E vineri! Să ne amuzăm!

GQ USA - June 2013 - The Comedy Issue

GQ USA – June 2013 – The Comedy Issue

Dacă tot e vineri azi, propun să ne mai descrețim puțin frunțile cu o povestioară din viața mea (pe care foarte puțini oameni o știu), mai mult sau mai puțin style-ish, inspirată de numărul de iunie al revistei GQ USA, dedicat comediei.

Pentru început, vă las în compania lui Jim Nelson – redactor-șef al GQ USA – și a povestioarei sale amuzante, pe care-o puteți găsi mai jos în varianta originală în limba engleză, pe care mi-am permis s-o traduc în română și s-o adaptez pentru aceia dintre voi care nu vorbesc engleza.

[EN]

[EN]

[RO]

[RO]

Și-acum, să revenim la povestioara mea. Eram încă student. Pe atunci, duceam o viață mult mai zbuciumată și mai angrenată în monden și viață de noapte decât în prezent. Anturajul meu era compus din niște oameni cu o poziție socială excelentă, care trăiau pe picior mare, cu mulți bani, stil, rafinament și clasă. Nu erau vedete, nu apăreau prin tabloide, dar aveau succes și erau cunoscuți printre personalitățile pe care le vedeți în Top 300 Capital.

Eu, pe de altă parte, eram la polul opus. Un biet student abia aterizat din provincie care n-avea nici în clin nici în mânecă cu high-life-ul bucureștean. Singurul numitor comun era această mână de oameni cu care mă împrietenisem (nici azi nu-mi dau seama cum), care mi-au făcut cunoștință cu tot ce înseamnă lumea oamenilor cu bani. Mulțumită lor am învățat cum se poartă un smoking, cum se duce un dialog la nivel înalt și, comicul situației povestit pe îndelete câteva paragrafe mai jos, cum se servește șampania și mai ales la ce temperatură.

High-life-ul n-ar fi nimic fără evenimentele și petrecerile aferente. Organizate uneori cu cele mai banale ocazii (de exemplu: am atins nu-știu-ce cotă la bursa de valori, am efectuat nu-știu-ce tranzacție imobiliară, mi-a murit soacra), evenimentele astea înghițeau o grămadă de bani, iar scopul lor era acela de a te face văzut, remarcat și lăudat printre cunoscuți, care la rândul lor participau cam din aceleași motive (plus băutură și mâncare pe gratis). Ei, și-n toamna acelui an participam și eu – pentru prima oară în toată viețișoara mea anostă – la un asemenea eveniment, târât de prietenii despre care vorbeam mai sus.

Pregătirile au început cu vreo săptămână înainte. Mă refer aici la pregătirile mele, la calvarul prin care am trecut eu pentru a mă transforma din cerșetor în prinț. Prietenii mei aveau doar șapte zile la dispoziție să mă învețe să fiu un gentleman adevărat, să mă îmbrace ca atare și să mă șlefuiască întocmai ca pe-un diamant pe care-l scoți din noroi. Socotit, trebuia lucrat doar la partea de aparențe, pentru că manierele le învățasem la timpul potrivit, de bine de rău mai fusesem și eu scos prin lume și nu eram chiar cel mai socially-awkward guy de pe planetă.

Zis și făcut. Mi-aduc și-acum aminte cu groază de prima mea vizită la hair-stylist. Tremuram mai rău ca la dentist, pentru că nu știam de dracu’-mi face ăla în cap și mă temeam c-o să  ies de acolo mai pocit decât intrasem. N-a fost cazul, slavă cerului. După vreo oră în care am văzut cum zboară părul pe lângă mine în toate direcțiile și după mii și mii de cruci făcute cu limba-n cerul gurii, imaginea din oglindă arăta decent, îngrijită și finisată până-n cele mai mici detalii. Bun, am zis, asta trebuie să fi fost cea mai grea parte. Draci bălțați, că n-a fost!

A urmat manichiura, unde-am stat mai mult cu ochii-nchiși de frica imaginii duduii care manevra cu o dexteritate uluitoare unelte care mai de care mai ascuțite. Fast forward printre restul etapelor de grooming și iată-mă ajuns în fața problemei supreme: cu ce mă îmbrac? Cu smoking, evident, mi-au răspuns prietenii mei (Like, d’uuuh!). Printre puținele piese vestimentare cu care venisem eu în București se numărau fel și fel de chestii, numai smoking nu. Așa că ne-am pus cu toții pe gândit. Să cumpărăm unul nou-nouț n-avea rost, așa că am găsit unul numai bun în garderoba unuia dintre ei, care trebuia doar reajustat pe dimensiunile mele.

Pe furiș, m-am uitat la etichetă și am descifrat cu greu „Ermenegildo Zegna”, sub care cu litere cursive stătea scris „exclusively made for” („creat exclusiv pentru”) urmat de numele prietenului care-mi împrumutase costumul. Instantaneu, m-a apucat amețeala. Dacă numele designerului nu-mi spunea absolut nimic la vremea respectivă, faptul că urma să îmbrac un costum unic, creat special pentru o singură persoană, mi-a zguduit puțin universul.

Am rezolvat-o și cu croitorul, care m-a întors pe toate părțile până a reușit să facă ajustările necesare, fiind astfel cu un pas mai aproape de rezultatul final. Adăugați în ecuație niște pantofi scumpi, un papion pe care am încercat să mi-l ajustez singur vreo juma’ de zi până mi-am băgat picioarele și-am lăsat pe altcineva să mă ajute, butonierele pe care nici până în ziua de astăzi nu știu cum să le prind și cămașa, iar eu eram demn de-a fi pus în vitrină.

Pentru marele eveniment fusesem sfătuit dinainte să zâmbesc constant, să mă port ca și cum aș fi moștenit un munte de aur, iar dacă mă pomenesc într-o conversație despre care n-am nici cel mai mic habar, să dau din cap în semn de aprobare și să rânjesc ca prostu’. Da, e atât de ușor să socializezi cu oamenii bogați. Mai adaug eu aici din propriile-mi observații că dacă încep să se laude, treaba ta ca interlocutor e cu atât mai ușoară. Dacă te prefaci interesat și, din când în când, uimit de realizările lor, o poți scoate lejer la capăt.

În seara cu pricina, intram într-o lume total nouă, fascinantă, odihnitor de superficială. La tot pasul, fețe zâmbitoare, ținute elegante, epatări și complimente măgulitoare, nume de autori, compozitori, designeri, mașini și destinații exotice; un micro-univers al rafinamentului și al bunului-gust, de la băuturi până la mișcările calculate ale fiecărui participant. N-o credeam nici eu, dar ajunsesem să mă obișnuiesc și chiar să-mi placă să fiu printre ei. Iar comicul abia de-aici începe…

Cum stăteam eu relaxat pe verandă, încercând să fiu un partener bun de conversație pentru interlocutorul meu din momentul respectiv, un domn cochet la vreo patruzeci și ceva de ani despre care aflasem între timp că deținea un pachet de acțiuni la o bancă privată, văd un chelner cu o tavă plină de cupe cu șampanie apropiindu-se umil și zâmbitor de noi. „Aleluia!”, îmi venea să strig. Mi-era sete de mă stingeam și nu apucasem să mă apropii de bufet pentru că de când venisem o ținusem în prezentări și schimburi de complimente.

Partenerul meu de conversație ia și el o pauză de la discursul lui referitor la ineficiența protocoalelor băncilor elvețiene și mi se alătură în degustarea șampaniei. Luăm amândoi câte o cupă de pe tavă, ca niște gentlemani adevărați: mai întâi de picior cu o mână, apoi de bază cu cealaltă mână; mijlociu, inelar și degetul mic sub cercul de cristal, arătător și degetul mare deasupra, flancate de-o parte și de alta a piciorului. Nici n-apuc să iau o înghițitură că-l văd pe ăsta făcându-se roșu la față și urlând din toți rărunchii „CHELNEEER!”

Chelnerul face cale-ntoarsă printre invitați, revine lângă noi spășit, iar ăsta începe și-i toarnă: „Cum e posibil așa ceva?! Tu n-ai văzut că șampania asta e caldă? Tu-ți bați joc de noi? Șampania trebuie servită la paișpe grade Celsius. Asta are cel puțin douăzeci!” În tot acest timp, eu urmăream șocat circul, cu șampania-n gură și cupa în mână. Eram pregătit pentru orice, numai pentru așa ceva nu. „Tu mă vezi cum țin paharul? Zi, mă vezi?!”, continuă el. Chelnerul mut de rușine dă din cap în semn de aprobare. „Adică eu mă chinui să-mi mut mâna de pe picior pe bază ca să nu transfer căldură să stric șampania, când ea e deja caldă?”

