Pour mon âme

Preluând exemplul altor bloggeri, am întocmit și eu o listă cu cinci melodii de suflet, care mă reprezintă și pe care le ascult (sau le-am ascultat) în diverse perioade ale vieții mele. Enjoy!

  1. Bonnie Tyler – „Total Eclipse of the Heart” (melodia pe care mi-am pierdut virginitatea)

Dacă vă întrebați când anume, răspunsul este 6 februarie 2006. O chema Amalia și avusesem împreună peste trei ani de relație (la distanță, altfel nu cred că ar fi durat atât de mult). Eram virgini amândoi, deci vă puteți închipui cât de jalnic a putut să fie. Cert e că, ori de câte ori ascult melodia asta, mi se ridică părul de pe grumaz.

2.  Daniel Levi – „L’envie D’aimer” (melodia care îmi redă de fiecare dată speranța)

Chiar dacă e o melodie lentă, îmi redă speranța de fiecare dată când mă simt abătut. Presupun că titlul („L’envie d’aimer” = „pofta de a iubi”) mă face să mă gândesc că încă mai există lucruri pentru care merită să lupți pe lumea asta.

3.  Adam Brand – „Hell of a Ride” (melodia pe care o ascult atunci când sunt fericit)

E o melodie gen country, numai bună de ascultat la o beție cu prietenii, undeva pe la sfârșitul vieții, pentru că reflectă exact ideea pe care o am eu despre amiciție. Dacă stau bine să mă gândesc, dacă ar fi vreodată să le dedic prietenilor mei o melodie, cu siguranță aș alege-o pe aceasta.

4.  Lady GaGa – „Bad Romance” (melodia cu ale cărei versuri mă identific cel mai bine la momentul actual)

Nu întrebați de ce. Doar ascultați versurile!

5.  Celine Dion – „Call the Man” (melodia pe care dorm cel mai bine)

Pentru cei care nu știu, eu sunt fan Celine Dion, însă nu am vrut să fac un top doar cu melodiile ei. Așa că am ales-o doar pe aceasta, care mă ajută să dorm buștean. Ori de câte ori am insomnii, pun căștile-n urechi, dau volumul la jumătate și bag „Call the Man”. Efect aproape instantaneu!

Anunțuri

Printre lupi sau Cum să ai același ghinion de două ori în același an

Viața mea nu a fost și nu va fi niciodată una normală. Întotdeauna va trebui să se întâmple câte ceva care să schimbe cursul normal al existenței mele. Uneori mă simt de parcă tot Universul ar complota împotriva mea, oricât de dramatic ar suna asta. Luați ca exemplu experiența prin care am trecut noaptea trecută.

E trecut de ora două noaptea. Casc, mă întind leneș și o închid pe Ami. Calc pe vârful degetelor pe parchetul care oricum scârțâie și mă furișez în pat lângă maică-mea. În ultimul timp, sunt atât de speriat de singurătate, încât simt în permanență nevoia să dorm cu cineva. Nici nu apuc să închid bine ochii, că soneria telefonului meu se aude din camera cealaltă. În timp ce Adam Brand urlă din toți rărunchii „Ciggarettes and whiskey”, eu mă întorc somnoros pe cealaltă parte și-mi pun perna în cap. Experiențele anterioare m-au învățat că un telefon la ore târzii prevestește întotdeauna ceva rău. Așa că fac ceea ce fac întotdeauna: fug din calea dezastrului.

Telefonul continuă să sune. Dau cu perna de perete, mă ridic din pat și când să intru în dormitor, mă împiedic de prag și iau o trântă de toată frumusețea în mijlocul casei. Mama se trezește, dar se culcă la loc, realizând că o nouă trântă de-a mea nu e nimic nou sub soare. Ar fi trebuit să-mi dau seama că Universul încerca să mă împiedice să răspund la telefon. Târâș, grăpiș, pun mâna pe bâzâitoarea enervantă și rostesc un „Alo” mai mult șoptit. La capătul celălalt se aude vocea tulburată a unui prieten (care mi-e și psiholog), cu care nu mai vorbisem de vreo lună și ceva. Mă gândesc că vrea să-mi spună „Crăciun Fericit!”, dar realizez că e o oră nepotrivită pentru astfel de urări.

