Hai să aruncăm cu căcat!

…sau un titlu mai scurt și mai de impact pentru gândirea românească, educația universitară din România și meseria de PR-ist în această țară absolut minunată.

Am citit ieri pe site-ul revistei Capital un articol referitor la salariul pentru care te-ai putea califica dacă ai absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice la SNSPA. De ce au ales această facultate drept exemplu nu pot să-mi explic, pentru că sunt o grămadă de alte centre universitare care pregătesc specialiști în comunicare și relații publice. Tind să cred, judecând după acest articol și părerile pe care le-am citit în online și auzit în viața de zi cu zi, că SNSPA-ul este una din facultățile spre care se lansează cu fiecare ocazie tone de căcat cu tot cu muștele aferente.

Că tot se mira autoarea articolului mai sus menționat de acest „miraj” pentru marketing și PR și nu înțelegea ea cum de se bat 20 de tineri pe un post de piarist, când domeniile mai tehnice nu au deloc căutare, vin eu și spun că meseria la care ar excela românii nici măcar nu se găsește pe site-urile de recrutare. Aruncător de căcat, la meseria asta mă refer, pentru care românii luați în ansamblu sunt experți din naștere, fără să fie nevoie de vreo facultate.

Așa suntem noi. Pentru nația noastră roș-galben-albastră, în adoption curve ar trebui să se adauge o etapă specială, înainte de early adopters. Și aceea fix aruncător de căcat ar trebui să fie. Pentru că nouă dacă ne pui ceva nou în față, ceva revoluționar, ieșit din comun, ceva altfel, cu care nu suntem obișnuiți și pe care nu-l pricepem, în secunda doi deja aruncăm proiectile cu căcat, fără să ne deranjăm măcar să ne informăm mai întâi. Abia la mult timp după ce vreun lider de opinie adoptă sau sare în apărarea unei idei sau a unui concept, începem și noi ca oile să mâncăm încet, încet ce ni se pune în farfurie.

Aruncând un ochi și peste comentariile respectivului articol și comparându-le cu experiențele din viața de zi cu zi, mi-am dat seama că ne place să aruncăm cu căcat în facultăți cu care n-am avut nicio tangență, doar pentru că s-a întâmplat la un moment dat să cunoaștem un student sau absolvent al facultății respective pe care l-am clasificat drept prost sau retardat. Hai să fim sinceri acum, fiecare pădure are uscăciunile ei. Și la FJSC spre exemplu, facultatea pe care am absolvit-o eu, aveam colegi semi-analfabeți, miserupiști și puturoși, dar asta nu înseamnă că eram toți la fel. Și hai să fim serioși! Toate facultățile din România sunt fix la fel. Fiecare are profi buni și profi care-și bagă picioarele, studenți eminenți și proști făcuți grămadă.

N-are nimeni dreptul să vină la mine și să-mi spună că facultatea pe care am terminat-o e de căcat, dacă n-a făcut aceeași facultate. Da, eu sunt îndreptățit să spun ce nu mi-a convenit la facultatea mea, pentru că de bine de rău eu sunt ăla care timp de trei ani de zile a studiat acolo, deci dacă vorbesc, n-o fac din necunoștință de cauză. La fel e și cu SNSPA-ul sau cu oricare altă facultate. N-ai învățat acolo, nu știi cum e, ciocu’ mic! Că știi tu din auzite e cât se poate de irelevant. Du-te, fă-o și-apoi vorbește cât vrei! Și-o să te convingi că e la fel ca orice altă facultate, cu plusuri și minusuri.

O altă frustrare e legată de meseria asta ingrată de PR-ist, despre care toți își dau cu părerea, dar prea puțini înțeleg cu ce se mănâncă. Spunea cineva prin comentarii că la școlile astea de comunicare și PR înveți să manipulezi nu unul, nu doi, ci mase de oameni. Hai, sictir, frățioare! La primul seminar de introducere în PR pe care l-am făcut, profesoara ne-a zis că în PR trebuie să comunici tot timpul adevărul către publicurile tale. Așa că lasă-mă cu manipularea! Dacă vrei, în facultățile astea înveți să iubești meseria de PR și să te visezi piarist, la câte informații frumos ambalate primești despre acest domeniu.

