre țăranii români și condițiile inumane în care muncesc vara la câmp pentru a avea ce pune pe masă.

Da, tovarski, cum dă primăvara, ieșim toți cu sapa-n spinare și ne-apucăm să-ntoarcem asfaltul și betoanele ca să plantăm ceapă și fasole, să nu murim dracului de foame. Și creștem păsări, vite, miei și porci cu noi în apartament, ca să avem și oleacă de carne, să nu credeți cumva, doamne ferește, c-am fi vegetarieni.

Dă-i și explică-i rusoaicei că asta cu producția proprie de legume și carne se mai păstrează doar în câteva zone izolate ale României, unde oamenii muncesc de plăcere sau din obișnuință, nu pentru că n-ar avea de unde să și le cumpere dacă vor. Până la urmă, am auzit și noi de supermarket, nu suntem chiar atât de înapoiați.

Pentru Venezuela, România a rămas o țară comunistă. Ei habar n-au că, cel puțin pe hârtie, suntem stat democratic. Un amic din sublima capitală a acestui stat sud-american m-a întrebat „LA VOI ÎN ROMÂNIA CÂȚI DICTATORI AU FOST ÎNAINTE DE BĂSESCU?” Na-ți-o caldă, frățioare! Ăștia cred că suntem cel puțin la fel de comuniști ca și ei. La urma urmei, și noi ne-am ucis un președinte, nu? Și-am fi ucis mai mulți, bag seamă, dacă ar fi stat în puterea noastră. Droguri avem căcălău, mergem pe pile, relații și rudenii, închiși la minte suntem, deci ce mai tura-vura!

Un suedez m-a întrebat „LA VOI ÎN ROMÂNIA BĂRBAȚII NU OBIȘNUIESC SĂ SE RADĂ LA SUBRAȚ?” Îmi venea să-i zic că la noi în România majoritatea bărbaților nici măcar nu se dă cu deodorant la subraț, darămite să se mai și radă. Sau că la noi în România, conform statisticilor, cel mai mare procent de cumpărători pentru deodorantele masculine este reprezentat de persoanele de sex feminin, care cumpără deodorant și pentru bărbații din ogradă, că altfel tot nasul lor sensibil este mutat din loc.

Și pot să bag mâna-n foc că sunt zone în România unde nici măcar femeile nu-și epilează axilele, așa că despre bărbați nici nu mai vorbim. Nu domne’, nouă ne place sauvage, să arătăm tuturor pădurea tropicală de la subraț. Noi suntem macho, nu pizde. Că doar ce poate fi mai viril decât flocii de juma’ de metru pe care se scurge transpirația cu iz de bere, slană, mici și shaworma?

Așadar, am trecut în revistă doar câteva din întrebările care mi s-au adresat mie despre România și, odată cu ele, părerea pe care o au diverse țări de pe diverse continente despre români. Că nu e una tocmai bună sau așa cum ne-am dori noi, oricine își poate da seama.

Pentru mulți străini, noi mâncăm câini (mai nou și cai), n-am auzit în viața noastră de proofreaderi, suntem minoritari într-o țară de țigani, futem minori, muncim pământul de dimineața până seară, suntem comuniști și pe deasupra nu ne radem nici la subraț. Rămâne să mai ajung prin Asia, să văd ăia ce părere au despre noi.

Totuși, ca să nu închei într-o notă sumbră lipsită de patriotism (recunosc, îmi cam lipsește), au fost și țări în care am fost plăcut surprins să constat că imaginea României nu e chiar atât de neagră și viermănoasă. De bine de rău, mai avem și noi un Dracula, un Hagi și-o Nadia Comăneci care ne mai scot din căcat din când în când. Și-ar fi bine să ținem de ei, că alții care să ne spele imaginea nu cred că se vor naște prea curând.