Îmi spune că e trist și vrea să stea de vorbă cu mine. Băut nu putea să fie, pentru că știu că el nu se atinge de alcool no matter what. În sinea mea, mă apucă dracii. Toată viața mea am fost ca un fel de confesor pentru ceilalți. O să duc cu mine în mormânt o grămadă de secrete pe care mi le-au împărtășit alții. Uneori îmi doresc ca talentul meu de a-i asculta pe cei din jurul meu să se evapore. În orice caz, la ora aia numai de vorbit cu Rafael nu-mi ardea mie. Îi spun să se ducă la culcare și c-o să vorbim a doua zi, dar el îmi spune că e prea târziu. Deja parcursese trei sferturi din drumul de la Vâlcea spre Brezoi și că în maxim zece minute va fi în fața cesei mele. „Just great!”, îmi spun eu în sinea mea.

Îl atenționez că vara asta am rămas amândoi blocați cu mașina în pădure, tot din cauza faptului că se simțea el trist și a vrut să vorbească cu mine, dar nici nu vrea să audă. „Fii serios! Ce șanse sunt să pățim aceeași chestie de două ori într-un an?!”, îmi spune el pe un ton ușor amuzat. L-am crezut, poate pentru că nici eu nu-mi cunosc limitele propriului ghinion. Mi-am tras pulovărul în carouri peste pijama și am ieșit în fața casei în papuci de casă, gândindu-mă că va fi o plimbare scurtă. Deși aș sacrifica orice pentru prietenii mei, la ora aia nu voiam decât să dorm undeva într-un pat cald.

Tremur eu vreo zece minute până ce văd în cele din urmă Passatul lui luând curba și oprind în fața mea. Mă urc, zgribulindu-mă pe scaunul din dreapta. Nici nu mă dezmeticesc bine, că el întoarce brusc mașina la 360 de grade, de parcă toată șoseaua ar fi fost a lui. Se vedea clar că are nervi. Nu de alta, dar astfel de manevre automobilistice nu sunt ceva obișnuit pentru un om care în cei 9 ani de când are carnet de șofer n-a luat nicio amendă și n-a depășit niciodată limita de viteză. Îmi fac datoria de „mamă a răniților” și îl descos pe Rafael, dar uit să mă mai concentrez asupra drumului. Când în sfârșit apuc și eu să mă uit pe geam, observ că suntem în drum spre Voineasa, o stațiune montană din apropiere, locul unde am rămas blocat cu același personaj și mașina lui vara trecută.

Poate că vă gândiți că e imposibil să ai același ghinion de două ori în același an… Wrong! Am trecut de locul blestemat în care mașina lui a cedat vara trecută, lăsându-ne pe amândoi în pustietate, însă după vreo alți cinci sute de metri, mașina s-a împotmolit atât de tare în zăpadă, încât n-a mai putut înainta, nici da cu spatele. Berbec încăpățânat cum e, a forțat-o, iar biata bestie și-a dat obștescul sfârșit cu un nor negru de fum ieșind de sub capotă. Mă uitam uluit la fumul care se dispersa în noapte și nu-mi venea să cred că trec din nou prin același coșmar. Aveam un sentiment ciudat de deja vu, numai că acum nu mai era vară, ci era un frig de te căcai pe tine, iar noi eram blocați pe o serpentină, în mijlocul pădurii. Pentru că ne aflam „in the middle of nowhere”, ciu-ciu semnal la telefoane, ciu-ciu oameni care să ne scoată din căcat!

Ne-am dat amândoi jos, eu mai mult ca să nu rămân singur în mașină. „Acum ce dracu’ ne facem?”, am urlat eu, evident deranjat de situație. El a ridicat din umeri, fără să scoată niciun cuvânt. „Repar-o!”, i-am poruncit. El s-a enervat și mi-a-ntors-o numaidecât: „Dacă am mașină, asta nu înseamnă că știu s-o și repar!” Nu-l învinuiam. Doar eu sunt cel care spune de fiecare dată că o să-mi duc mașina la service dacă se strică. În mintea mea, începeam deja să fabric scenarii despre cum aveam să fim găsiți ca ăia de pe Titanic, morți de frig și mâncați de lupi. Norocul nostru a fost că, într-un moment de inspirație divină, i-am lăsat maică-mii un bilet pe masă în care i-am scris „Dacă nu mă întorc până la zece dimineața, caută-mă pe drumul spre Voineasa”. Totuși, mai aveam de așteptam 7 ore până atunci și exista bineînțeles și posibilitatea ca mama să nu vadă biletul.