Deja simt cum mă gâdilă bulele de șampanie pe limbă și, jumătate șocat, jumătate speriat să nu cumva să mă fac de rușine că beau șampanie la mai multe grade decât ar trebui, scuip șampania înapoi în pahar și-l arunc peste umăr în boscheți într-o fracțiune de secundă, să nu mai existe nicio dovadă c-aș fi băut șampanie ca un ignorant. Nu vreau să mă gândesc cât o fi costat paharul ăla pe care eu l-am azvârlit cu atâta naturalețe peste umăr și, mai ales, nu vreau să mă gândesc dacă m-a văzut cineva făcând gestul ăla atât de… spontan, ca să nu-i zic altcumva.

Trecând peste umorul situației, acela cred că a fost pentru mine momentul în care am pornit pe drumul cunoașterii stilului și rafinamentului masculin. Acela a fost startul îmbunătățirii mele ca om, ca bărbat, ca parte a societății civilizate. Nu spun că înainte de asta n-aș fi fost civilizat. Nu, spun doar că începând de atunci am acordat mai multă atenție imaginii mele, privind lumea dintr-o altă perspectivă, în funcție de oamenii cu care intru în contact. Am învățat cum să adaptez o ținută unui eveniment, când și cum să vorbesc, cât să spun și cât să țin pentru mine, cum să ies dintr-o situație penibilă și multe alte lucruri care probabil că unora li se par neînsemnate și superficiale.

Multe dintre aceste lecții le datorez în mod cert revistei GQ, a cărei apariție în România la finele anului 2008 m-a bucurat enorm. Altele, prietenilor mei, prin puterea exemplului. Și altele, mie însumi pentru c-am avut întotdeauna puterea de a recunoaște că se poate mai bine și de a învăța câte o lecție de la fiecare om care a trecut prin viața mea. Gata, ajunge cu sentimentalismele! E vineri! Nu uitați să râdeți, să vă păstrați simțul umorului indiferent cât de rău vă merge pentru că, la urma urmei, asta e cea mai bună și mai ieftină terapie. 🙂

Hai să aruncăm cu căcat!

…sau un titlu mai scurt și mai de impact pentru gândirea românească, educația universitară din România și meseria de PR-ist în această țară absolut minunată.

Am citit ieri pe site-ul revistei Capital un articol referitor la salariul pentru care te-ai putea califica dacă ai absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice la SNSPA. De ce au ales această facultate drept exemplu nu pot să-mi explic, pentru că sunt o grămadă de alte centre universitare care pregătesc specialiști în comunicare și relații publice. Tind să cred, judecând după acest articol și părerile pe care le-am citit în online și auzit în viața de zi cu zi, că SNSPA-ul este una din facultățile spre care se lansează cu fiecare ocazie tone de căcat cu tot cu muștele aferente.

Că tot se mira autoarea articolului mai sus menționat de acest „miraj” pentru marketing și PR și nu înțelegea ea cum de se bat 20 de tineri pe un post de piarist, când domeniile mai tehnice nu au deloc căutare, vin eu și spun că meseria la care ar excela românii nici măcar nu se găsește pe site-urile de recrutare. Aruncător de căcat, la meseria asta mă refer, pentru care românii luați în ansamblu sunt experți din naștere, fără să fie nevoie de vreo facultate.

Așa suntem noi. Pentru nația noastră roș-galben-albastră, în adoption curve ar trebui să se adauge o etapă specială, înainte de early adopters. Și aceea fix aruncător de căcat ar trebui să fie. Pentru că nouă dacă ne pui ceva nou în față, ceva revoluționar, ieșit din comun, ceva altfel, cu care nu suntem obișnuiți și pe care nu-l pricepem, în secunda doi deja aruncăm proiectile cu căcat, fără să ne deranjăm măcar să ne informăm mai întâi. Abia la mult timp după ce vreun lider de opinie adoptă sau sare în apărarea unei idei sau a unui concept, începem și noi ca oile să mâncăm încet, încet ce ni se pune în farfurie.

Aruncând un ochi și peste comentariile respectivului articol și comparându-le cu experiențele din viața de zi cu zi, mi-am dat seama că ne place să aruncăm cu căcat în facultăți cu care n-am avut nicio tangență, doar pentru că s-a întâmplat la un moment dat să cunoaștem un student sau absolvent al facultății respective pe care l-am clasificat drept prost sau retardat. Hai să fim sinceri acum, fiecare pădure are uscăciunile ei. Și la FJSC spre exemplu, facultatea pe care am absolvit-o eu, aveam colegi semi-analfabeți, miserupiști și puturoși, dar asta nu înseamnă că eram toți la fel. Și hai să fim serioși! Toate facultățile din România sunt fix la fel. Fiecare are profi buni și profi care-și bagă picioarele, studenți eminenți și proști făcuți grămadă.

N-are nimeni dreptul să vină la mine și să-mi spună că facultatea pe care am terminat-o e de căcat, dacă n-a făcut aceeași facultate. Da, eu sunt îndreptățit să spun ce nu mi-a convenit la facultatea mea, pentru că de bine de rău eu sunt ăla care timp de trei ani de zile a studiat acolo, deci dacă vorbesc, n-o fac din necunoștință de cauză. La fel e și cu SNSPA-ul sau cu oricare altă facultate. N-ai învățat acolo, nu știi cum e, ciocu’ mic! Că știi tu din auzite e cât se poate de irelevant. Du-te, fă-o și-apoi vorbește cât vrei! Și-o să te convingi că e la fel ca orice altă facultate, cu plusuri și minusuri.

O altă frustrare e legată de meseria asta ingrată de PR-ist, despre care toți își dau cu părerea, dar prea puțini înțeleg cu ce se mănâncă. Spunea cineva prin comentarii că la școlile astea de comunicare și PR înveți să manipulezi nu unul, nu doi, ci mase de oameni. Hai, sictir, frățioare! La primul seminar de introducere în PR pe care l-am făcut, profesoara ne-a zis că în PR trebuie să comunici tot timpul adevărul către publicurile tale. Așa că lasă-mă cu manipularea! Dacă vrei, în facultățile astea înveți să iubești meseria de PR și să te visezi piarist, la câte informații frumos ambalate primești despre acest domeniu.

PR-ul adevărat, PR-ul lui Edward Bernays nu-l înveți nici măcar în agenții. Acolo, dacă vrei, înveți să zâmbești frumos, să faci PR de produs care e atât de popular în ziua de astăzi, să scrii comunicate de presă, să organizezi evenimente și așa mai departe. Da, e bine să stăpânești aceste deprinderi demne de toată stima și lauda, dar ele nu te fac piarist în sensul pur al termenului. PR-ul adevărat, ăla cu manipularea maselor și gestionarea situațiilor de criză se învață cel mai bine în ministere și structurile superioare ale statului, unde nu mai stai cu cafeluța-n față până la ora 11, ci muncești de-ți zbârnâie curu’ până cazi lat.

PR-ul hardcore pe care îl fac după cunoștințele mele doar doi sau trei oameni la momentul actual în România înseamnă să fabrici evenimente, să minți prin omisiune, să iei turma de jurnaliști veșnic însetați după senzațional și să-i direcționezi în așa fel încât să-și îndrepte atenția și să scrie despre ce vrei tu, nu despre ce vor ei, înseamnă studii imagologice în funcție de care setezi agenda media și, nu în ultimul rând, înseamnă să muncești. Da’ să muncești, frate, nu să stai pe Facebook.

Și nu, n-am scos din burtă tot ce-am scris în paragraful anterior. Ca să fie treaba clară, visul meu a fost să devin jurnalist. Așa am ajuns eu la FJSC. Și prin anul doi de facultate, unul din ăștia trei piariști pe care se întâmplă să-l cunosc a venit la mine, mi-a explicat cam cum stă treaba și atunci am realizat că nu pot și nici nu vreau să fiu o marionetă pe care s-o dirijeze băieții deștepți după bunul lor plac. Așa că am preferat să fac orice altceva.

Deci da, există piariști „pe bune” în țara asta, dar vă garantez eu că n-au studiat în universitățile astea. Și nici nu vor veni să predea ca să-i învețe pe alții, pentru că meseria asta de piarist se fură și se învață în câmpul muncii, la fel ca multe alte meserii. Că știi tu pe de rost toate modelele comunicării, etapele gestionării unei crize și cum să interacționezi cu bloggerii, bravo ție, ești deștept și descurcăreț, dar nu piarist!