Later-Edit: Am uitat să menționez, francezii m-au mai întrebat și „VOI ÎN ROMÂNIA AȚI AUZIT DE MAC?”, referindu-se bineînțeles la computerele lui Steve Jobs, fie-i țărâna ușoară. Nu, dragi francezi, noi nici măcar de calculatoare n-am auzit. Nu vă lăsați păcăliți, acesta nu este un articol scris pe un blog, ci niște cuvinte scrijelite cu unghia pe un perete.

Ce TREBUIE să lipsească din geanta unui bărbat modern

Țin minte că, în urmă cu ceva timp, îi mărturiseam cuiva că sunt invidios pe femei doar pentru simplul fapt că, spre deosebire de bărbați, ele pot purta genți. Uite că între timp moda s-a mai schimbat și „poșetele masculine” au ajuns și pe plaiul mioritic. Contestate sau nu, cred că putem cădea cu toții de acord că alternativa unei genți este mult mai comfortabilă decât buzunarele îndesate cu telefoane, chei, portofele, șuruburi, piulițe și toate celelalte chestii pe care le ia un bărbat la purtător atunci când pleacă de acasă. Plus că sunt niște accesorii feișăn, dacă asta poate convinge pe cineva de ceva.

Și tocmai pentru că gențile sunt probabil cel mai recent intrat obiect în vasta paletă de accesorii masculine, pot fi folosite greșit și bombardate cu o grămadă de tâmpenii. Iată care sunt obiectele care TREBUIE să lipsească din geanta unui bărbat al secolului XXI:

Arme de foc/albe. Mai e nevoie să argumentez de ce? Hai s-o fac, totuși. Chiar dacă legea îți permite deținerea lor, geanta nu este nici pe departe locul potrivit pentru asemenea obiecte, din simplul fapt că poți răni accidental pe cineva, sau chiar pe tine însuți.

Mâncare. Da, e o nevoie prioritară, de acord, dar va trebui să ți-o satisfaci acasă, la birou sau în oraș, pentru că mâncatul în timp ce ești pe stradă, în trafic sau în mijloacele de transport în comun este un gest urât și cât se poate de riscant pentru sănătatea ta. În plus, riști să îți murdărești geanta și obiectele din ea.

Băuturi. Cele fierbinți cu precădere. Că te opărești e cea mai mică problemă. Pe lângă tine vor suferi și toate celelalte obiecte care au avut ghinionul de-a fi aruncate laolaltă în geantă. Dacă te știi însetat, păstrează o sticlă de apă plată/minerală la 500 ml în geantă. Cafeaua se bea acasă, la birou sau în oraș, nu la purtător.

Sticla de parfum. Atunci când cumperi un parfum care îți place și pe care vrei să-l iei cu tine, căută și investește și într-o ediție travel size – o sticluță cu dimensiuni reduse, care să nu iasă în evidență.

Deodorantul. E normal să transpiri. E normal chiar și să transpiri excesiv. Dacă te știi cu o asemenea problemă, investește într-un antiperspirant eficient, pe care să-l introduci în ritualul de dinaintea părăsirii locuinței. Imaginea unui bărbat care folosește un asemenea produs în văzul tuturor e demnă de o comedie proastă.

Obiecte ascuțite. Aici intră creioane, cuttere, foarfece și alte cele. Cum în genți ne aruncăm mâinile și abia pe urmă privirea, poți constata că sângerezi și n-o să știi de unde. Pe lângă asta, poți distruge și interiorul genții. Ține obiectele ascuțite acasă sau la birou și nu le lua niciodată cu tine în deplasare.

Pasta și periuța de dinți. Breaking news: s-a inventat guma de mestecat care le înlocuiește pe amândouă. Și, în caz că vă întrebați cum au ajuns aceste două obiecte pe listă, aflați că știu vreo doi sau trei oameni care obișnuiau să plece cu ele oriunde se duceau.

Haine de schimb. Ești mai neîndemânatic din fire? Atunci, în caz că se produce inevitabilul, păstrează hainele de schimb la locul de muncă, în cel mai rău caz. Geanta are totuși niște dimensiuni reduse. Degeaba sunt hainele de schimb curate, dacă sunt șifonate în ultimul hal.