PR-ul adevărat, PR-ul lui Edward Bernays nu-l înveți nici măcar în agenții. Acolo, dacă vrei, înveți să zâmbești frumos, să faci PR de produs care e atât de popular în ziua de astăzi, să scrii comunicate de presă, să organizezi evenimente și așa mai departe. Da, e bine să stăpânești aceste deprinderi demne de toată stima și lauda, dar ele nu te fac piarist în sensul pur al termenului. PR-ul adevărat, ăla cu manipularea maselor și gestionarea situațiilor de criză se învață cel mai bine în ministere și structurile superioare ale statului, unde nu mai stai cu cafeluța-n față până la ora 11, ci muncești de-ți zbârnâie curu’ până cazi lat.

PR-ul hardcore pe care îl fac după cunoștințele mele doar doi sau trei oameni la momentul actual în România înseamnă să fabrici evenimente, să minți prin omisiune, să iei turma de jurnaliști veșnic însetați după senzațional și să-i direcționezi în așa fel încât să-și îndrepte atenția și să scrie despre ce vrei tu, nu despre ce vor ei, înseamnă studii imagologice în funcție de care setezi agenda media și, nu în ultimul rând, înseamnă să muncești. Da’ să muncești, frate, nu să stai pe Facebook.

Și nu, n-am scos din burtă tot ce-am scris în paragraful anterior. Ca să fie treaba clară, visul meu a fost să devin jurnalist. Așa am ajuns eu la FJSC. Și prin anul doi de facultate, unul din ăștia trei piariști pe care se întâmplă să-l cunosc a venit la mine, mi-a explicat cam cum stă treaba și atunci am realizat că nu pot și nici nu vreau să fiu o marionetă pe care s-o dirijeze băieții deștepți după bunul lor plac. Așa că am preferat să fac orice altceva.

Deci da, există piariști „pe bune” în țara asta, dar vă garantez eu că n-au studiat în universitățile astea. Și nici nu vor veni să predea ca să-i învețe pe alții, pentru că meseria asta de piarist se fură și se învață în câmpul muncii, la fel ca multe alte meserii. Că știi tu pe de rost toate modelele comunicării, etapele gestionării unei crize și cum să interacționezi cu bloggerii, bravo ție, ești deștept și descurcăreț, dar nu piarist!

Așa că, de dragul evoluției țărișoarei noastre și a ieșirii din Evul Mediu, hai să stăm fiecare în banca noastră și să criticăm/lăudăm ce am experimentat pe propria piele în materie de facultăți și universități. Să ne zâmbim mai des și să nu mai dăm la o parte oamenii doar pentru că au terminat SNSPA, ASE, Româno-Americană, Spiru Haret sau mai știu eu ce altă facultate. Că e mai bine așa, vă zic eu. Și-așa acolo sus sunt oameni care vor să ne distrugă. Hai să nu le mai ușurăm munca și să nu ne mai distrugem și noi între noi în mod gratuit!

Anunțuri

Management românesc

Domne’, n-oi fi eu cel mai manager dintre manageri, dar se întâmplă să mai aud povești despre managerii din firmele românești, care mă lasă tablou și-alta nu. Petrecând ceva timp sub îndrumarea unor oameni (din străinătate, bineînțeles) pentru care profesionalismul și relațiile interumane sunt cheia acestei profesii blestemate cu nume împrumutat din engleză (că dacă eram atât de buni la ea, o împrumutau englezii de la noi), realitatea românească mă lovește-n meclă de două ori mai tare. E ca și cum aș fi olog și m-aș uita peste gard într-o curte identică, dar identică până în cel mai mic detaliu, în care stă, mândru și înțepat, prince charming. Ce-avem fraților de nici măcar la o funcție înaltă nu ne pricepem?

Eh, ce-avem cred că vă pot spune tot eu. Fix cele două cuvinte menționate mai sus, musai alăturate, „funcție” și „înaltă” ne fac pe noi românii să nu fim buni la management. Cu mici excepții, că n-am de ce să bag în căcat și acel procent de 0,01% oameni care văd dincolo de titulatură. Dă-i românului un post de manager și se va crede rege. Legi? Oameni? Protocol? Ce-s alea?! La dracu’ cu ele! Ce puii mei, acum sunt manager, îmi fac propriile legi, oamenii din subordine tre’ să joace după cum le cânt eu, iar protocolu-i pentru tăntălăi, nu-i așa? Doar eu sunt MANAGERUL, bosul boșilor, ce mătărânga mea! Ce-mi pasă mie că muncește Costel peste program în timp ce nevastă-sa-și dă duhul în spital? Lasă, foarte bine, să muncească! Limita până la care poate un om să îndure umilința?! Pfff… M-au învățat pe mine ăia de la Adidas că impasibăl iz nating. Așa-i și cu angajații, când trebuie să muncească. Însă ferească sfântu’ să primească ceva biștari pentru orele în plus, că doar nu vrem să dăm faliment!