Primele două ore au fost acceptabile. Am stat de vorbă și am uitat cât de cât în ce rahat intrasem. Apoi, ne-a lovit pe amândoi un somn crunt. Rafael s-a întins pe bancheta din spate, în timp ce eu am preferat să rămân pe scaunul șoferului. Subit, mi-a pierit tot somnul. Mă uitam în oglinda retrovizoare și-l invidiam că poate dormi atât de liniștit într-o astfel de situație. Mi-era frig și abia dacă-mi mai simțeam picioarele. Mă țineam de volan și tremuram. În momentul ăla am urât obiceiul lui Rafael de a nu se atinge de alcool, altfel ar fi avut o sticlă de vodkă pitită prin torpedou. După vreo jumătate de oră, am reperat mișcare prin pădure. Dacă la început am crezut că am halucinații de la frig, am început să disting încet-încet umbrele care mișunau printre copaci, apropiindu-se din ce în ce mai tare de mașina noastră.

Erau lupi. Vreo zece-cincisprezece, din câte am reușit eu să număr. A fost foarte ciudat pentru mine, pentru că nu mai văzusem lupi în viața mea, decât la zoo. La început mi-a fost milă de ei, pentru că erau slăbănogi din cale-afară, însă mi-am revenit rapid, după ce am realizat că eu aș putea foarte frumos să umplu golul din stomacul lor. Simțeam că piș pe mine, și de frig, și de frică. Cum afară nu puteam ieși, iar în mașină nu exista nicio sticlă, a trebuit să mă țin. Lighioanele au dat târcoale de câteva ori mașinii, rânjind amenințător, după care au plecat dezamăgiți. Unul dintre ei chiar s-a oprit să ne arunce o ultimă privire. A fost ceva gen „Nu vă mănânc, dă-vă dreacu, că nu-mi plac preparatele congelate”.

Restul nopții a fost un amestec de groază și frig crunt. Dacă amicul meu a prins vreo patru ore bune de somn, eu n-am putut pune geană pe geană. Îmi stătea gândul numai la lupii ăia odioși și continuam să-mi construiesc în minte scenarii care de care mai oribile. Oricât aș fi ținut la Rafael, în clipa aia îl uram de moarte. Norocul amândurora a fost că mama s-a trezit devreme și a găsit biletul lăsat de mine. A încercat să sune și, văzând că-i intră căsuța vocală, a luat-o pe nașa și-au venit amândouă cu mașina și ne-au ridicat ca pe două baxuri de pește congelat.

În drum spre casă, am realizat că niciodată n-o să am o viață normală. Oricât aș încerca, nu pot să mă mențin la depărtare de risc, pericol și primejdii. Dar m-am obișnuit să privesc partea plină a paharului și să recunosc că traiul meu nu-mi permite să mă plictisesc. O să sune ciudat, dar sunt recunoscător faptului că aici trebuie să scriu și nu să vorbesc, pentru că voce nu mai am. Cred că mă așteaptă o răceală zdravănă, dacă nu o pneumonie.

Cum mi-am petrecut eu Crăciunul

Am urât Crăciunul dintotdeauna. Nici măcar atunci când eram mic nu-mi plăcea. Îmi amintesc primul Crăciun din viața mea datorită (sau, mai bine zis, din cauza) bradului care a căzut peste mine și a instalației care a luat foc, lăsându-mă cu o cicatrice permanentă în podul palmei, sub degetul arătător de la mâna stângă. Și nu, eu nu i-am făcut nimic bradului ca să cadă peste mine. Deșteapta de mama n-a găsit alt suport în care să-l fixeze decât o vază amărâtă. Evident că nu i-a făcut față unui brad de doi metri încărcat cu toate cele!