Accesorii. Mă refer aici la ceasuri, inele și bijuterii. Stabilește ce vei asorta la ținută înainte de a pleca de acasă. Știu, deciziile sunt greu de luat când vine vorba de accesoriile favorite, dar fă un efort și nu-ți pedepsi geanta cu surplus de metale.

Băuturi alcoolice. Un viciu pe care nu-l poți lua la purtător ar fi alcoolul. Doar dacă nu ești cumva posesorul unui recipient elegant, pe care-l ții de obicei în buzunarul sacoului. În zilele noastre, să vezi un bărbat că scoate ditamai sticla de alcool din geantă e de-a dreptul șocant și dezgustător.

Batiste murdare. Trăim în secolul în care batistele au devenit un simplu accesoriu al eleganței și rafinamentului. Și, ca orice accesoriu, se păstrează curate. Folosește șervețele nazale, de unică folosință, de care să te poți debarasa pentru a evita un eventual focar de infecție în geantă.

Amulete norocase. Da, am întâlnit cazuri. Învață că norocul ți-l mai faci și cu mâna ta și lasă acasă orice obiect pe care l-ai considera tu ca fiind aducător de noroc, bani sau fericire. Altfel o să devii rapid subiect de glumă printre cunoscuți.

Cabluri. Poți opta pentru un încărcător universal, compatibil cu orice model de telefon sau tabletă pe care să-l ții tot timpul în geantă. Lasă acasă sau la serviciu toate celelalte cabluri, adaptoare sau periferice, ca să nu-ți îngreunezi munca de a căuta prin geantă ori de câte ori ai nevoie de ceva.

Trusa de scule. Știu, ești bărbatul bun la toate și mai ales bun la casa oricărei femei. Dar nu te căra cu șurubelnițe, patent și chei franceze după tine. Sunt grele, inestetice și pur și simplu nu-și au rostul în geanta ta. Dacă chiar ții morțiș, poți găsi pe piață brelocuri cochete cu mini-scule pentru a repara tot ce-ți trece ție prin cap.

Laptop. Doar dacă e vorba de un netbook de dimensiuni reduse. Altfel, păstrează laptop-ul într-o geantă specială, potrivită pentru el și nu-l înghesui în geanta destinată celorlalte obiecte pe care le iei cu tine atunci când pleci de acasă. Sau investește pur și simplu într-o tabletă.

Câți bărbați, atâtea genți, așa că sunt absolut convins că lista nu se încheie aici. Așadar, deși sper să nu fie cazul, rămâne deschisă în așteptarea altor bazaconii de prin gențile bărbaților.

Am căzut pe jos de râs. La propriu!

…că doar nu era să cad pe sus, nu-i așa?!

Cei care mă cunosc știu că nu sunt sensibil la orice fel de umor. De obicei, cele mai neobișnuite bancuri (a se citi seci) și cele mai neașteptate chestii îmi stârnesc râsul. Și cum stăteam eu aseară ca tot românul pe Facebook, cu burta-n sus în pat după cină, dau peste un link video postat de cineva și, cum altceva nu aveam de făcut, dau click și mă crăcănez de râs. Iată și clipul cu pricina!

Problema cu acest filmuleț e că nu are un spike de umor, ci evoluează treptat, de la amuzant la hilar și de la hilar la mă piș pe mine de râs. Cum eu fusesem la baie cu cinci minute înainte, la faza finală cu rinocerii nu m-am pișat pe mine, ci am căzut pe jos de râs. Nu glumesc. Chiar am căzut din pat. Și am căzut fix cu genunchiul drept la-naintare, deplasându-mi rotula.

Astăzi am aflat că filmulețul a devenit deja viral pe internet. Stau și mă-ntreb câți alții și-au mai rupt rotulele din cauza lui…

Hai să aruncăm cu căcat!

…sau un titlu mai scurt și mai de impact pentru gândirea românească, educația universitară din România și meseria de PR-ist în această țară absolut minunată.

