Isterie de iarnă

Dacă primăvara e timpul pentru astenie, iarna e timpul pentru isterie. Mai ales în București. Nu știu cum se face că, de fiecare dată când ninge în Capitală, toată lumea o ia razna. Traficul se blochează, „Drumul Sării” devine subit „Drumul Plângerii”, iar oamenii devin mai nervoși, mai agitați și mai grăbiți.

Toată vara ne plângem că nu mai avem loc în autobuze, tramvaie și troleibuze, dar ce să mai zic iarna, când ne luăm fiecare ce-avem mai gros pe noi și ne dublăm gabaritul!? Și uite-așa stăm ca niște ouă într-o clocitoare, fără să ne putem mișca și fără să putem respira, din cauza hainelor masive pe care le punem pe noi. De coborât la stația care trebuie nici nu se mai pune problema. Îmbulzeala e atât de mare încât uneori n-ai cum să-ți croiești loc prin mulțimea de moși și babe care, după ce că se mișcă cu viteza luminii stinse, se mai și încăpățânează să stea în fața ușilor. Și dacă îndrăznești să-ncerci să-ți faci loc, ceea ce e dreptul tău până la urmă, tot tu ești ăla nesimțit și prost-crescut.

Eram ieri în 91, venind spre casă după ce nu dormisem o noapte întreagă și după o labageală tristă la examenul de Etică. Trolul, așa cum îl știu dintotdeauna: plin de moși și babe care n-au altceva mai bun de făcut decât să se fâțâie prin oraș de dimineața până seara, în loc să stea acasă, lipiți de calorifere, să-și calmeze reumatismul. Toate bune și frumoase! La Eroilor, se urcă o băbuță vai de steaua ei, trăgând după ea un cărucior de cumpărături. Arăta ca o boschetară veritabilă și de-abia-și târa bășinile. Când s-a așezat în sfârșit pe un scaun, am observat că avea un carton atârnat de gât pe care scria „SUNT BOLNAVĂ”.

Aici ar veni partea în care ar fi trebuit să mi se facă milă, nu? Ete pula! Ce-ar fi să începem să ne scriem toți necazurile pe cartoane și să ni le agățăm de gât?! Credeți că i-ar păsa cuiva? Din părți! Hoașca n-a mârâit nimic tot drumul. A stat liniștită în colțișorul ei până am ajuns la Moghioroș, când s-a ridicat și s-a profilat strategic în fața ușii. Întâmplarea a făcut ca și eu să vreau să cobor la aceeași stație (stau cu o stație mai încolo, dar la Moghioroș urcă o grămadă de lume și nu mă mai pot da jos).

În fața mea, un moșuleț cu o căciulă de astrahan pe cap, iar în fața moșulețului, baba în cauză cu cărucior cu tot. Se deschid larg ușile (în fața lor, evident, o ditamai băltoaca și un morman de zăpadă), iar baba dă să coboare. Însă are o dilemă existențială, mânca-o-ar ciuma: să coboare ea prima, sau să coboare căruciorul? Face un pas în față, apoi altul în spate, revine la poziția inițială, coboară căruciorul, constată că n-a făcut o mișcare inteligentă, apoi îl urcă înapoi în trol. Toate astea în timp ce vreo zece suflete așteptau să coboare în spatele ei.

Și baba nu se lasă! Repetă mișcările descrise mai devreme, se fâțâie în toate părțile, dar tot nu-și dă seama cum să coboare fără să se ude. Moșul din fața mea, la care eu mă așteptam să fie un pensionar respectabil, cu principii, lasă plasele deoparte și-mi împinge baba direct cu fața-n zăpadă. Baba se duce blană, plonjând în băltoaca de pe trotuar, iar căruciorul peste ea. Am rămas tablou! Aș fi făcut eu asta, dar toată lumea m-ar fi acuzat că sunt un puști prost-crescut, lipsit de respectul pentru cei mai în vârstă.

Moșul, satisfăcut, își scutură mâinile, ca și cum ar fi vrut să-i zică „Așea, făi! Acu’ dă din mâini și din picioare, ca să faci îngerași în zăpadă!” Lumii nici că-i pasă de baba lungită în băltoacă. Iese bulucul din trol, alții se urcă liniștiți, iar ea rămâne înfiptă cu capul în zăpadă. Nu m-aș fi așteptat să-i pese cuiva. Prima mea trântă în București a fost în pasajul de la Universitate, unul dintre cele mai aglomerate locuri din Capitală. Și, deși eu muream de rușine pentru că aveam impresia că o să râdă toată lumea de mine, am constat stupefiat că ăia nici măcar nu mă vedeau, darămite să râdă. Altceva m-a mirat pe mine: dacă nici măcar boșorogii nu se mai respectă atunci când vine iarna, unde dracu’ o s-ajungem?

Cam atât cu dilemele existențiale pe ziua de azi. Am de organizat un private party în weekend și numai lista de băuturi (alcoolice, evident) o să-mi ia câteva ore bune. Vă salut și vă sfătuiesc să nu vă lăsați prinși în isteria de iarnă care pune stăpânire peste București în fiecare an.

Reclame

Unde-mi sunt chiloții?

Nici nu m-am mutat bine în cămin, că peripețiile au început deja să curgă. Poate sunt eu genul de om care observă doar defectele, dar jur că nu pot găsi nici măcar un lucru bun la căminul ăsta. Așa că fac și eu ce face tot românul: râd de nenorocirea altuia. Pentru că ăsta-i și deliciul vieții. Oricât de rău ai duce-o, există cel puțin o altă persoană care o duce și mai rău.

