Iubirea față de aproapele

Nu știu ce am în ultima vreme, cred că m-am lovit la cap (ceea ce n-ar fi exclus, ținând cont de reputația mea de împiedicat notoriu), dar am o poftă nebună de citit. Până nu demult, uram cărțile. Îmi jurasem că după ce termin facultatea n-o să mai pun în viața mea mâna pe o carte, decât dac-o fi s-o mut dintr-un loc într-altul. Asta se datorește în mare parte faptului că am citit foarte mult la o vârstă la care probabil trebuia să fac ceea ce făceau ceilalți copii. S-au adăugat apoi lecturile obligatorii pentru liceu, iar acum sunt nevoit să citesc cărți care nu-mi plac deloc pentru a trece examenele de la FJSC.

Nu știu care e vârsta de la care un copil ar trebui să înceapă să citească, însă eu am început cam de pe la trei ani. Când eram mic, mergeam foarte des în vizită la niște prieteni de familie. Țin minte că se strângeau destul de mulți oameni (ceea ce se întâmplă și acum). Și, pentru că nu stăteam locului o clipă și începeam să arunc cu scrumiere în capul oamenilor sau să sparg diverse obiecte, oamenii ăștia mă puneau să citesc. Ciudat era că-mi și plăcea, iar cititul era singura modalitate de a mă ține ocupat. Am început cu ziare, am continuat cu cărți de povești, ajungând într-un final să citesc romane de dragoste, în timp ce alți copii încă se jucau cu puța-n țărână.

Presupun că plăcerea de a citi mi-a fost insuflată de bunică-mea, pentru că pe mama n-am văzut-o-n viața mea ținând vreo carte-n mână, în afară de revista „Practic în bucătărie”. În schimb, bunică-mea a citit toate cărțile din bibliotecă de vreo trei-patru ori. Și, trust me, biblioteca mea de acasă cuprinde vreo mie patru sute și ceva de volume (la ultima numărare), ca să nu mai pun la socoteală și volumele arhivate în podul casei din cauza lipsei de spațiu. Din ele, eu am citit doar vreo mie și ceva. Bunica mea obișnuia să spună că atunci când citește o carte trăiește alături de personaje și uită de tot în jurul ei. Cam așa se și întâmpla, pentru că nu de puține ori i se ardea mâncarea pe foc pentru că nu mai lăsa cartea din mână.

Avea ea o carte, „Goodbye Janette” se numea, pe care o citea cam o dată pe an, să zic așa și o punea de fiecare dată pe ultimul raft al bibliotecii, ca să nu ajung eu la ea. Mare greșeală! Un copil e cu atât mai tentat să pună mâna pe lucrul pe care i-l interzice un adult. Așa că, într-o zi, am drogat-o pe bunica cu o doză sănătoasă de somnifere, am luat frumușel un scaun și-am pus mâna pe cartea interzisă. După ce am citit primele zece pagini, am înțeles de ce o ascundea de fiecare dată. A fost prima carte cu tentă erotică explicită pe care am citit-o. Și mi-a trezit sentimente pe care la vârsta aia nu le înțelegeam și nu le puteam defini. Mi-a rămas în minte pasajul descriptiv care o înfățișează pe ea, în genunchi la picioarele lui, descheindu-i șiretul de la cămașa de noapte, eliberându-i penisul erect, al cărui gland pulsa spasmatic. Nu știu de ce am scris asta aici… (roșește)

Când am crescut, cărțile au început să iasă treptat din viața mea. Am descoperit televizorul (pe care acum îl deschid, fără exagerare, doar de două ori pe an), Internetul, sexul și alte chestii mult mai interesante decât cititul. Ori de câte ori încercam să deschid o carte, îmi pierdeam imediat răbdarea, iar șirurile interminabile de caractere îmi provocau migrene îngrozitoare. Mai nasol a fost cu facultatea, unde, fie că voiam sau nu, eram obligat să citesc niște porcării din care nu înțelegeam absolut nimic (a se vedea lucrările de semiotică). Probabil de-asta am început să urăsc cărțile atât de mult.