Am citit ieri pe site-ul revistei Capital un articol referitor la salariul pentru care te-ai putea califica dacă ai absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice la SNSPA. De ce au ales această facultate drept exemplu nu pot să-mi explic, pentru că sunt o grămadă de alte centre universitare care pregătesc specialiști în comunicare și relații publice. Tind să cred, judecând după acest articol și părerile pe care le-am citit în online și auzit în viața de zi cu zi, că SNSPA-ul este una din facultățile spre care se lansează cu fiecare ocazie tone de căcat cu tot cu muștele aferente.

Că tot se mira autoarea articolului mai sus menționat de acest „miraj” pentru marketing și PR și nu înțelegea ea cum de se bat 20 de tineri pe un post de piarist, când domeniile mai tehnice nu au deloc căutare, vin eu și spun că meseria la care ar excela românii nici măcar nu se găsește pe site-urile de recrutare. Aruncător de căcat, la meseria asta mă refer, pentru care românii luați în ansamblu sunt experți din naștere, fără să fie nevoie de vreo facultate.

Așa suntem noi. Pentru nația noastră roș-galben-albastră, în adoption curve ar trebui să se adauge o etapă specială, înainte de early adopters. Și aceea fix aruncător de căcat ar trebui să fie. Pentru că nouă dacă ne pui ceva nou în față, ceva revoluționar, ieșit din comun, ceva altfel, cu care nu suntem obișnuiți și pe care nu-l pricepem, în secunda doi deja aruncăm proiectile cu căcat, fără să ne deranjăm măcar să ne informăm mai întâi. Abia la mult timp după ce vreun lider de opinie adoptă sau sare în apărarea unei idei sau a unui concept, începem și noi ca oile să mâncăm încet, încet ce ni se pune în farfurie.

Aruncând un ochi și peste comentariile respectivului articol și comparându-le cu experiențele din viața de zi cu zi, mi-am dat seama că ne place să aruncăm cu căcat în facultăți cu care n-am avut nicio tangență, doar pentru că s-a întâmplat la un moment dat să cunoaștem un student sau absolvent al facultății respective pe care l-am clasificat drept prost sau retardat. Hai să fim sinceri acum, fiecare pădure are uscăciunile ei. Și la FJSC spre exemplu, facultatea pe care am absolvit-o eu, aveam colegi semi-analfabeți, miserupiști și puturoși, dar asta nu înseamnă că eram toți la fel. Și hai să fim serioși! Toate facultățile din România sunt fix la fel. Fiecare are profi buni și profi care-și bagă picioarele, studenți eminenți și proști făcuți grămadă.

N-are nimeni dreptul să vină la mine și să-mi spună că facultatea pe care am terminat-o e de căcat, dacă n-a făcut aceeași facultate. Da, eu sunt îndreptățit să spun ce nu mi-a convenit la facultatea mea, pentru că de bine de rău eu sunt ăla care timp de trei ani de zile a studiat acolo, deci dacă vorbesc, n-o fac din necunoștință de cauză. La fel e și cu SNSPA-ul sau cu oricare altă facultate. N-ai învățat acolo, nu știi cum e, ciocu’ mic! Că știi tu din auzite e cât se poate de irelevant. Du-te, fă-o și-apoi vorbește cât vrei! Și-o să te convingi că e la fel ca orice altă facultate, cu plusuri și minusuri.

O altă frustrare e legată de meseria asta ingrată de PR-ist, despre care toți își dau cu părerea, dar prea puțini înțeleg cu ce se mănâncă. Spunea cineva prin comentarii că la școlile astea de comunicare și PR înveți să manipulezi nu unul, nu doi, ci mase de oameni. Hai, sictir, frățioare! La primul seminar de introducere în PR pe care l-am făcut, profesoara ne-a zis că în PR trebuie să comunici tot timpul adevărul către publicurile tale. Așa că lasă-mă cu manipularea! Dacă vrei, în facultățile astea înveți să iubești meseria de PR și să te visezi piarist, la câte informații frumos ambalate primești despre acest domeniu.