Câțiva ani mai târziu, în seara de Crăciun, mâța (pe care ulterior am înecat-o în cadă) a doborât pomul de Crăciun. Pe timpul ăla, împodobeam bradul cu globuri de sticlă, păstrate de nu știu câte generații înaintea mea. S-au făcut țăndări, evident, iar eu, în timp ce defilam cu salatele de boeuf prin casă, am călcat în ditamai ciobul. Cred că n-am urlat în viața mea în halul în care am urlat atunci. Țin minte că ciobul mi-a intrat atât de adânc în talpă, încât mama m-a tăiat cu forfecuța de pielițe ca să poată ajunge la el, apoi l-a scos cu penseta (toate astea petrecându-se sub ochii mei!)

Într-un alt an, a lovit-o melancolia anilor copilăriei ei demult trecute, când pomul se împodobea cu lumânări, nu cu luminițe electrice. Și a trecut la fapte. Numai că brad + lumânări = BAD IDEA! Și uite-așa am avut parte de o torță imensă în sufragerie. Mama, disperată, a luat sticla de apă minerală de pe masă și dă-i și toarnă. Numai că toanta uitase că pusese țuică în sticla aia, nu apă. După experiența asta, n-am mai împodobit niciodată brazi naturali, ci ne-am cumpărat unul artificial. Unu la mână, e mult mai greu să-l distrugă mama și doi la mână, scutim un brad nevinovat de la a fi tăiat doar pentru plăcerea noastră de câteva zile.

Crăciunul trecut, maică-mea și nașa, femei trecute de cincizeci de ani, s-au hotărât că au chef să meargă la colindat. Evident că a trebuit să mă târască și pe mine după ele. Am trecut prin atâtea chestii cu astea două, cât să-mi ajungă o viață! Și-au colindat ele ce-au colindat, și-au băut prin fiecare casă tot ce-au prins. Și-uite-așa, când am ajuns la capătul celălalt al orașului, astea două erau bete turtă. Cine le-a dus acasă în cârcă?! Eu! Așa se explică de ce eu nu beau niciodată când vin acasă (pentru că mi se taie pofta de alcool când mă uit la cei din familia mea cum toarnă pe gât).

Crăciunul ăsta a fost cel mai trist din toată viața mea (nu că ar fi fost celelalte mai reușite). E pentru prima oară în viața mea când nu mai simt că sunt acasă, când simt că locul meu nu este aici. Am plecat din București cu hainele de pe mine și cu două genți (una în care o aveam pe Ami, cealaltă plină cu cosmetice) care m-au rupt de spate până am ajuns în autogară. Am avut un noroc incredibil. Am prins autobuzul, deși venisem cu cinci minute înainte să plece și am mai prins și ultimul loc. Probabil am călcat într-un căcat în drum spre autogară, dar nu mi-am dat seama din cauza zăpezii.

Când matahala aia de Dacos a început să se miște, am simțit că mi se rupe sufletul, iar când am ieșit din București abia m-am abținut să nu piș ochii. Senzația asta mă cuprinde când intru sau când ies din trei orașe din România: București (pentru că acolo sunt toți prietenii mei și toți oamenii pe care-i iubesc), Iași (pentru că e chemarea sângelui) și Constanța (pentru că acolo începe povestea vieții mele).

Pe bilet scria că am locul 36, dar era ocupat de un nene al cărui loc fusese ocupat de o tanti al cărei loc fusese la rândul lui ocupat de altcineva. Așa că m-am așezat frumușel pe 40 (singurul care mai rămăsese liber), lângă un nene de vreo patruzeci și ceva de ani care m-a ținut de vorbă tot drumul. Nu știu cum mi se întâmplă, probabil se citește cuvântul „sociabil” pe fruntea mea, de toți necunoscuții pornesc discuții cu mine. Să nu vă gândiți nicio clipă că mă deranjează, însă mă simt ușor stânjenit. Am vorbit despre viața lui, despre situația mizerabilă din România și cele trei ore și jumătate au trecut ca prin minune. Am ajuns în autogara 1 Mai din Vâlcea, care mi-a displăcut dintotdeauna, pentru că e plină de țărani și de țigani.