În curând, voi lăsa magnificul București pentru Brezoiul cenușiu. Va fi o călătorie îngrozitor de plictisitoare, urmată de câteva zile de amărăciune, pentru că mă simt atât de singur și de părăsit acolo… Cât de mult am vrut să scap de acasă și, uite-mă acum! Mă întorc în lanțuri în locul în care am suferit cum poate n-o să mai sufăr niciodată, în locul care-mi trezește numai amintiri dureroase și neplăcute. Mă ține în viață doar speranța că voi pleca la timp ca să prind sfârșitul de an în București, alături de oamenii pe care i-am descoperit recent și de care n-aș mai vrea să mă despart niciodată.

Lăsând lamentările la o parte și revenind la subiectul inițial al acestui articol (cărțile, în caz că nu v-ați dat seama), am de gând să citesc mai mult și să nu mai urăsc cărțile atât de tare. Ca să nu mă plictisesc, voi încerca să citesc în autobuz „Gargui”, o carte pe care am cumpărat-o după ce am văzut-o la o colegă de grupă. Vedeți voi, eu fac tot ceea ce fac în urma unei recomandări. Dacă nu-mi recomandă cineva o carte sau un film, eu nu citesc și nu mă uit din proprie inițiativă. Asta e una dintre numeroasele mele ciudățenii. Mi-ar trebui un consilier permanent care să-mi spună că cărți să citesc și ce filme să vizionez, în urma experienței sale.

De vreo zi și ceva, mă bântuie titlul unei cărți pe care am citit-o doar pe jumătate. Vreau s-o citesc imediat cum ajung acasă. Este vorba despre cartea care dă și titlul acestui articol, „Iubirea față de aproapele”. Nu-mi aminteam autorul, așa că am dat un search pe Google. E scrisă de Pascal Bruckner și vorbește despre viața unui bărbat care alunecă treptat într-o viață de gigolo, ca urmare a educației pe care a primit-o în copilărie (din câte țin eu minte din ce-am citit, mama lui îi dădea bomboane ca să se dezbrace de față cu toată lumea). Deși unele scene au fost tăiate de editor, cartea rămâne un superb studiu despre prostituția masculină, care i-ar face chiar și pe cei mai fioroși bărbați să roșească.

Cum am cumpărat noi, familie decentă și serioasă (yeah, right!), cartea asta, e foarte amuzant. Eram cu maică-mea în mall-ul din Râmnicu Vâlcea și se apropia ziua bunicii. Și ce dracu’ să găsim mai potrivit decât o carte?! Partea proastă era că eu și mama trebuia să alegem cartea. Maică-mea e la fel ca mine: alege o carte după copertă, sau după biografia autorului. Se plimbă ea vreo juma’ de oră prin librărie ca oaia prin iesle și ochește în cele din urmă o carte. O întoarce și citește un sfert din ceea ce scria pe spate. Vede ea cuvinte precum „eseist”, „filosof”, „scriitor prețios” etc. și se hotărăște s-o cumpere, convinsă că a dat peste un roman de valoare. Eu n-am zis nimic. Eram sictirit de faptul că alegeam o carte drept cadou.

Pe drum, pentru că mă plictiseam teribil, i-am cerut cartea ca să mă uit prin ea. Și, când am văzut că aproape fiecare pagină conținea câte-o expresie din câmpul lexical al cuvântului „pulă”, am râs în sinea mea și mi-am zis „OMG, o să facă infarct baba când o să citească asta”. Și cam așa a și fost. Timp de vreo juma’ de oră a urlat încontinuu la mama: „Ești tâmpită la cap?! Tu vrei să mă omori? Ăsta-i cadou?! Scroafo!”.  Am salvat cartea din gunoi și-am citit primele o sută de pagini. Eu sunt un ciudat și jumătate când vine vorba de chestiuni sexuale, așa că mi-a plăcut, evident. Regret doar că n-am apucat s-o termin, însă-mi promit mie însumi că o să fac asta de îndată ce ajung acasă.