PR-ul adevărat, PR-ul lui Edward Bernays nu-l înveți nici măcar în agenții. Acolo, dacă vrei, înveți să zâmbești frumos, să faci PR de produs care e atât de popular în ziua de astăzi, să scrii comunicate de presă, să organizezi evenimente și așa mai departe. Da, e bine să stăpânești aceste deprinderi demne de toată stima și lauda, dar ele nu te fac piarist în sensul pur al termenului. PR-ul adevărat, ăla cu manipularea maselor și gestionarea situațiilor de criză se învață cel mai bine în ministere și structurile superioare ale statului, unde nu mai stai cu cafeluța-n față până la ora 11, ci muncești de-ți zbârnâie curu’ până cazi lat.

PR-ul hardcore pe care îl fac după cunoștințele mele doar doi sau trei oameni la momentul actual în România înseamnă să fabrici evenimente, să minți prin omisiune, să iei turma de jurnaliști veșnic însetați după senzațional și să-i direcționezi în așa fel încât să-și îndrepte atenția și să scrie despre ce vrei tu, nu despre ce vor ei, înseamnă studii imagologice în funcție de care setezi agenda media și, nu în ultimul rând, înseamnă să muncești. Da’ să muncești, frate, nu să stai pe Facebook.

Și nu, n-am scos din burtă tot ce-am scris în paragraful anterior. Ca să fie treaba clară, visul meu a fost să devin jurnalist. Așa am ajuns eu la FJSC. Și prin anul doi de facultate, unul din ăștia trei piariști pe care se întâmplă să-l cunosc a venit la mine, mi-a explicat cam cum stă treaba și atunci am realizat că nu pot și nici nu vreau să fiu o marionetă pe care s-o dirijeze băieții deștepți după bunul lor plac. Așa că am preferat să fac orice altceva.

Deci da, există piariști „pe bune” în țara asta, dar vă garantez eu că n-au studiat în universitățile astea. Și nici nu vor veni să predea ca să-i învețe pe alții, pentru că meseria asta de piarist se fură și se învață în câmpul muncii, la fel ca multe alte meserii. Că știi tu pe de rost toate modelele comunicării, etapele gestionării unei crize și cum să interacționezi cu bloggerii, bravo ție, ești deștept și descurcăreț, dar nu piarist!

Așa că, de dragul evoluției țărișoarei noastre și a ieșirii din Evul Mediu, hai să stăm fiecare în banca noastră și să criticăm/lăudăm ce am experimentat pe propria piele în materie de facultăți și universități. Să ne zâmbim mai des și să nu mai dăm la o parte oamenii doar pentru că au terminat SNSPA, ASE, Româno-Americană, Spiru Haret sau mai știu eu ce altă facultate. Că e mai bine așa, vă zic eu. Și-așa acolo sus sunt oameni care vor să ne distrugă. Hai să nu le mai ușurăm munca și să nu ne mai distrugem și noi între noi în mod gratuit!

Cavalerisme: Cum însoțești o femeie pe stradă

La braț

Mă uit la oamenii și în special la cuplurile pe lângă care trec și observ că în ziua de azi, din ce în ce mai puțini bărbați știu cum să meargă alături de o femeie pe stradă. O fi de vină secolul și societatea haotică în care trăim, unde cei șapte ani de acasă nu mai implică neapărat și respectarea regulilor de conduită socială. Astăzi, doar în cazuri extrem de rare mai vezi un bărbat mergând braț la braț cu o doamnă sau domnișoară.

De ce? Nu pot să înțeleg pentru că, în umila mea opinie, pentru un bărbat, brațul unei femei reprezintă o onoare pe care ea ți-o oferă. Iar pentru o femeie, gestul suprem de încredere față de un bărbat pe care-l admiră sau, în orice caz, față de care nu este total indiferentă. La urma urmei, ce poate fi mai frumos decât strânsoarea delicată a degetelor ei subțiri și îngrijite în jurul brațului tău în timp ce mergeți agale printre străini, tu drept și țanțoș, ea agale și pe tocuri cui?