Așa că, de dragul evoluției țărișoarei noastre și a ieșirii din Evul Mediu, hai să stăm fiecare în banca noastră și să criticăm/lăudăm ce am experimentat pe propria piele în materie de facultăți și universități. Să ne zâmbim mai des și să nu mai dăm la o parte oamenii doar pentru că au terminat SNSPA, ASE, Româno-Americană, Spiru Haret sau mai știu eu ce altă facultate. Că e mai bine așa, vă zic eu. Și-așa acolo sus sunt oameni care vor să ne distrugă. Hai să nu le mai ușurăm munca și să nu ne mai distrugem și noi între noi în mod gratuit!

Cum mi-am petrecut eu Crăciunul

Am urât Crăciunul dintotdeauna. Nici măcar atunci când eram mic nu-mi plăcea. Îmi amintesc primul Crăciun din viața mea datorită (sau, mai bine zis, din cauza) bradului care a căzut peste mine și a instalației care a luat foc, lăsându-mă cu o cicatrice permanentă în podul palmei, sub degetul arătător de la mâna stângă. Și nu, eu nu i-am făcut nimic bradului ca să cadă peste mine. Deșteapta de mama n-a găsit alt suport în care să-l fixeze decât o vază amărâtă. Evident că nu i-a făcut față unui brad de doi metri încărcat cu toate cele!

Câțiva ani mai târziu, în seara de Crăciun, mâța (pe care ulterior am înecat-o în cadă) a doborât pomul de Crăciun. Pe timpul ăla, împodobeam bradul cu globuri de sticlă, păstrate de nu știu câte generații înaintea mea. S-au făcut țăndări, evident, iar eu, în timp ce defilam cu salatele de boeuf prin casă, am călcat în ditamai ciobul. Cred că n-am urlat în viața mea în halul în care am urlat atunci. Țin minte că ciobul mi-a intrat atât de adânc în talpă, încât mama m-a tăiat cu forfecuța de pielițe ca să poată ajunge la el, apoi l-a scos cu penseta (toate astea petrecându-se sub ochii mei!)

Într-un alt an, a lovit-o melancolia anilor copilăriei ei demult trecute, când pomul se împodobea cu lumânări, nu cu luminițe electrice. Și a trecut la fapte. Numai că brad + lumânări = BAD IDEA! Și uite-așa am avut parte de o torță imensă în sufragerie. Mama, disperată, a luat sticla de apă minerală de pe masă și dă-i și toarnă. Numai că toanta uitase că pusese țuică în sticla aia, nu apă. După experiența asta, n-am mai împodobit niciodată brazi naturali, ci ne-am cumpărat unul artificial. Unu la mână, e mult mai greu să-l distrugă mama și doi la mână, scutim un brad nevinovat de la a fi tăiat doar pentru plăcerea noastră de câteva zile.

Crăciunul trecut, maică-mea și nașa, femei trecute de cincizeci de ani, s-au hotărât că au chef să meargă la colindat. Evident că a trebuit să mă târască și pe mine după ele. Am trecut prin atâtea chestii cu astea două, cât să-mi ajungă o viață! Și-au colindat ele ce-au colindat, și-au băut prin fiecare casă tot ce-au prins. Și-uite-așa, când am ajuns la capătul celălalt al orașului, astea două erau bete turtă. Cine le-a dus acasă în cârcă?! Eu! Așa se explică de ce eu nu beau niciodată când vin acasă (pentru că mi se taie pofta de alcool când mă uit la cei din familia mea cum toarnă pe gât).

Crăciunul ăsta a fost cel mai trist din toată viața mea (nu că ar fi fost celelalte mai reușite). E pentru prima oară în viața mea când nu mai simt că sunt acasă, când simt că locul meu nu este aici. Am plecat din București cu hainele de pe mine și cu două genți (una în care o aveam pe Ami, cealaltă plină cu cosmetice) care m-au rupt de spate până am ajuns în autogară. Am avut un noroc incredibil. Am prins autobuzul, deși venisem cu cinci minute înainte să plece și am mai prins și ultimul loc. Probabil am călcat într-un căcat în drum spre autogară, dar nu mi-am dat seama din cauza zăpezii.

Când matahala aia de Dacos a început să se miște, am simțit că mi se rupe sufletul, iar când am ieșit din București abia m-am abținut să nu piș ochii. Senzația asta mă cuprinde când intru sau când ies din trei orașe din România: București (pentru că acolo sunt toți prietenii mei și toți oamenii pe care-i iubesc), Iași (pentru că e chemarea sângelui) și Constanța (pentru că acolo începe povestea vieții mele).

Pe bilet scria că am locul 36, dar era ocupat de un nene al cărui loc fusese ocupat de o tanti al cărei loc fusese la rândul lui ocupat de altcineva. Așa că m-am așezat frumușel pe 40 (singurul care mai rămăsese liber), lângă un nene de vreo patruzeci și ceva de ani care m-a ținut de vorbă tot drumul. Nu știu cum mi se întâmplă, probabil se citește cuvântul „sociabil” pe fruntea mea, de toți necunoscuții pornesc discuții cu mine. Să nu vă gândiți nicio clipă că mă deranjează, însă mă simt ușor stânjenit. Am vorbit despre viața lui, despre situația mizerabilă din România și cele trei ore și jumătate au trecut ca prin minune. Am ajuns în autogara 1 Mai din Vâlcea, care mi-a displăcut dintotdeauna, pentru că e plină de țărani și de țigani.

Până să-mi vină trancaniciul de Brezoi, m-au colindat la țigănuși de mi-a ieșit Crăciunul și pe nas și pe urechi. M-a uimit faptul că unii oameni le dădeau bani doar ca să scape de ei. Am parcurs cei aproximativ 63 de kilometri în compania Oliviei, cea care mi-a fost colegă de bancă din clasa I până-ntr-a XII-a. Așa m-am mai pus și eu la curent cu viața foștilor colegi de liceu. Am aflat cu stupoare că multe colege deja s-au măritat, ba chiar una are și copil (eu încă sper să fi rămas steril de la oreionul pe care l-am făcut la 16 ani).

Brezoiul mi-a părut mai gri și mai rece decât cu vreo doi ani în urmă, când îl părăseam pentru București. A fost pentru prima oară când m-am simțit stingher într-un oraș pe care se presupune că ar trebui să-l iubesc. E un orășel de munte mult prea mic pentru ambițiile mele aflate într-o continuă expansiune. Aș putea spune că seamănă destul de mult cu Moeciu de Jos, doar că aici există și blocuri, iar munții sunt mult mai înalți.

M-am simțit și încă mă simt un străin casa mea. Camerele mi se par prea mari și mi-e frig… Mama mă calcă pe bătături ca de fiecare dată și-mi alterează starea de spirit (care și-așa e vai de steaua ei) cu întrebări stupide. De mâncare nici nu m-am prea atins, pentru că e prea multă și nici măcar nu-mi place carnea de porc. Tot ce fac e să stau în fața calculatorului sau să citesc. Halal existență!

Cum era de așteptat, bradul mi-a căzut din nou în cap când am încercat să mă apropii. Din cauza asta, nici nu m-am mai atins de bomboanele din el. Mi-am primit cadoul de Crăciun cu o expresie oarecum scârbită. Am primit un pulover în carouri de care nu mai reușesc să mă despart, pentru că sunt mort după puloverele în carouri și o cutie frumos ambalată, cu fundă roșie. Pentru că mă gândeam că e vreo banaliatate stupidă, am pus-o jos și i-am tras un șut á la Zinedine Zidane, de s-a dus până în cealaltă parte a sufrageriei. Am cam regretat mișcarea când am aflat că înăuntru se afla un Nokia N95, care a rezistat eroic șutului aplicat de mine.

Cu toate acestea, Crăciunul ăsta n-a fost o pierdere totală. În urmă cu câteva ore, m-am uitat la un film care mi-a plăcut foarte mult: „Dorian Grey”. Spre rușinea mea, n-am citit cartea, deși știu că e o operă literară clasică. Însă filmul mi-a plăcut la nebunie. Am rămas tânjind după societatea înfățișată acolo, după petrecerile fără restricții sau inhibiții, iar scenele mai explicite m-au făcut să mă simt ușor… excitat. Dacă ar fi să-mi aleg o perioadă din istorie în care să trăiesc, cu siguranță ar fi aceea.