Și-azi mai aud una… Cică un anume „manager” (da, am pus intenționat ghilimele) de la o firmă al cărei nume nu-l voi menționa – nu pentru că le-aș face publicitate, că nici publicitatea n-are cum îi ajuta – a tăiat din leafa angajaților, leafă care e oricum rușinoasă pentru volumul de futere la bibilică, pe motiv că nu-știu-ce obiective din capu’ lui sec n-au fost atinse și nu-știu-ce rapoarte n-a primit el zilnic, în condițiile în care este mai mult decât ținut la curent cu tot ce se întâmplă. Păi futu-ți morții mă-tii de zevzec, tu știi mă ce înseamnă să fii manager?! Mă tolomacule, obiectivele care trebuie atinse de firma pe care o conduci sunt responsabilitatea ta, chiar dacă lucrează și angajații tăi la asta. Mă dobitocule, mă! Managerul e primul care se ridică și ia muia drept în față pentru orice merge prost, mă!

Asta se întâmplă pentru că managerii români cred că funcția presupune să dai directive oamenilor, să le dai un deadline și să vii la sfârșit, călare pe un cal alb să culegi roadele muncii lor și să-ți asumi laudele. Păi află ceva, prietene! „La plăcinte înainte, la război înapoi” s-o aplica pe maidanul de pe care vii tu, însă nu și într-o firmă. Știi să culegi laurii, păi atunci culege-n morții neamului tău și muile pe care le meriți pentru că ai fost prea bun ca să te implici și să muncești și tu. Nu-ți vărsa amaru’ pe ăla care-și rupe spatele să-ți cumperi tu mașini și case, că trupul fără cap normal că se duce pe arături. Tu ești calu’ de la căruță, mă boule, motorul de la mașină, clanța de la ușă și așa mai departe. Nu e vina oamenilor că sunt incapabili pe cont propriu, că de-aia s-a inventat ierarhia muncii, ca ăia mai deștepți și mai bine plătiți să coordoneze pulimea, nu doar s-o pedepsească atunci când nu dă rezultatele scontate. M-ai auzit? CO-OR-DO-NE-ZE! Nu s-o dirijeze de pe un scaun confortabil, nu s-o controleze pe ultima sută de metri, nu s-o asuprească!

Și dacă ești atât de prost ca manager încât să-ți arzi anagajații la buzunare (by the way, that’s so last century, pentru că azi paleta de joburi disponibile e imensă, iar omu’ își bagă picioarele la prima jignire de genul ăsta) stai în pula mea acasă, pune mâna pe niște cărți, ia exemplu de la alți manageri mai iscusiți și bagă la tărtăcuță, că nimeni nu s-a născut învățat și, cel mai important, nimeni nu s-a născut manager. Și mai află că sancțiunile financiare sunt arma celor lași, a ălora care preferă să biciuască măgarul decât să-l învețe cu vorba bună să meargă drept. Sau, dacă n-ai stofă de lider, apucă-te dracu’ de croșetat sau ce știi tu să faci mai bine!

Dar la ce naiba-mi mai răcesc eu gura, nu știu. Asta e moștenirea pe care ne-a lăsat-o tătuca Ceașcă și n-avem cum scăpa da ea decât printr-un miracol ceresc. Iar cum cerul e un amalgam de praf și poluare, ne putem lua de pe-acum adio de la asta. Și pentru că trăim în țara orbilor în care chiorul e rege, saluta-te-aș Românie de la 10.000 de metri altitudine!

Sex cu… năbădăi

N-o să înțeleg niciodată oamenii și pasiunea lor bizară pentru colecționat ciudățenii. Hai să zic că mai merge să colecționezi timbre, monede de pe vremea lu’ Pasvante Chioru’ sau mai știu eu ce alte obiecte mici și total inofensive. Dar cum mama dracu’ să colecționezi brichete!? Mai ales când sunt confecționate din metal solid, iar una singură cântărește vreo trei kilograme. Poftim? Nu e nicio legătură între brichete și sex? Ei bine, este una a dracului de mare. Întrebați cucuiul pe care de vreo două zile îl port cu mândrie în vârful capului și-o să vă spună el cât de nasol e să regulezi o tipă care are o pasiune idioată pentru colecționat brichete.