Obiceiul de a-i oferi brațul unei femei pe stradă s-a născut acum multe secole, undeva prin Londra dacă mai țin eu bine minte. A început ca o chestie mai mult practică, întrucât bărbații obișnuiau să meargă tot timpul pe marginea trotuarului, oferind brațul femeii aflate lângă ei pentru a o proteja de fumul mașinilor, de praful ridicat de acestea sau de stropii de apă ori de câte ori un autoturism lua câte o baltă.

Mai târziu, când orașul a căzut în mizerie, devastat fiind de sărăcie, domnii au făcut schimb de locuri cu partenerele pentru a le feri de clădirile și aleile întunecate unde de cele mai multe ori se ascundeau infractori în așteptarea unei prăzi ușoare. Pe lângă un jaf sau cine știe ce altă grozăvie, puțin fum și câțiva stropi de apă erau mai lesne de îndurat. Oricum ar fi, mersul braț la braț a rezistat în timp și a fost preluat de către societate la nivel global câțiva ani mai târziu, devenind un simbol al eleganței.

A merge alături de o femeie pe stradă, chiar și în societatea modernă în care trăim, reprezintă o mare responsabilitate pentru un bărbat. Și nu din pricina unor potențiali atacatori, ci din pricina faptului că orice femeie trebuie să aibe alături de ea un protector, un braț ferm de care să se sprijine ori de câte ori simte nevoia. Nu pentru c-ar fi mai slabe sau inferioare bărbaților, ci pentru c-așa-i stă bine unei femei, să se lase ajutată și îngrijită.

Ca să fiu înțeles, trebuie să specific că folosind cuvântul „bărbat”, nu mă refer la băiețașul de cartier, cocalar, șmecheraș de Dorobanți sau Pipera, iar folosind cuvântul „femeie” nu mă refer la acele doamne sau domnișoare care n-au purtat în viața lor o fustă sau care beau cot la cot cu bărbații și scuipă semințe pe caldarâm. De la aceste categorii de oameni nu pot avea nicio pretenție. Vorbesc aici despre domnul pentru care croitorul nu este o poreclă din pușcărie și despre doamne sau domnișoare pentru care feminitatea nu înseamnă un decolteu cât mai adânc.

Dacă ești un cavaler adevărat, nu numai că îi vei oferi brațul tău duduii cu care mergi pe stradă, ci te vei abține (dacă ai aceste obiceiuri) de la scuipat, molfăit gumă, discuții despre fotbal, politică și alte subiecte ermetice, înjurături, întors capul după alte femei, remarce deocheate la adresa celorlalte reprezentate ale sexului frumos, fluierat, aruncat gunoaie altundeva decât la coșul de gunoi și, în mod categoric, de la a-ți folosi cealaltă mână pentru a-ți domoli mâncărimile din zonele intime.

Nu zice nimeni să exagerezi ca-n filmele de la Hollywood și să-i întinzi haina pe jos pentru a trece peste o baltă, deși recunosc că aș vrea să văd așa ceva măcar o dată-n realitate. Însă un minim de cavalerism și de atenție zic eu că nu strică unui domn modern. Și, nu uita, faptul că te-ai născut bărbat nu te face neapărat cavaler sau domn. Până acolo, munca-i multă și ambiția trebuie să fie pe măsură!

Foame-n Militari? Atunci NEST!

Una mică și scurtă, că uneori așa-i mai bine: dacă vă nimeriți vreodată prin Militari și vă e foame, încercați neapărat restaurantul Nest de pe Uverturii. Meniu variat, prezentare ireproșabilă a preparatelor, servire impecabilă și, cel mai important pentru că e criză, prețuri accesibile.

Eu am mâncat acolo cea mai bună pizza cu ton din tot Bucureștiul, dar nici puiul-fantezie, tocănița de ciuperci cu mămăliguță sau papanașii cu smântână comandați de prietenii mei nu arătau mai prejos! 

Din păcate am pierdut cartea de vizită, dar oamenii au și site, unde găsiți mai multe detalii.

Bon appetit!