O să sune foarte stupid, dar m-am îndrăgostit de paltonul pe care-l poartă personajul principal într-una din scene. Oricât am insistat eu, mama mi-a spus că nu are cum să mi-l cumpere, pentru că e de epocă și așa ceva nu mai există în magazine. Dar nu mă dau bătut. Mi-a plăcut atât de mult, încât sunt hotărât să mi-l confecționez singur. La design vestimentar mă pricep, croitorie am învățat de la bunică-mea, așa că de ce n-aș încerca? Cine știe, poate în curând o să-mi lansez și propria mea linie de haine pentru bărbați. Ar fi interesant, întrucât am o percepție ușor diferită despre masculinitate și eleganță.

Cam ăsta a fost Crăciunul meu ratat. Mi-e dor de prietenii mei și de timpul petrecut cu ei. Poate o să-i revăd de Revelion… Oricum, pe 29 m-am cărat de acasă, chit că va trebui să stau singur-cuc în București de Anul Nou. Încă o zi aici și-o să-mi pierd mințile. Și-așa îmi filează destule lămpi…

Iubirea față de aproapele

Nu știu ce am în ultima vreme, cred că m-am lovit la cap (ceea ce n-ar fi exclus, ținând cont de reputația mea de împiedicat notoriu), dar am o poftă nebună de citit. Până nu demult, uram cărțile. Îmi jurasem că după ce termin facultatea n-o să mai pun în viața mea mâna pe o carte, decât dac-o fi s-o mut dintr-un loc într-altul. Asta se datorește în mare parte faptului că am citit foarte mult la o vârstă la care probabil trebuia să fac ceea ce făceau ceilalți copii. S-au adăugat apoi lecturile obligatorii pentru liceu, iar acum sunt nevoit să citesc cărți care nu-mi plac deloc pentru a trece examenele de la FJSC.

Nu știu care e vârsta de la care un copil ar trebui să înceapă să citească, însă eu am început cam de pe la trei ani. Când eram mic, mergeam foarte des în vizită la niște prieteni de familie. Țin minte că se strângeau destul de mulți oameni (ceea ce se întâmplă și acum). Și, pentru că nu stăteam locului o clipă și începeam să arunc cu scrumiere în capul oamenilor sau să sparg diverse obiecte, oamenii ăștia mă puneau să citesc. Ciudat era că-mi și plăcea, iar cititul era singura modalitate de a mă ține ocupat. Am început cu ziare, am continuat cu cărți de povești, ajungând într-un final să citesc romane de dragoste, în timp ce alți copii încă se jucau cu puța-n țărână.

Presupun că plăcerea de a citi mi-a fost insuflată de bunică-mea, pentru că pe mama n-am văzut-o-n viața mea ținând vreo carte-n mână, în afară de revista „Practic în bucătărie”. În schimb, bunică-mea a citit toate cărțile din bibliotecă de vreo trei-patru ori. Și, trust me, biblioteca mea de acasă cuprinde vreo mie patru sute și ceva de volume (la ultima numărare), ca să nu mai pun la socoteală și volumele arhivate în podul casei din cauza lipsei de spațiu. Din ele, eu am citit doar vreo mie și ceva. Bunica mea obișnuia să spună că atunci când citește o carte trăiește alături de personaje și uită de tot în jurul ei. Cam așa se și întâmpla, pentru că nu de puține ori i se ardea mâncarea pe foc pentru că nu mai lăsa cartea din mână.

Avea ea o carte, „Goodbye Janette” se numea, pe care o citea cam o dată pe an, să zic așa și o punea de fiecare dată pe ultimul raft al bibliotecii, ca să nu ajung eu la ea. Mare greșeală! Un copil e cu atât mai tentat să pună mâna pe lucrul pe care i-l interzice un adult. Așa că, într-o zi, am drogat-o pe bunica cu o doză sănătoasă de somnifere, am luat frumușel un scaun și-am pus mâna pe cartea interzisă. După ce am citit primele zece pagini, am înțeles de ce o ascundea de fiecare dată. A fost prima carte cu tentă erotică explicită pe care am citit-o. Și mi-a trezit sentimente pe care la vârsta aia nu le înțelegeam și nu le puteam defini. Mi-a rămas în minte pasajul descriptiv care o înfățișează pe ea, în genunchi la picioarele lui, descheindu-i șiretul de la cămașa de noapte, eliberându-i penisul erect, al cărui gland pulsa spasmatic. Nu știu de ce am scris asta aici… (roșește)

Când am crescut, cărțile au început să iasă treptat din viața mea. Am descoperit televizorul (pe care acum îl deschid, fără exagerare, doar de două ori pe an), Internetul, sexul și alte chestii mult mai interesante decât cititul. Ori de câte ori încercam să deschid o carte, îmi pierdeam imediat răbdarea, iar șirurile interminabile de caractere îmi provocau migrene îngrozitoare. Mai nasol a fost cu facultatea, unde, fie că voiam sau nu, eram obligat să citesc niște porcării din care nu înțelegeam absolut nimic (a se vedea lucrările de semiotică). Probabil de-asta am început să urăsc cărțile atât de mult.

În curând, voi lăsa magnificul București pentru Brezoiul cenușiu. Va fi o călătorie îngrozitor de plictisitoare, urmată de câteva zile de amărăciune, pentru că mă simt atât de singur și de părăsit acolo… Cât de mult am vrut să scap de acasă și, uite-mă acum! Mă întorc în lanțuri în locul în care am suferit cum poate n-o să mai sufăr niciodată, în locul care-mi trezește numai amintiri dureroase și neplăcute. Mă ține în viață doar speranța că voi pleca la timp ca să prind sfârșitul de an în București, alături de oamenii pe care i-am descoperit recent și de care n-aș mai vrea să mă despart niciodată.

Lăsând lamentările la o parte și revenind la subiectul inițial al acestui articol (cărțile, în caz că nu v-ați dat seama), am de gând să citesc mai mult și să nu mai urăsc cărțile atât de tare. Ca să nu mă plictisesc, voi încerca să citesc în autobuz „Gargui”, o carte pe care am cumpărat-o după ce am văzut-o la o colegă de grupă. Vedeți voi, eu fac tot ceea ce fac în urma unei recomandări. Dacă nu-mi recomandă cineva o carte sau un film, eu nu citesc și nu mă uit din proprie inițiativă. Asta e una dintre numeroasele mele ciudățenii. Mi-ar trebui un consilier permanent care să-mi spună că cărți să citesc și ce filme să vizionez, în urma experienței sale.

De vreo zi și ceva, mă bântuie titlul unei cărți pe care am citit-o doar pe jumătate. Vreau s-o citesc imediat cum ajung acasă. Este vorba despre cartea care dă și titlul acestui articol, „Iubirea față de aproapele”. Nu-mi aminteam autorul, așa că am dat un search pe Google. E scrisă de Pascal Bruckner și vorbește despre viața unui bărbat care alunecă treptat într-o viață de gigolo, ca urmare a educației pe care a primit-o în copilărie (din câte țin eu minte din ce-am citit, mama lui îi dădea bomboane ca să se dezbrace de față cu toată lumea). Deși unele scene au fost tăiate de editor, cartea rămâne un superb studiu despre prostituția masculină, care i-ar face chiar și pe cei mai fioroși bărbați să roșească.

Cum am cumpărat noi, familie decentă și serioasă (yeah, right!), cartea asta, e foarte amuzant. Eram cu maică-mea în mall-ul din Râmnicu Vâlcea și se apropia ziua bunicii. Și ce dracu’ să găsim mai potrivit decât o carte?! Partea proastă era că eu și mama trebuia să alegem cartea. Maică-mea e la fel ca mine: alege o carte după copertă, sau după biografia autorului. Se plimbă ea vreo juma’ de oră prin librărie ca oaia prin iesle și ochește în cele din urmă o carte. O întoarce și citește un sfert din ceea ce scria pe spate. Vede ea cuvinte precum „eseist”, „filosof”, „scriitor prețios” etc. și se hotărăște s-o cumpere, convinsă că a dat peste un roman de valoare. Eu n-am zis nimic. Eram sictirit de faptul că alegeam o carte drept cadou.

Pe drum, pentru că mă plictiseam teribil, i-am cerut cartea ca să mă uit prin ea. Și, când am văzut că aproape fiecare pagină conținea câte-o expresie din câmpul lexical al cuvântului „pulă”, am râs în sinea mea și mi-am zis „OMG, o să facă infarct baba când o să citească asta”. Și cam așa a și fost. Timp de vreo juma’ de oră a urlat încontinuu la mama: „Ești tâmpită la cap?! Tu vrei să mă omori? Ăsta-i cadou?! Scroafo!”.  Am salvat cartea din gunoi și-am citit primele o sută de pagini. Eu sunt un ciudat și jumătate când vine vorba de chestiuni sexuale, așa că mi-a plăcut, evident. Regret doar că n-am apucat s-o termin, însă-mi promit mie însumi că o să fac asta de îndată ce ajung acasă.