Marți, ora 07:00. Eu, cu dureri teribile de cap și de măsea, dârdâi în stația de autobuz. După discuția „încinsă” pe care o avusesem la telefon seara trecută cu o tipă, mă hotărâsem să plec la București ca să trec la fapte. Deh, hormonii… Din lipsa unui motiv mai bun, o mințisem pe maică-mea că merg la o aniversare. Ce dracu’ era să-i spun? „Mamă, vezi că mă duc la București să mi-o trag”? În fine… N-o să intru acum în detalii referitoare la mama. O să spun doar că ea crede că sunt un copil cuminte și inocent. Habar n-are ea de ce sunt în stare (mai ales când vine vorba de sex).

Vine autobuzul, urmează îndelungi ore de stat pe scaun și privit călători idioți care belesc ochii (că alte chestii nu se pot beli în public) la pozele deocheate din „Libertatea” sau „Click” și iată că ajung și eu, ca un taur în călduri, în Capitală. Nu m-am dus direct la ea, că na… Tipa e fată serioasă, are job, chestii-trestii… M-am dus în schimb cu Fiara la o cafea și-o șaorma cu somon afumat, în Mall Băneasa, ca niște fițoși „care este”. Partea cu dusul a fost ușoară. Partea cu întorsul s-a dovedit a fi un calvar. Am stat mai mult de o oră prinși în trafic, blocați într-un autobuz căruia i s-ar fi potrivit de minune titulatura de cuptor pe patru roți. Fiara murea de cald, eu muream și de cald, și de poftă (nu, nu poftă de mâncare!).

În sfârșit, ajung eu acasă la tipă. După vreun sfert de oră de discuții sterile, ajungem și-n dormitor. „Mamă, ce-o să mi-o mai trag!” își spunea neuronul meu veșnic aflat în călduri. Când am intrat în dormitor, pe lângă mirosul discret de levănțică și așternuturile verzi de pe pat, am dat cu ochii de zeci de statuete metalice împrăștiate prin toate camera. WTF?! Erau peste tot! Una pe televizor, vreo două pe măsuță, toate vitrinele erau înțestate, deasupra dulapului mai erau vreo douăzeci, ce mai! Era clar că tipa avea o obsesie. „Sunt brichete, dragă!”, mi-a spus ea când a văzut că mă holbam insistent. Adevărul e că singur nu mi-aș fi dat seama de asta. Nu cruțase niciun colțișor de mobilă. Peste tot erau brichete de diverse mărimi și forme. Unele aveau forme de animale, altele de arme, în timp ce majoritatea înfățișau statui și scene celebre.

Am văzut eu destule ciudățenii la viața mea, dar asta parcă le întrecea pe toate. Deasupra patului, pe etajera suspendată, trona o brichetă imensă, care înfățișa scena aia siropoasă din Titanic, cu el care-o ține pe ea în bătaia vântului, etern simbol al romantismului (Bleah!). În jurul ei, alte brichete mai mici, de forme diverse. OK… Ei se părea un lucru normal, eu eram prea „încins” ca să-mi mai pese, așa că ne-am pus pe treabă. După vreo juma’ de oră de hâță-hâța, lucrurile deja începeau să devină serioase. Eu pe ea, ea pe mine și tot așa…

La un moment dat, ne-am dezlănțuit atât de tare încât patul și implicit etajera au început să se zguduie. În timp ce ea mă călărea, a dracu’ brichetă-statuie tot avansa spre marginea etajerei până ce, dintr-o dată, TROSC! M-a pocnit romantismul în cap (la propriu!). Am văzut stele verzi! Bineînțeles că mi-a pierit tot cheful și am plecat de acolo cât am putut de repede, cu pantalonii-n vine și cu mâna la cap. După așa o lovitură puternică în culmile plăcerii, am noroc că-mi mai amintesc cum mă cheamă.

Trecând peste durerea fizică și peste șoc, am învățat o lecție prețioasă. Data viitoare, înainte de toate, o să întreb toate gagicile pe care le întâlnesc dacă au vreo pasiune pentru colecționat obiecte bizare. Nu de alta, dar n-aș vrea să dau peste o colecționară de bolovani, săbii sau mai știu eu ce alte obiecte contondente. Dă-o dracu’ de treabă! E adevărat că elementul-surpriză este binevenit într-o partidă, dar nici chiar așa…