Până să-mi vină trancaniciul de Brezoi, m-au colindat la țigănuși de mi-a ieșit Crăciunul și pe nas și pe urechi. M-a uimit faptul că unii oameni le dădeau bani doar ca să scape de ei. Am parcurs cei aproximativ 63 de kilometri în compania Oliviei, cea care mi-a fost colegă de bancă din clasa I până-ntr-a XII-a. Așa m-am mai pus și eu la curent cu viața foștilor colegi de liceu. Am aflat cu stupoare că multe colege deja s-au măritat, ba chiar una are și copil (eu încă sper să fi rămas steril de la oreionul pe care l-am făcut la 16 ani).

Brezoiul mi-a părut mai gri și mai rece decât cu vreo doi ani în urmă, când îl părăseam pentru București. A fost pentru prima oară când m-am simțit stingher într-un oraș pe care se presupune că ar trebui să-l iubesc. E un orășel de munte mult prea mic pentru ambițiile mele aflate într-o continuă expansiune. Aș putea spune că seamănă destul de mult cu Moeciu de Jos, doar că aici există și blocuri, iar munții sunt mult mai înalți.

M-am simțit și încă mă simt un străin casa mea. Camerele mi se par prea mari și mi-e frig… Mama mă calcă pe bătături ca de fiecare dată și-mi alterează starea de spirit (care și-așa e vai de steaua ei) cu întrebări stupide. De mâncare nici nu m-am prea atins, pentru că e prea multă și nici măcar nu-mi place carnea de porc. Tot ce fac e să stau în fața calculatorului sau să citesc. Halal existență!

Cum era de așteptat, bradul mi-a căzut din nou în cap când am încercat să mă apropii. Din cauza asta, nici nu m-am mai atins de bomboanele din el. Mi-am primit cadoul de Crăciun cu o expresie oarecum scârbită. Am primit un pulover în carouri de care nu mai reușesc să mă despart, pentru că sunt mort după puloverele în carouri și o cutie frumos ambalată, cu fundă roșie. Pentru că mă gândeam că e vreo banaliatate stupidă, am pus-o jos și i-am tras un șut á la Zinedine Zidane, de s-a dus până în cealaltă parte a sufrageriei. Am cam regretat mișcarea când am aflat că înăuntru se afla un Nokia N95, care a rezistat eroic șutului aplicat de mine.

Cu toate acestea, Crăciunul ăsta n-a fost o pierdere totală. În urmă cu câteva ore, m-am uitat la un film care mi-a plăcut foarte mult: „Dorian Grey”. Spre rușinea mea, n-am citit cartea, deși știu că e o operă literară clasică. Însă filmul mi-a plăcut la nebunie. Am rămas tânjind după societatea înfățișată acolo, după petrecerile fără restricții sau inhibiții, iar scenele mai explicite m-au făcut să mă simt ușor… excitat. Dacă ar fi să-mi aleg o perioadă din istorie în care să trăiesc, cu siguranță ar fi aceea.

O să sune foarte stupid, dar m-am îndrăgostit de paltonul pe care-l poartă personajul principal într-una din scene. Oricât am insistat eu, mama mi-a spus că nu are cum să mi-l cumpere, pentru că e de epocă și așa ceva nu mai există în magazine. Dar nu mă dau bătut. Mi-a plăcut atât de mult, încât sunt hotărât să mi-l confecționez singur. La design vestimentar mă pricep, croitorie am învățat de la bunică-mea, așa că de ce n-aș încerca? Cine știe, poate în curând o să-mi lansez și propria mea linie de haine pentru bărbați. Ar fi interesant, întrucât am o percepție ușor diferită despre masculinitate și eleganță.