Nu știu dacă o să mai apuc să scriu vreun articol până plec… Sunt trist și deprimat din cauză că las în urmă Bucureștiul cu tot ce înseamnă el și nu vreau să mă apuc să scriu din nou articole emo. Mi-e frig, deși calorifele sunt fierbinți. Îmi vine să bocesc, dar cred că mi-e prea rușine să fac asta. (oftează) Cred că mă duc să-mi fac un ceai fierbinte de mentă… 😦

Isterie de iarnă

Dacă primăvara e timpul pentru astenie, iarna e timpul pentru isterie. Mai ales în București. Nu știu cum se face că, de fiecare dată când ninge în Capitală, toată lumea o ia razna. Traficul se blochează, „Drumul Sării” devine subit „Drumul Plângerii”, iar oamenii devin mai nervoși, mai agitați și mai grăbiți.

Toată vara ne plângem că nu mai avem loc în autobuze, tramvaie și troleibuze, dar ce să mai zic iarna, când ne luăm fiecare ce-avem mai gros pe noi și ne dublăm gabaritul!? Și uite-așa stăm ca niște ouă într-o clocitoare, fără să ne putem mișca și fără să putem respira, din cauza hainelor masive pe care le punem pe noi. De coborât la stația care trebuie nici nu se mai pune problema. Îmbulzeala e atât de mare încât uneori n-ai cum să-ți croiești loc prin mulțimea de moși și babe care, după ce că se mișcă cu viteza luminii stinse, se mai și încăpățânează să stea în fața ușilor. Și dacă îndrăznești să-ncerci să-ți faci loc, ceea ce e dreptul tău până la urmă, tot tu ești ăla nesimțit și prost-crescut.

Eram ieri în 91, venind spre casă după ce nu dormisem o noapte întreagă și după o labageală tristă la examenul de Etică. Trolul, așa cum îl știu dintotdeauna: plin de moși și babe care n-au altceva mai bun de făcut decât să se fâțâie prin oraș de dimineața până seara, în loc să stea acasă, lipiți de calorifere, să-și calmeze reumatismul. Toate bune și frumoase! La Eroilor, se urcă o băbuță vai de steaua ei, trăgând după ea un cărucior de cumpărături. Arăta ca o boschetară veritabilă și de-abia-și târa bășinile. Când s-a așezat în sfârșit pe un scaun, am observat că avea un carton atârnat de gât pe care scria „SUNT BOLNAVĂ”.

Aici ar veni partea în care ar fi trebuit să mi se facă milă, nu? Ete pula! Ce-ar fi să începem să ne scriem toți necazurile pe cartoane și să ni le agățăm de gât?! Credeți că i-ar păsa cuiva? Din părți! Hoașca n-a mârâit nimic tot drumul. A stat liniștită în colțișorul ei până am ajuns la Moghioroș, când s-a ridicat și s-a profilat strategic în fața ușii. Întâmplarea a făcut ca și eu să vreau să cobor la aceeași stație (stau cu o stație mai încolo, dar la Moghioroș urcă o grămadă de lume și nu mă mai pot da jos).

În fața mea, un moșuleț cu o căciulă de astrahan pe cap, iar în fața moșulețului, baba în cauză cu cărucior cu tot. Se deschid larg ușile (în fața lor, evident, o ditamai băltoaca și un morman de zăpadă), iar baba dă să coboare. Însă are o dilemă existențială, mânca-o-ar ciuma: să coboare ea prima, sau să coboare căruciorul? Face un pas în față, apoi altul în spate, revine la poziția inițială, coboară căruciorul, constată că n-a făcut o mișcare inteligentă, apoi îl urcă înapoi în trol. Toate astea în timp ce vreo zece suflete așteptau să coboare în spatele ei.

Și baba nu se lasă! Repetă mișcările descrise mai devreme, se fâțâie în toate părțile, dar tot nu-și dă seama cum să coboare fără să se ude. Moșul din fața mea, la care eu mă așteptam să fie un pensionar respectabil, cu principii, lasă plasele deoparte și-mi împinge baba direct cu fața-n zăpadă. Baba se duce blană, plonjând în băltoaca de pe trotuar, iar căruciorul peste ea. Am rămas tablou! Aș fi făcut eu asta, dar toată lumea m-ar fi acuzat că sunt un puști prost-crescut, lipsit de respectul pentru cei mai în vârstă.

Moșul, satisfăcut, își scutură mâinile, ca și cum ar fi vrut să-i zică „Așea, făi! Acu’ dă din mâini și din picioare, ca să faci îngerași în zăpadă!” Lumii nici că-i pasă de baba lungită în băltoacă. Iese bulucul din trol, alții se urcă liniștiți, iar ea rămâne înfiptă cu capul în zăpadă. Nu m-aș fi așteptat să-i pese cuiva. Prima mea trântă în București a fost în pasajul de la Universitate, unul dintre cele mai aglomerate locuri din Capitală. Și, deși eu muream de rușine pentru că aveam impresia că o să râdă toată lumea de mine, am constat stupefiat că ăia nici măcar nu mă vedeau, darămite să râdă. Altceva m-a mirat pe mine: dacă nici măcar boșorogii nu se mai respectă atunci când vine iarna, unde dracu’ o s-ajungem?

Cam atât cu dilemele existențiale pe ziua de azi. Am de organizat un private party în weekend și numai lista de băuturi (alcoolice, evident) o să-mi ia câteva ore bune. Vă salut și vă sfătuiesc să nu vă lăsați prinși în isteria de iarnă care pune stăpânire peste București în fiecare an.

Introspecție solitară

Ciudat… Cu un an în urmă, râdeam cu Alexandra – o fostă colegă de apartament – de asocierea bizară de termeni din titlu. Pentru noi însemna „masturbare”. În seara aceasta, sau mai bine zis în dimineața aceasta, pentru că afară deja se crapă de ziuă, am descoperit noi valențe ale expresiei.

Imediat după Balul Bobocilor… Pardon! „Media Night”, că suntem la jurnalism și trebuie să scornim titluri pompoase și NEAPĂRAT în limba engleză pentru un eveniment banal, am plecat spre casă. Am mers pe jos din minunata zonă Rahova până la Universitate, de unde am luat un trol („troleibuz” pentru neștiutori) până în fața blocului în care locuiesc. Puteam să iau un taxi, ca să mă scutesc de mersul pe jos, dar n-am vrut. Întotdeauna am avut un sentiment de respingere față de taxiuri, mai ales când vine vorba să mă urc singur într-unul la o oră destul de matinală.

Mi-a prins bine să mă plimb de nebun pe străzile magnificului București, să las frigul să-mi pătrundă-n oase și, cum spun americanii, „to get in touch with myself”. Cu ocazia acestei promenade nocturne, mi-am dat seama cât de singuratic pot să fiu uneori și cât îmi place să mă pot auzi gândind, fără ca altcineva să mă bruieze. Mi-am mai dat seama și de faptul că până acum toată viața mea a stat sub semnul singurătății, chiar dacă eram într-o relație. Mereu am avut impresia că, oricât de implicat aș fi într-o relație sentimentală, tot lipsește ceva… Nici acum nu-mi dau seama ce.

Presupun că în ochii celorlalți voi fi mereu un ciudat, un „freak”, un neînțeles. Gândesc altfel decât ar face-o unul de vârsta mea, am trecut prin experiențe care sfidează limitele excentricului și mereu privesc totul dintr-o altă perspectivă. Deși mi-am construit o mască socială destul de eficientă, doar atunci când sunt singur pot spune că sunt mulțumit de mine. Atunci nu mai trebuie să mă ascund. Povestea mea se joacă pe scena vieții, iar când cortina cade și luminile se sting, actorul priceput se schimbă, se transformă, redevine ceea ce nimeni nu a vrut să cunoască sau să descopere până acum.

Cred că pot să spun că „solitar” e numele meu mijlociu. Chiar dacă o să-l petrec acasă, cu familia, tot va fi cel mai singuratic Crăciun din viața mea. O să stau singur, ca-n fiecare an și-o să împodobesc bradul, ca ultimul loser și-o să mă târe mama pe la toate rudele și cunoștiințele, ca să fiu asaltat de eterna întrebare „Ți-ai găsit și tu o gagică?”. Și iar o să spun un „Nu!” hotărât și-or să se holbeze toți la mine de parcă cine știe ce-aș fi făcut. What the fuck is wrong with these people?!