Nu știu dacă o să mai apuc să scriu vreun articol până plec… Sunt trist și deprimat din cauză că las în urmă Bucureștiul cu tot ce înseamnă el și nu vreau să mă apuc să scriu din nou articole emo. Mi-e frig, deși calorifele sunt fierbinți. Îmi vine să bocesc, dar cred că mi-e prea rușine să fac asta. (oftează) Cred că mă duc să-mi fac un ceai fierbinte de mentă… 😦

Anunțuri

Despre pișare

Am lăbărit-o destul cu căcaturi sentimentale și lacrimogene pe blogul ăsta. Cred că e timpul să scriu din nou despre cele mai ciudate chestii, să fiu ironic și s-o dau pe caterincă. Nu de alta, dar după ce am recitit textele scrise zilele astea, am avut nevoie de două pahare cu apă și-o aspirină ca să-mi treacă greața și durerea de cap. Sau o fi de la vodka ingurgitată cu poftă seara trecută și nu-mi dau eu seama? Hmm… Și, pentru că tot vorbeam de chestii ciudate, ce credeți că m-a trecut pe mine chiar înainte să mă apuc să scriu articolul ăsta? Exact! O pișare.

Stăteam eu așa, pișându-mă, cu scula atârnată deasupra veceului și mă gândem în sinea mea: „Ce-ar fi domne’ să scriu eu despre pișare?”. Chiar! Ce-ar fi? Uite că asta și fac. Pișarea este un lucru despre care mulți preferă să nu vorbească. Adică e o chestie pe care toată lumea o face, dar nimeni nu discută despre asta la cafea sau pe stradă. Ei bine, eu vreau să vorbesc despre pișare, despre felul în care mă piș eu și despre scula mea adorabilă, fără de care viața n-ar avea niciun rost.

De obicei, mă piș dimineața. Mă piș mult și cu spor. Uneori, în timp ce mă piș, desenez diverse forme cu jetul, sau îmi scriu numele cu propria urină (Și e un nume al dracului de lung, deci imaginați-vă cât de mult pot să mă piș). Mă mai piș și-n timpul zilei, dar nu în locuri publice gen cafenele sau restaurante, că nu pot. Pur și simplu nu-mi vine. Stau cu ea atârnată și-i zic „Haidi, Zorro!”. Și Zorro nimic! Prefer să țin în mine și să mă piș când ajung acasă.

O altă chestie! Nu mă pot pișa când e gălăgie. Când stăteam în căminul de baptiști, baia era comună pentru tot etajul și era doar un singur vas de veceu. Pe lângă faptul că stăteam la coadă ca să mă pot pișa, trebuia să stau să aștept până ieșea tot poporul din budă ca să mă pot pișa în liniște. Când n-aveam încotro, îmi astupam urechile și parcă, parcă mai ieșea ceva.

Când eram mic, îmi plăcea să mă piș în sticle. Că erau de Cola, că erau de Pepsi, de sticlă sau de plastic, eu mă pișam în ele într-o voioșie. Maică-mea era disperată de obiceiul ăsta al meu de care m-am ținut cam până pe la 16 ani. Nu neg că și-acum mă mai tentează ori de câte ori văd o sticlă goală. Căra săraca mama la sticle cu pișat din camera mea pân-o apucau crizele.

Mi-aduc aminte că era într-o marți și trebuia să se ridice gunoiul. Tomberonul, evident, plin cu sticlele mele de pișat. Mama, ca să nu se facă de râs, le-a spus gunoierilor că sunt sticle pline cu benzină. Evident că ăia n-au crezut-o, că doar cine ar fi întreg la cap să arunce benzina la gunoi?! Mă mai pișam și prin vazele scumpe ale bunicii, dar tot mai bine era când îmi strecuram scula prin gaura sticlelor și mă eliberam acolo.

Am o teamă generală față de pisoare. Mă inhibă. Ca să nu mai spun că mor eu de rușine când văd că cineva se poate pișa în chestiile alea. Prefer să-mi pun mâna la ochi sau să intru într-un veceu normal. N-aș putea niciodată să mă piș știind că un alt tip se uită la scula mea. N-am complexe legate de mărime (ar fi chiar imposibil), însă mi se pare aiurea. În schimb, ador să mă piș în chiuvetă. E o senzație uimitoare (pentru mine, cel puțin), pe care am descoperit-o recent. Când eram mic, muream de ciudă că n-ajung la chiuvetă, însă acum stau relaxat, cu mâinile la ceafă și mă piș în voie. Mai dau drumul la apă în timp ce mă piș, pentru că, paranoic din fire, am impresia că cel de afară îşi poate da seama ce fac.