Cam ăsta a fost Crăciunul meu ratat. Mi-e dor de prietenii mei și de timpul petrecut cu ei. Poate o să-i revăd de Revelion… Oricum, pe 29 m-am cărat de acasă, chit că va trebui să stau singur-cuc în București de Anul Nou. Încă o zi aici și-o să-mi pierd mințile. Și-așa îmi filează destule lămpi…

Răspuns

* Deși nu mă așteptam, am primit un răspuns prin e-mail acum câteva minute la scrisoarea pe care am publicat-o aici cu vreo două-trei zile în urmă. Am hotărât să public acest răspuns integral și fără modificări *

Dragul meu,

Probabil te intrebi de ce am indraznit sa-ti scriu acest e-mail. In urma cu cateva zile ti-am citit blogul. Nu ma intreba cum am facut sa dau peste el. Prefer sa cred ca a fost mana destinului desi eu nu prea cred in astfel de lucruri. Am citit scrisoarea pe care ai publicat-o acolo si mi-am dat seama ca e vorba despre mine. Am citit-o de mii de ori pana am memorat-o. Mi-au trebuit zile bune sa ma gandesc la un raspuns.

Da, imi aduc aminte de prima noastra intalnire, cum as putea sa nu? Mi-aduc aminte ca stateam pe banca aia cu inima cat un purice asteptandu-te pe tine. Nu te-am recunoscut cand te-ai apropiat de mine, dar nu pentru ca erai imbracat intr-un fel anume, ci pentru ca nu-mi venea sa cred ca tu erai cel cu care urma sa ma intalnesc. Erai atat de frumos… Erai prea frumos ca sa fii adevarat. Cum as putea sa explic… Frumusetea ta despaseste nivelul fizic. E ceva ce emani din interior, o alura indescifrabila, misterioasa… Inca din clipa aia am stiut ca nu te merit.

Am savurat fiecare moment, fiecare secunda din lunga noastra plimbare prin Herastrau. Nu voiam sa constientizez faptul ca va trebui sa ne despartim. Daca tie ti-a ramas intiparit in minte parfumul ploii, mie mi-a ramas intiparit in simturi parfumul tau. Si acum il mai simt uneori…

Nu te condamn pentru ca ai pus punct relatiei noastre. De fapt, nu te condamn pentru nimic. Ai fost o gura de aer proaspat in viata mea, salvarea de care aveam nevoie. Stai linistit, tu n-ai avut nicio vina. Vina a fost a mea, pentru ca nu m-am putut si nu ma voi putea niciodata ridica la nivelul tau. Acum ca a trecut ceva timp, mi-am dat seama ca tu de fapt nu poti fi al nimanui. Reprezinti barbatul ca ideal, ca idee si iti spun cu toata sinceritatea ca inca nu s-a nascut persoana care sa te merite pe deplin.

Da, o sa pastrez toata viata amintirea primei nopti petrecute cu tine. A face dragoste cu tine depaseste orice simt, orice bariera. E mult mai mult decat ceva fizic. Cat timp am fost in bratele tale, am uitat de timp, am uitat de mine… Pentru asta iti multumesc. Stiu ca uneori esti ca un univers inchis pentru ca ti-e teama sa fii tu insuti in preajma celorlalti. Stiu ca te consumi pentru fiecare lovitura primita, pentru fiecare cuvant. Nu pot sa-ti spun decat ca imi pare rau ca ceilalti nu pot vedea pasiunea si dragostea care sta ascunsa in tine. Nu vreau sa exagerez, dar esti singurul barbat din viata mea care m-a facut sa simt ca valorez ceva. Ai efectul asta asupra oamenilor. Te atasezi de fiecare om ratacit, de fiecare jucarie stricata si ii faci sa simta ca au un motiv pentru care sa traiasca si sa mearga mai departe…

In cateva ore, va sosi Craciunul. Nici un cadou nu mi-e de folos daca nu te mai pot avea pe tine. Dar am invatat sa ma resemnez… Tu m-ai invatat ca atunci cand iubesti pe cineva cu adevarat, nu-l legi de tine, ci il lasi sa fie fericit. In incheiere as vrea sa iti spun ca desi nu mai suntem impreuna, vei ramane o amintire frumoasa. N-o sa te pot uita, pentru ca mi-ai marcat existenta in mod irecuperabil. Cred ca asta e cel mai mare talent al tau. Odata ce intri in viata cuiva, nimeni si nimic nu te mai poate scoate.

Iti doresc tot binele din lume, Aurelian. Sper sa fii fericit si sa gasesti pe cineva care sa te merite cu adevarat…

A.C.