În dimineața asta, singurătatea mi-a prins bine, totuși. Mergeam singur pe stradă, ascultându-mi pașii. Îmi place să port pantofi. Nu e o fiță, ci pur și simplu îmi place zgomotul produs de pașii mei atunci când sunt încălțat cu pantofi. Și totuși, poate am fost prea mult timp singur… Da, pentru că am suferit și acum mi-e frică să n-o pățesc din nou. Am suferit din cauza oamenilor, din cauza iubirii, din cauza prietenilor etc. Dar poate că n-ar trebui să-mi pun lacăt inimii și să mă închid în mine. Poate că a venit timpul să simt din nou, să profit de faptul că sentimentele mele au ajuns la maturitate și am depășit (sper) faza crush-urilor adoloscentine.

Singurul lucru care a stat între mine și gândurile mele în dimineața asta a fost pișarea cruntă care m-a chinuit toată seara. De trei ori am mers la buda din club, de fiecare dată fără succes. Și cum să mă mai pot pișa eu liniștit, când din cabina îngustă a budei în care urma  să intru eu au ieșit doi tipi?! Nu e vorba de șoc, am asistat la orgii mult mai perverse de-atât, însă pur și simplu mi s-a blocat vezica.

Gata! Nu mai scriu… Sunt obosit și răvășit de gânduri. În plus, cică mă duc și la facultate, deși n-am închis un ochi în noaptea asta. Mă ține în viață doar gândul că dup-aia o să-mi închid celularul, o să trag fixurile din priză și-o să dorm ca porcu’ vreo douăzeci de ore. So help me God!

Amintirile unei copilării inexistente

Probabil ăsta va fi cel mai dificil de scris articol din toată cariera mea de blogger, așa că va trebui să mă înarmez încă de pe acum cu mult curaj și răbdare. Spun asta, întrucât e vorba despre un articol extrem de personal, în care voi vorbi despre viața mea (mai mult pentru mine, decât pentru alții) și în care voi spune lucruri pe care prea puțini le cunosc.

Vin sărbătorile de iarnă. Poate de aceea simt nevoia să scriu acest articol, ca un rezultat al perioadei depresive prin care trec în apropierea fiecărui Crăciun. De ce mă deprimă Crăciunul? E simplu! Pentru că se leagă de copilărie. Copilărie pe care eu nu am avut-o, așa cum mi s-a tot spus în ultimele zile. Sau am avut-o, dar a fost diferită (în sensul negativ al cuvântului) de a celorlalți.

Prin ceea ce voi scrie în continuare nu vreau să se înțeleagă că provin dintr-o familie înstărită. Situația mea financiară contează prea puțin pentru mine. N-am avut niciodată nici prea mult, nici prea puțin. Singurul reproș pe care aș putea să-l aduc e că întotdeauna ceilalți au avut așteptări mari de la mine. De la o vârstă prea fragedă, pe umerii mei au atârnat responsabilități specifice adulților.

Când ceilalți copii se bucurau de primele raze de soare și de ghioceii proaspăt răsăriți de sub zăpadă, eu luam lecții de călărie. Plăpândele flori, firele proaspete de iarbă, frumusețea primilor ani ai copilăriei, toate piereau zdrobite sub copitele calului. Poate de aceea florile şi parfumul lor nu mi-au trezit niciun sentiment pentru o bună bucată de timp. Mi se incocula ideea de autoritate ori de câte ori învățam cum să stăpânesc animalul care se zbătea sub mine și n-aveam cum să mă împotrivesc.

Când ceilalți copii ieșeau la joacă după școală, eu stăteam închis în casă, scriind teme suplimentare sau citind. Îi vedeam adeseori pe strada mea, sărind veseli, cântând, jucând șotronul… Lucruri pe care adulții din jurul meu nu mi le interziceau, dar îmi dădeau de înțeles că sunt inutile. Ajunsesem să le interiorizez, să cred și eu în ceea ce mi se spunea și să mă închid în camera mea cu orele pentru a scrie sau pentru a citi. Când am ajuns în ciclul gimnazial, eram deja cunoscut drept „copilul care a citise peste o mie de cărți”.

Copilăria mea a stat sub semnul singurătății. Nimeni nu era suficient de bun, nimeni nu se ridica la nivelul meu. Nici acum, când m-am detașat oarecum de copilărie, nu pot să spun că am un prieten adevărat (în afară de blogul ăsta amărât, unde mai scriu din când în când). Singurătatea îmi prinde bine uneori, dar sunt momente în care devine apăsătoare. Presupun că astfel am avut timp să mă cunosc mai bine pe mine însumi, ceea ce nu e un lucru chiar atât de rău.

Apoi, am luat lecții de pian. Când ceilalți copii se plimbau nestingheriți pe biciclete, mâinile mele mângâiau grațios claviatura pianului. Muzica mea nu se putea compara cu râsetele țâncilor care treceau prin fața ferestrelor larg deschise, cățărați pe bicicletele lor multicolore. Am fost învățat de mic să gândesc ca un om mare, să cataloghez toate plăcerile copilăriei ca pe niște frivolități inutile. Poate de aceea nici la ora actuală nu știu să merg pe bicicletă și îi invidiez pe cei care sunt în stare s-o facă.

În liceu, în timp ce colegii mei chiuleau de la ore și mergeau să descopere gustul alcoolului, eu rămâneam la ore, ca nu cumva să fac vreo absență. Nu m-am spetit învățând, pentru că nu puteam toci, dar eram conștiincios și făceam totul ca la carte. Vara, când alții plecau grupuri-grupuri la munte sau la mare, eu luam lecții de canto. Nu zic că au fost inutile, însă au fost dureroase, atât fizic, cât și psihic.

Aș putea să scriu la nesfârșit despre cât de seacă și de tristă a fost copilăria mea, însă cu fiecare amintire scoasă din trecut, depresia mea se adâncește. Nu-mi plâng de milă. Printre puținele lucruri utile pe care le-am învățat până acum se numără, din fericire, și demnitatea. Desigur, am avut și momentele mele de rebeliune, dar au fost prea puține ca să conteze în vreun fel.

Și-acum, să revenim la Crăciun… Aș fi vrut și eu ca măcar o dată în viața mea Crăciunul să aprindă în sufletul meu lumina pe care o aprinde în ochii tuturor copiilor din lume. Aș fi vrut și eu să primesc banane, portocale sau alte mizilicuri în locul unor obiecte ale căror utilitate nici măcar nu o cunoșteam la momentul respectiv. Drept cadou, aș fi vrut o bicicletă, fără să mi se spună că e inutilă și periculoasă. Aș fi vrut, aș fi vrut…

(oftează cu amărăciune): Aș vrea ca măcar o dată-n viață să beau cea mai ieftină și mai proastă vodka de pe piață alături de niște oameni veseli. Aș vrea să mănânc cartofi prăjiți cu mâna, să simt textura alimentelor cu buricele degetelor. Aș vrea să pot asculta o melodie fără s-o judec din punct de vedere al ambitus-ului sau al vibrato-ului. Aș vrea să stau întins pe iarba udă și să mă uit la stele. Aș vrea să cânt la un pian fără să țin cont de reguli, până când structura lui se va prăbuși sub greutatea mâinilor mele. Aș vrea să alerg, să mă opresc pe marginea unei stânci, să strig „Sunt liber!”, apoi să mă arunc în mare. Aș vrea să-mi simt inima bătând până aproape să-mi spargă pieptul de dragoste și de pasiune. Aş vrea să-mi dau săruturi umede sub clar de lună cu cineva care ține la mine. Aș vrea să pot fi eu tot timpul, dincolo de imaginea pe care am învățat atât de bine s-o impun.

Venirea la București m-a pus față în față cu propria viață, mi-a dat ocazia să cunosc oameni minunați și oameni mai puțin minunați, cărora în pofida a orice mi-ar fi făcut nu le port pică. De la fiecare am învățat câte ceva. De unii m-am atașat în mod ireversibil (cu precădere de cei alături de care mi-am petrecut weekend-ul trecut, ei fiind printre puținele persoane în prezența cărora am putut să fiu eu însumi), pe unii poate i-am judecat în mod greșit și cu ocazia asta îi rog să mă ierte. Nu vreau să-mi folosesc copilăria drept scuză, însă sunt (fie că vreau sau nu) rezultatul acelor ani.