La duş nu mă piş foarte des, în mare parte pentru că fac duş la ore la care nu mă trece pişarea. După mine, duşul e pentru labă, nu pentru pişat. Cu natura am foarte mari probleme. Nu ştiu ce-aș face dacă aș merge cu cortul. Probabil piatră la rinichi, pentru că nu mă pot pișa în boscheți nici să-mi tragi palme. Când am fost la Moeciu, era vorba să mergem la o cascadă numită „La Chișetoare”. Când am auzit asta, mi-am zis în gândul meu „A, păi dacă-i pe-așa, n-are niciun rost să mă mai piș la pensiune, că la ce nume are cascada asta, sigur tre’ să fie o toaletă pe-acolo”. Bineînțeles că nu era nicio budă, pentru că nici dracu’ nu s-ar gândi să pună un veceu în mijlocul naturii, lângă o cascadă (fie ea și cu nume predestinat). Și-uite-așa am ținut eu pișarea-n mine pân-am ajuns înapoi la pensiune. Noroc cu Diana, că a fost destul de deșteaptă să facă autostopul și-am ajuns mai repede.

Orice bărbat are o relație aparte cu scula lui. Hei, ce vreți, sunt sculele noastre, sunt parte din noi! Sunt amuzante, ne ajută la o grămadă de chestii și nici nu ne lasă să ne plictisim. Eu îmi iubesc scula! Sunt mândru de ea! Da, nu mi-e rușine s-o spun. De aceea, n-o scot decât atunci când trebuie, am grijă de ea și nu mă culc cu oricine, tocmai pentru că mă gândesc la bunăstarea ei. Nu cred că pot să explic. Scula mea e ceva foarte intim. Prefer să n-o arăt la toată lumea și să nu las foarte multe persoane s-o atingă. Doar eu am voie (și-ncă cum!)

Nu sunt nici exagerat. Nu i-am pus niciun nume și nici n-o măsor regulat. Am măsurat-o o singură dată, cred că pe la 16 ani, dar a mai crescut de atunci (sau cel puțin așa-mi place mie să cred). Mai vorbesc cu ea din când în când, pentru că în anumite privințe doar ea mă înțelege.

Despre scula mea aș putea vorbi până mâine dimineață, dar care ar mai fi hazul?! Mă duc să mă apuc de tema aia idioată la multimedia (mulțumesc, Curus!), din cauza căreia am înghețat azi prin București, făcând poze ca ultimul turist.

Până la următoarea postare, toate cele bune!

Unde-mi sunt chiloții?

Nici nu m-am mutat bine în cămin, că peripețiile au început deja să curgă. Poate sunt eu genul de om care observă doar defectele, dar jur că nu pot găsi nici măcar un lucru bun la căminul ăsta. Așa că fac și eu ce face tot românul: râd de nenorocirea altuia. Pentru că ăsta-i și deliciul vieții. Oricât de rău ai duce-o, există cel puțin o altă persoană care o duce și mai rău.

Deja încep să trec peste religiozitatea exacerbată care se află în acest cămin, religiozitate ridicată la nivel de propagandă, aș spune eu. Revenind la subiect, la etajul meu sunt doar băieți. Eu știam că băieții sunt de felul lor mai… duri, dacă pot spune așa. Adică înjură, își bagă și-și scot, chestii d-astea. De asemenea, știam că femeile sunt mai bisericoase, că stau toată ziua cu Dumnezeu în gură de parcă ar fi penisul lui Brad Pitt. Ei bine, se pare că în căminul meu lucrurile stau invers.

Nu știu cum sunt fetele de aici, dar băieții sunt… Nici nu-i pot numi băieți! Cârpe! Asta sunt! Toată ziua vorbesc de Dumnezeu, de parcă ar fi babe! La duș, pe hol, în camere, peste tot auzi doar „Dumnezeu”. Nu zic că ar fi mielușei, unii dintre ei sunt al dracului de răi (a se vedea colegii mei de cameră), dar sunt răi fără să înjure și fără să se enerveze. E aiurea să te enervezi fără să înjuri. Eu până nu-mi bag și nu-mi scot, nu mă simt bine. Dacă nu înjur, nu mă calmez! Ce mă enervează cel mai tare e că trebuie să mă abțin și eu. Doar când sunt la baie, cu gura plină de pastă de dinți, îmi mai permit să-l înjur pe dobitocul de la duș, care de fiecare dată recită versete din biblia aia nenorocită!