Bărbații și jucăriile lor

Mi-a zis una odată, într-un exces de inteligență blondă: „Voi, bărbații, sunteți ca niște copii mai mari”. I-am zis: „Fă, ești de-a dreptul proastă”, dar n-am realizat cât adevăr grăia, nefericita. Până acum!

Oricât de misogin aș fi eu, trebuie să recunosc că avem și noi păsăricile noastre (și nu mă refer la acele „păsărici”). Sunt câteva lucruri de care specia masculină e dependentă, lucruri cărora o femeie în mod normal nu le-ar acorda atâta importanță. Americanii par să fi descoperit chestia asta mai repede ca mine, de unde și expresia „Boys and their toys” (pe care mi-am permis cu nesimțire s-o traduc în titlu). Azi o să vorbesc despre una dintre aceste „jucării”, respectiv mașina.

Nimic nu-l face mai fericit pe un bărbat decât senzația de a fi la volan, cu o țigară spânzurată șmecherește-n colțul buzelor, o mână pe volan și alta pe schimbător. Nimic nu-i face părul să se ridice precum o face senzația de viteză, adrenalina care se ridică la maximum atunci când depășește un alt reprezentant al speciei sale. Pentru un bărbat, scârțâitul cauciucurilor pe asfalt e o adevărată simfonie, un amalgam de note muzicale numai de el înțelese. Mașina, pentru un bărbat, e mai presus decât orice femeie. Sigur, poa’ să i-o tragă nevesti-sii de cinci ori pe noapte, că tot se va simți mai bine de dimineață, când va urca la volanul mașinii și va încerca să cucerească titlul de rege al șoselelor.

Bărbații își iubesc mașinile. Vorbesc cu ele, le mângâie, ba chiar la pun și nume. Creativ ați spune unii, nebunesc ați zice alții. Mașina va reprezenta întotdeauna un subiect de discuție interminabil ori de câte ori reprezentanții sexului puternic se vor întâlni la „una mică”. Vor înșira detalii tehnice despre care habar n-au cu ce se mănâncă, dar, hei, ce pula lor! Dacă o femeie va încerca să-i întrerupă, se vor simți ofensați și-i vor servi imediat replica: „Dragă, du-te și plimbă ursu’! Vorbim despre chestii serioase aici!”

Un bărbat nu va accepta niciodată ideea că o femeie poate fi mai bună la volan decât el. Pentru el, femeile au fost inventate doar ca să facă reclamă dezbrăcate la mașini, nu ca să le conducă. Succesul unui bărbat se măsoară în tracțiune, ABS și cai putere. Cui îi pasă ce diplome are sau câte facultăți a făcut!? Are mașină, deci EXISTĂ!

Am conștientizat această pasiune a bărbaților pentru mașini în dimineața asta, în timp ce-mi fumam liniștit țigara pe geamul de la dormitor. În parcarea din spatele blocului, unul dintre vecinii mei petrecea timp de calitate cu mașina lui, un Volkswagen Passat. După ce s-a chinuit vreo juma’ de oră s-o scoată din zăpadă și s-o curețe de gheață, a început s-o privească din toate unghiurile, să netezească cu palma fiecare curbă și s-o admire hulpav. S-a suit la volan, fără să pornească motorul și a stat așa vreo cinci minute. Apoi a ieșit, i-a mai dat o tură, s-a depărtat, a privit-o, s-a apropiat și a început din nou s-o mângâie.

În cele din urmă, a luat o măturică de undeva din torpedou și a început să-i curețe cauciucurile, de parcă ar fi urmat s-o expună într-o vitrină. Ei bine, oameni buni, nu-i așa că după tot procesul ăsta minuțios de „grooming”, v-ați fi așteptat să demareze în viteză și să se facă nevăzut? Greșit! Individul a parcat-o la loc, a coborât și s-a dus să-și vadă de treburile lui. Asta nu înainte să se întoarcă de câteva ori din drum, ca să-și admire bijuteria care strălucea în parcare, netedă ca un fund de bebeluș. Hmm… Mă întreb dacă tipu’ are la fel de multă grijă și de nevastă-sa. Gena masculină pe care-o port în mine îmi spune că nu.