Știu că mâine, când încrederea în mine însumi o să revină la parametri normali, voi regreta că am scris tot ce-am scris mai sus. Poate că voi șterge articolul, însă mă bucur că măcar pentru moment am reușit să mă descarc cât de cât.

ACESTA este adevăratul Boy_Out_Of_Hell… EU SUNT Boy_Out_Of_Hell (și sunt mândru de asta)!

Pentru 9 oameni EXTRAORDINARI

1 decembrie, 5 dimineața. N-am somn. Pur și simplu n-am somn. În ultimul timp, mi-am cam ignorat blogul și tot ce ține de blogosferă. Facultatea m-a ținut destul de ocupat. Cred că ăsta e motivul principal pentru care n-am mai scris nimic în ultima vreme. Dar în ultimele zile am trecut printr-o experiență pe care mi-e greu s-o descriu în cuvinte. Nu sunt o fire siropoasă și nici nu fac complimente gratuite, însă pentru mine ultimele zile au fost minunate, „de vis”, splendide și lista de adjective ar putea continua la nesfârșit.

„Interferențe Europene în mass-media pentru Tineri” – așa s-a numit seminarul la care FJSC m-a trimis împreună cu alți 9 colegi. Probabil ăsta e singurul lucru pentru care pot să spun că sunt cu adevărat recunoscător facultății până în momentul de față. Deși titlul sună foarte pompos, nu a fost deloc un seminar. Desigur, s-au ținut cursuri, am participat la diverse workshop-uri, însă eu aș vrea să privesc dincolo de latura aceasta pur academică.

Pentru mine, zilele petrecute la Moieciu de Jos (Bran) au fost o adevărată lecție de viață. Știu, sună exagerat, însă ce am prețuit eu cel mai mult la experiența asta a fost faptul că am ajuns să cunosc oameni din facultate pe care înainte nici măcar nu-i salutam, oameni pe lângă care treceam aproape zilnic fără ca nici măcar să-i observ. Desigur, fiind vorba de FJSC, eram la curent cu bârfele și răutățile referitoare la fiecare dintre ei. Probabil de-asta aveam un oarecare sentiment de reținere vineri dimineața, când m-am urcat în tren alături de ei.

Dintre acești 9 oameni extraordinari, n-o cunoșteam decât pe Teo, pentru că mi-e colegă de grupă și ne știm de vreun an și ceva. Impropriu spus „cunoșteam”; „credeam că o cunosc” ar fi o expresie mult mai potrivită. În aceste zile, am văzut o latură a ei care mi-a plăcut enorm și care m-a făcut să regret dacă am judecat-o vreodată. Și în plus, ei trebuie să-i mulțumesc că m-a invitat să particip la acest seminar. Dacă n-ar fi fost ea, eu n-aș mai fi aici, scriind acest articol. Și trebuie să recunoaștem cu toții că dacă n-ar fi fost ea n-am mai fi avut febră musculară de la atâta râs.

Pe ceilalți nu-i cunoșteam mai deloc. Diana și Dorina, colegele mele de la grupa I, mi-au transmis mereu vibrații pozitive. Cu toate acestea, relația noastră înainte de această mini-vacanță era una strict colegială. După aceste câteva zile, nu pot decât să spun că sunt FOARTE TARI amândouă. Bine, Dorina nu se pricepe deloc la mimă, dar când vine vorba de schizofrenice, se descurcă al dracului de bine.

Cu ele trei mai interacționasem în cadrul facultății, dar cu ceilalți nu mai avusesem nimic de-a face. Pe băieții de la grupa 2 nu-i cunoșteam decât din vedere. Pe Alex îl știam drept Mister Boboc 2008, iar pe ceilalți doi, Vlad și Vladimir (oltean de-al meu, căruia „îi place” girafele) nu-i văzusem decât prin facultate. Zilele acestea, am râs împreună, am băut cot la cot, am dansat, ne-am distrat și am făcut mișto unii de alții (Vladimir, fii mai atent pe unde-ți lași paltonul!), ceea ce sincer nu mă așteptam să se întâmple.

Și pe Claudiu, care e cu un an mai mare ca noi, îl știam tot de la Balul Bobocilor, drept prezentatorul care a salvat seara după prestația jalnică a lui MC Icsu, sau cum dracu’ l-o mai chema. Foarte tare tipu’! Mult timp de-acum încolo o să-l asociez cu tot ce ține de cuvântul „hiene”. Pe Ionuț nu știu dacă l-am văzut de vreo trei ori pe la facultate. Poate nu vine la cursuri (și-l înțeleg). Oricum, am rezonat destul de bine. Vorba unuia dintre noi: „A tunat și ne-a adunat!”

Constantin, care e și el cu un an mai mare decât noi, a părut foarte distant la început, însă s-a integrat și el în grupul nostru. De la el am fumat primul L&M roșu (în vârfu’ muntelui nu găsești Dunhill). A fost cea mai proastă porție de tutun din viața mea, dar presupun că a fost mai bine decât să nu fi fumat deloc.

N-o să mă apuc să detaliez ce-am făcut noi în astea 4-5 zile, pentru că sunt experiențe personale (unele ale dracului de personale – „Like a virgin” / „Trage fusta mai jos”, pentru cunoscători), care-și pierd farmecul odată împărtășite altora. O să mă limitez doar la a spune că ne-am distrat fantastic și-am râs până ne-a plesnit vezica. Eu, unul, nu am mai râs așa de când mă știu. Trebuie să menționez că și trainerii au fost bestiali și că mie, cel puțin, mi-au depășit cu mult așteptările. Personalul pensiunii în care am fost cazați a fost de-a dreptul remarcabil, iar zona Moeciu de Jos e una dintre puținele zone ale României despre care pot spune că e într-adevăr superbă.

La final, aș vrea să reamintesc despre conceptul de televiziune lansat de PRO TV – „Jos pălăria!” Poate că n-are nicio legătură, la o primă vedere. Acești 9 oameni alături de care am stat în aceste zile n-au salvat țara, n-au făcut minuni și nici opere de caritate. Însă eu îi consider extraordinari pentru că există, pur și simplu și pentru că mi-au dat ocazia să nu-i mai privesc ca pe niște simpli colegi de facultate. De-acum înainte, oricine-mi va mai spune ceva rău despre acești 9 oameni, va primi (cu dedicație) o flegmă-ntre ochi. Aceste 9 persoane mi-au câștigat respectul pentru totdeauna, ceea ce mă face să sper că de-acum încolo nu ne vom privi ca niște străini atunci când vom trece unul pe lângă celălalt. În orice caz, mă-nclin în fața acestor 9 oameni extraordinari și spun hotărât: JOS PĂLĂRIA!

P.S.: Mă duc să beau două pahare cu apă după atâte vorbe dulci. 🙂

Dor de București

Nici n-am ajuns bine acasă, că mi-e dor de București. Unii ar spune că sunt cu capu’. Cum să-ți fie dor de un oraș ca Bucureștiul!? Un oraș sufocant și sufocat în același timp? Cum să preferi Bucureștiul în locul orașului natal, de care te leagă atâtea amintiri!? Nici eu nu pot să explic. Știu doar că nu-mi place acasă și vreau să mă întorc. Cât mai repede.

Mi-e dor de aglomerație, de oameni, de magistrala de la Unirii, de Herăstrău, de Cișmigiu, de Carol, de toate acele locuri în care am fost și voi mai merge. Mi-e dor de prieteni, de colegi, de cei pe care i-am cunoscut. Oricât de aiurea sună, mi-e dor și de facultate, de clădirea-frigider în care-mi voi petrece mulți ani de-acum încolo. Mi-e dor de cafenele, de ceainării, de viața în marele oraș…

Am avut grijă ca vineri, înainte să plec, să mă plimb prin locurile pe care le iubesc și de care voi rămâne legat pentru tot restul vieții. Am vrut să iau cu mine imaginea lor, să-mi țină de urât în toate aceste zile în care voi fi departe de București. Când m-am urcat în mașină cu destinația Râmnicu Vâlcea, doar prezența verișoarelor și a mătușii mele m-a oprit să nu izbucnesc în plâns. De altfel, ar fi fost și culmea să bocesc doar pentru că plec din oraș câteva zile. După jumătate de oră de nervi întinși la maxim, am reușit să ieșim pe autostradă. În gândul meu, îi înjuram pe șoferii care veneau din sens opus. Îi consideram norocoși, pentru că ei intrau în București, în timp ce eu ieșeam.