Dobitocul cu pricina (habar n-am cum îl cheamă) stă chiar în camera de vizavi. De când am venit în cămin, nu l-am văzut purtând decât aceeași pereche de izmene de lână (nu știu cum dracu’ nu-l apucă mâncărimile. În camere e o căldură infernală).

Fără să vreau, „am asistat” zilele trecute la o convorbire telefonică dintre el și iubita lui, presupun. Spun „fără să vreau”, pentru că pereții sunt atât de subțiri încât se aude orice, iar el, deșteptul, s-a gândit să vorbească la telefon pe hol. Pe lângă apelative precum „iubițica mea” și „scumpuca mea” (Vreau o pungă! Cred că mi se face greață!), dobitocul folosea cuvântul „Dumnezeu” din cinci în cinci secunde. „M-am rugat la Dumnezeu…” (Hai nu zău! Asta-mi aduce aminte de o definiție haioasă a lui Dumnezeu: „Dumnezeu este cel care-ți ignoră rugăciunile”) și „Sper ca Dumnezeu să te protejeze!” (Și ce-o să-i facă, vere, ca s-o protejeze? O să-i pună prezervativ?! Aș vrea s-o văd și pe-asta!) sunt doar două dintre expresiile care mi-au rămas în minte.

Dar nu s-a terminat! Mai am o povestire amuzantă, al cărei protagonist este tot dobitocul extra-religios de vizavi. Femeia care face curat în cămin se numește Maria. „Sora” Maria, dacă e să folosesc limbajul lor de baptiști. N-o cunosc, nu știu cine e, n-am văzut-o-n viața mea, dar știu sigur că n-aș vrea să-mi las coșul de rufe pe mâna ei. Iată de ce:

Am observat încă din primele zile că dobitocul de vizavi are lângă ușă un coș roșu, plin cu haine (murdare, cel mai probabil). Într-o seară, mare scandal pe hol. Colegii mei de cameră ies să vadă ce s-a întâmplat. Eu, cocoțat în vârful patului supra-etajat, aveam o vedere perfectă spre hol. Acolo, dobitocul urla ca din gură de șarpe că cineva i-a furat coșul cu rufe cu tot. „Care mi-ați luat coșul? Da-ți-mi coșul înapoi!”, urla el. La început, am crezut și eu că era vorba despre o glumă proastă, de genul cărora se fac în cămine. Dar m-am gândit că ăștia sunt prea bisericoși. N-ar omorî ei nici măcar o muscă, darămite să fure un coș cu rufe murdare.

Asistând la isteria dobitocului, speram să aud și eu în sfârșit o înjurătură, sau măcar un „Lua-v-ar dracu’!” N-a fost să fie… În cele din urmă, un alt bisericos i-a spus că a văzut-o pe „sora” Maria plimbându-se pe hol cu un coș roșu în mână de dimineață, când făcea curățenie. Atât i-a trebuit dobitocului să se enerveze și mai tare. În acest timp, eu mă prăpădeam de râs. „E nebună! Eu v-am spus că e nebună”, se răstea tipu’ la toată lumea. „Mă și i-am spus să nu ia coșul ăsta, că e coș de rufe, nu de gunoi!”

Dobitocul se calmă puțin. Doar eu nu mă puteam opri din râs. Deodată, tipu’ își aminti că în coșul acela cu rufe murdare se aflau niște articole vestimentare indispensabile: chiloții lui. Isteria începu din nou: „Unde-mi sunt chiloții?!”, strigă el din toți rărunchii. „Aoleuuu! Mi-a aruncat chiloții! Ce mă fac eu fără chiloți?!” În acel moment, aproape că mi-am udat proprii chiloți de râs. În viața mea n-am auzit de cineva care să confunde un coș de rufe cu unul de gunoi. Ce și-o fi închipuit și „sora” Maria asta, că dobitocul e Britney Spears, să-și arunce chiloții după fiecare purtare?!

Concluzia e că, cu cât ești mai bisericos, cu atât ești mai prost. Dovada e chiar la mine în cămin. Totuși, sunt foarte curios dacă veșnica pereche de izmene de lână era în coșul ăla cu rufe murdare, pentru că de atunci nu l-am mai văzut pe dobitoc purtând-o. De fapt, mă întreb dacă dobitocul mai are vreo pereche curată de chiloți. Am eu un presentiment că „sora” Maria l-a aranjat bine de tot.