Deja încep să trec peste religiozitatea exacerbată care se află în acest cămin, religiozitate ridicată la nivel de propagandă, aș spune eu. Revenind la subiect, la etajul meu sunt doar băieți. Eu știam că băieții sunt de felul lor mai… duri, dacă pot spune așa. Adică înjură, își bagă și-și scot, chestii d-astea. De asemenea, știam că femeile sunt mai bisericoase, că stau toată ziua cu Dumnezeu în gură de parcă ar fi penisul lui Brad Pitt. Ei bine, se pare că în căminul meu lucrurile stau invers.

Nu știu cum sunt fetele de aici, dar băieții sunt… Nici nu-i pot numi băieți! Cârpe! Asta sunt! Toată ziua vorbesc de Dumnezeu, de parcă ar fi babe! La duș, pe hol, în camere, peste tot auzi doar „Dumnezeu”. Nu zic că ar fi mielușei, unii dintre ei sunt al dracului de răi (a se vedea colegii mei de cameră), dar sunt răi fără să înjure și fără să se enerveze. E aiurea să te enervezi fără să înjuri. Eu până nu-mi bag și nu-mi scot, nu mă simt bine. Dacă nu înjur, nu mă calmez! Ce mă enervează cel mai tare e că trebuie să mă abțin și eu. Doar când sunt la baie, cu gura plină de pastă de dinți, îmi mai permit să-l înjur pe dobitocul de la duș, care de fiecare dată recită versete din biblia aia nenorocită!

Dobitocul cu pricina (habar n-am cum îl cheamă) stă chiar în camera de vizavi. De când am venit în cămin, nu l-am văzut purtând decât aceeași pereche de izmene de lână (nu știu cum dracu’ nu-l apucă mâncărimile. În camere e o căldură infernală).

Fără să vreau, „am asistat” zilele trecute la o convorbire telefonică dintre el și iubita lui, presupun. Spun „fără să vreau”, pentru că pereții sunt atât de subțiri încât se aude orice, iar el, deșteptul, s-a gândit să vorbească la telefon pe hol. Pe lângă apelative precum „iubițica mea” și „scumpuca mea” (Vreau o pungă! Cred că mi se face greață!), dobitocul folosea cuvântul „Dumnezeu” din cinci în cinci secunde. „M-am rugat la Dumnezeu…” (Hai nu zău! Asta-mi aduce aminte de o definiție haioasă a lui Dumnezeu: „Dumnezeu este cel care-ți ignoră rugăciunile”) și „Sper ca Dumnezeu să te protejeze!” (Și ce-o să-i facă, vere, ca s-o protejeze? O să-i pună prezervativ?! Aș vrea s-o văd și pe-asta!) sunt doar două dintre expresiile care mi-au rămas în minte.

Dar nu s-a terminat! Mai am o povestire amuzantă, al cărei protagonist este tot dobitocul extra-religios de vizavi. Femeia care face curat în cămin se numește Maria. „Sora” Maria, dacă e să folosesc limbajul lor de baptiști. N-o cunosc, nu știu cine e, n-am văzut-o-n viața mea, dar știu sigur că n-aș vrea să-mi las coșul de rufe pe mâna ei. Iată de ce:

Am observat încă din primele zile că dobitocul de vizavi are lângă ușă un coș roșu, plin cu haine (murdare, cel mai probabil). Într-o seară, mare scandal pe hol. Colegii mei de cameră ies să vadă ce s-a întâmplat. Eu, cocoțat în vârful patului supra-etajat, aveam o vedere perfectă spre hol. Acolo, dobitocul urla ca din gură de șarpe că cineva i-a furat coșul cu rufe cu tot. „Care mi-ați luat coșul? Da-ți-mi coșul înapoi!”, urla el. La început, am crezut și eu că era vorba despre o glumă proastă, de genul cărora se fac în cămine. Dar m-am gândit că ăștia sunt prea bisericoși. N-ar omorî ei nici măcar o muscă, darămite să fure un coș cu rufe murdare.

Asistând la isteria dobitocului, speram să aud și eu în sfârșit o înjurătură, sau măcar un „Lua-v-ar dracu’!” N-a fost să fie… În cele din urmă, un alt bisericos i-a spus că a văzut-o pe „sora” Maria plimbându-se pe hol cu un coș roșu în mână de dimineață, când făcea curățenie. Atât i-a trebuit dobitocului să se enerveze și mai tare. În acest timp, eu mă prăpădeam de râs. „E nebună! Eu v-am spus că e nebună”, se răstea tipu’ la toată lumea. „Mă și i-am spus să nu ia coșul ăsta, că e coș de rufe, nu de gunoi!”

Dobitocul se calmă puțin. Doar eu nu mă puteam opri din râs. Deodată, tipu’ își aminti că în coșul acela cu rufe murdare se aflau niște articole vestimentare indispensabile: chiloții lui. Isteria începu din nou: „Unde-mi sunt chiloții?!”, strigă el din toți rărunchii. „Aoleuuu! Mi-a aruncat chiloții! Ce mă fac eu fără chiloți?!” În acel moment, aproape că mi-am udat proprii chiloți de râs. În viața mea n-am auzit de cineva care să confunde un coș de rufe cu unul de gunoi. Ce și-o fi închipuit și „sora” Maria asta, că dobitocul e Britney Spears, să-și arunce chiloții după fiecare purtare?!

Concluzia e că, cu cât ești mai bisericos, cu atât ești mai prost. Dovada e chiar la mine în cămin. Totuși, sunt foarte curios dacă veșnica pereche de izmene de lână era în coșul ăla cu rufe murdare, pentru că de atunci nu l-am mai văzut pe dobitoc purtând-o. De fapt, mă întreb dacă dobitocul mai are vreo pereche curată de chiloți. Am eu un presentiment că „sora” Maria l-a aranjat bine de tot.