Ca să dau la o parte sentimentul exagerat de melancolie, o să amintesc de o întâmplare amuzantă (pentru unii) și ciudată (pentru mine). Mi s-a întâmplat chiar înainte să plec, în timp ce mă îndreptam spre apartamentul verișoarelor mele din Drumul Taberei. Înainte să încep, trebuie neapărat să precizez că întâmplări ca aceasta mă fac să-i dau dreptate Valentinei. Chiar există muuulți obsedați pe lumea asta!

9:35. Aleea Arutela. Nimeni prin preajmă. Merg gâfâind, cărând laptopul meu (cel mai greu laptop din lume!) și încă o plasă cu haine, parfumuri și alte obiecte asemănătoare. De obicei, se întâmplă ca mintea mea să fie plină cu idei diverse. Ei bine, acum mintea mea era golită de orice idee. Nu mă gândeam la nimic. Mergeam pur și simplu.

La vreo cincizeci de metri în față, un bărbat de vreo patruzeci de ani se oprește și mă salută. Mă uit lung la el. Nu-l cunosc. Nu l-am văzut în viața mea. Nu știu ce vrea. Îl ignor. Continui să merg și trec la vreo jumătate de metru depărtare de el. După ce mai merg eu ce mai merg, dintr-o dată, mă pomenesc cu el mergând pas la pas cu mine. Nu știu dacă tricoul roz pe care-l aveam pe mine a fost de vină, dar m-am trezit cu el zicându-mi în șoaptă:

  • – Nu vrei să-ți sug p**a?
  • – NU! Spun eu, încercând să trec peste șocul propunerii sale. Merg mai departe, dar obsedatul insistă.
  • – Haaai… Numai puțin.
  • – NU!
  • – Hai, nu fii timid!
  • – Da’ nu sunt timid! Îi răspund eu, enervat. Numai că NU VREAU!

Grăbesc pasul, iar individul rămâne puțin în urmă, în fața scării unui bloc. Mă tot îndeamnă să vin cu el, dar eu cotesc la dreapta ca să nu-l mai aud. Cred că am ajuns într-un suflet la verișoarele mele. Doar melancolia despărțirii de București a reușit să învingă șocul prin care treceam.

Ajuns acasă, i-am povestit mamei, iar ea, femeie, dureros de sinceră câteodată, mi-a spus: „Păi vezi că ești prost? Ți-am spus să nu mai pui tricoul ăla pe tine!”.

 ––––

P.S.: Știu că se apropie noaptea Învierii. Nu sunt un tip credincios de felul meu, dar găsesc în sărbătoarea asta un prilej de a le ura celor dragi lucruri frumoase. Aveți grijă totuși să nu faceți dracu’ vreo indigestie de la atâta mâncare și să nu vă îmbătați ca porcii, ca apoi să faceți lucruri pe care mai târziu să le regretați!

Paște(ți) Fericit(i)! 😉

România și tabloidizarea

Sexy Brăileanca, relația îndelung mediatizată dintre Mihaela Rădulescu și Dani Oțil sau travestitul Naomi sunt doar câteva dintre subiectele de care tot mai mulți români sunt interesați în ultima vreme. Ori de câte ori mă urc în metrou sau în autobuz, nu se poate ca pe o rază de zece metri să nu existe cel puțin cinci persoane care să țină în mână Libertatea, Click! sau CanCan. E trist și se întâmplă în România!

Deja nu mai contează situația economică (de care suntem cu toții afectați), situația învățământului sau raporturile politice dintre România și celelalte state. Prioritate au știrile despre izbucnirile nervoase ale Mihaelei Rădulescu (care, deși susține sus și tare că are parte de mult sex, nu se comportă ca atare) sau știrile care fac referire la scandal, violență și sex. Până la urmă, de ce să fim informați și de ce să ne chinuim neuronii cu politica, din moment ce putem să ne scutim de orice efort intelectual și să ne delectăm cu porția zilnică de bârfe mondene?

Chiar și pensionarii, acești „piloni” ai societății după cum ei înșiși se declară, citesc mizerii precum Libertatea și CanCan. Bătrâneii fac ochii mari cât cepele când văd țâțele fetelor despuiate de prin ziare, iar babele sunt foarte interesate de cine cu cine și-o mai trage sau cine s-a mai despărțit de cine.

Mulți specialiști pun tabloidizarea presei din România și interesul sporit al publicului pentru știrile de acest fel pe seama presei din perioada comunistă, care „sufoca” audiențele cu știri din domenii precum politica sau economia. De fapt, nu trebuie să fii specialist în mass-media ca să-ți dai seama că nesațul cititorilor pentru știrile care fac apel la cei trei S (Scandal, Sânge și Sex) vine din pură prostie, din lipsa educației și a bunului simț, care-i face pe mulți să polemizeze pe subiecte care nu au absolut nicio importanță. Ce mă interesează pe mine că Naomi a fost prins/ă și bătut/ă? Cum mă afectează pe mine faptul că Sexy Brăileanca e îndrăgostită de Tolea și vrea să-i facă vizite la închisoare? Oare voi reuși eu să fiu destul de informat încât să supraviețuiesc crizei economice dacă citesc despre ieșirile de femeie neregulată ale Mihaelei Rădulescu?

VIITORII JURNALIȘTI PREFERĂ SUBIECTELE DE SCANDAL ÎN DETRIMENTUL CELOR CU ADEVĂRAT IMPORTANTE

Cum totul pleacă de la rădăcină, iar rădăcinile presei sunt jurnaliștii sau, mai degrabă, viitorii jurnaliști, găsesc de cuviință că o radiografie a acestora din urmă este mai mult decât necesară pentru a înțelege fenomenul de tabloidizare.

Fac parte, și nu o spun cu mândrie, din grupa 10 (anul I) a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București. De ce afirm că n-o spun cu mândrie? Pentru că, exceptând vreo două-trei persoane, toți colegii mei de grupă fac parte din tiparul jurnalistului de scandal, însetat după subiecte care fac deliciul oamenilor lipsiți de educație, inculți și fără niciun fel de dotări intelectuale. Asemenea oameni vor ajunge în curând jurnaliști, un titlu care nu li se cuvine și pe care-l vor târî prin noroiul abject al scandalurilor din România. Asemenea oameni vor lucra la Libertatea, CanCan sau mai știu eu ce mizerie de ziar care va apărea între timp. Aceștia sunt cei care, în loc să-și facă datoria de câini de pază ai societății, vor deveni niște javre, niște potăi turbate, avide după senzațional.

Seminarul de strategii conversaționale în limba engleză susținut ieri, 18 martie, mi-a oferit posibilitatea de a vedea în mâinile cui stă viitorul presei românești. Întrebați ce subiect doresc să aleagă pentru o eventuală conferință de presă, studenții din grupa 10 au optat aproape în unanimitate pentru organizarea unei conferințe de presă cu tema „Gay rights – Drepturile homosexualilor”. Ce temă! Câtă minte trebuie să ai ca că-ți dorești să organizezi și să participi la o asemenea conferință de presă, când ai o varietate de subiecte de interes major la dispoziție?! Dar, ca să fac apel la o veche zicală, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Desigur, am încetat de mult timp să mai caut o fărâmă de creier în toată această grupă, însă elucubranța ideii de ieri m-a convins definitiv că un efort de căutare a inteligenței este superfluu. Eu, ca un jurnalist serios care vin la această conferință de presă (teoretic vorbind, pentru că dacă sunt un jurnalist serios REFUZ să particip la o asemenea idioțenie), ce întrebări ar trebui să le adresez invitaților? Dacă inundă barca sau scufundă vaporul? Importanța știrii care ar rezulta din urma acestei conferințe ar fi egală cu zero. În schimb, și spun asta cu o mare tristețe, interesul gloatei ar fi imens.

Unii ar spune că sunt invidios. Nu sunt. Sunt pur și simplu revoltat, pentru că peste câțiva ani, acești oameni vor obține o diplomă egală cu a mea. Ei sunt cei alături de care va trebui să lucrez zi de zi, suportându-le prostia și îngustimea gândirii. Recunosc că înainte detestam politica, însă am făcut un pact cu mine însumi să devin cât mai informat despre acest domeniu. Am ales, pe această cale, să nu devin un jurnalist de nișă, ci un om informat.

Ca o concluzie, nu ar trebui să ne mire situația jalnică a presei de astăzi sau succesul ziarelor de scandal. Ce să-i ceri omului obișnuit, de rând, dacă jurnalistul, chipurile om școlit, cu facultate, preferă să abordeze subiecte insignifiante, lipsite de orice valoare?