Eu sunt un mare fan al transportului în comun din București, în detrimentul mașinii personale. Dac-o fi vreodată să-mi iau mașină (doamne apără și păzește), o voi folosi doar ca să merg cu ea la cumpărături (e nașpa să te cari cu trei plase prin trolee), sau ca să plec în vacanță, în afara orașului. În rest, transportul în comun îmi convine. De ce să-mi fac eu nervi cu toți tâmpiții din trafic și de ce să-mi pierd cinci ani din viață așteptând la semafor? Prefer să las asta în grija șoferilor de la R.A.T.B.

De ce să-mi înghețe mie coaiele pe un ger de minus zece grade, încercând să scot bestia din zăpadă? N-am nevoie de așa ceva! Prefer să dorm nestingherit în 91, fără să mă agit că un hadicapat mi-a lovit mașina sau a blocat intersecția.

Că tot vorbeam de pus nume mașinilor, aș vrea ca pe final să vă povestesc o chestie amuzantă despre nașa mea și mașina ei, pe care și-a cumpărat-o în urmă cu un an. A dus-o ea frumos la înmatriculat, dar n-a vrut să plătească în plus ca să-și aleagă cele trei litere, ci a preferat să ia ce-i pică. Și i-a picat „ZDA”. A venit acasă furioasă, cu o falcă-n cer și una în pământ și nimeni nu înțelegea ce i se întâmplase. Se dă ea jos de la volan, arată spre numărul de înmatriculare și ne spune: „Uite, poftim, ce nesimțiți! Mi-au pus piZDA pe mașină!”

Iubirea față de aproapele

Nu știu ce am în ultima vreme, cred că m-am lovit la cap (ceea ce n-ar fi exclus, ținând cont de reputația mea de împiedicat notoriu), dar am o poftă nebună de citit. Până nu demult, uram cărțile. Îmi jurasem că după ce termin facultatea n-o să mai pun în viața mea mâna pe o carte, decât dac-o fi s-o mut dintr-un loc într-altul. Asta se datorește în mare parte faptului că am citit foarte mult la o vârstă la care probabil trebuia să fac ceea ce făceau ceilalți copii. S-au adăugat apoi lecturile obligatorii pentru liceu, iar acum sunt nevoit să citesc cărți care nu-mi plac deloc pentru a trece examenele de la FJSC.

Nu știu care e vârsta de la care un copil ar trebui să înceapă să citească, însă eu am început cam de pe la trei ani. Când eram mic, mergeam foarte des în vizită la niște prieteni de familie. Țin minte că se strângeau destul de mulți oameni (ceea ce se întâmplă și acum). Și, pentru că nu stăteam locului o clipă și începeam să arunc cu scrumiere în capul oamenilor sau să sparg diverse obiecte, oamenii ăștia mă puneau să citesc. Ciudat era că-mi și plăcea, iar cititul era singura modalitate de a mă ține ocupat. Am început cu ziare, am continuat cu cărți de povești, ajungând într-un final să citesc romane de dragoste, în timp ce alți copii încă se jucau cu puța-n țărână.

Presupun că plăcerea de a citi mi-a fost insuflată de bunică-mea, pentru că pe mama n-am văzut-o-n viața mea ținând vreo carte-n mână, în afară de revista „Practic în bucătărie”. În schimb, bunică-mea a citit toate cărțile din bibliotecă de vreo trei-patru ori. Și, trust me, biblioteca mea de acasă cuprinde vreo mie patru sute și ceva de volume (la ultima numărare), ca să nu mai pun la socoteală și volumele arhivate în podul casei din cauza lipsei de spațiu. Din ele, eu am citit doar vreo mie și ceva. Bunica mea obișnuia să spună că atunci când citește o carte trăiește alături de personaje și uită de tot în jurul ei. Cam așa se și întâmpla, pentru că nu de puține ori i se ardea mâncarea pe foc pentru că nu mai lăsa cartea din mână.

Avea ea o carte, „Goodbye Janette” se numea, pe care o citea cam o dată pe an, să zic așa și o punea de fiecare dată pe ultimul raft al bibliotecii, ca să nu ajung eu la ea. Mare greșeală! Un copil e cu atât mai tentat să pună mâna pe lucrul pe care i-l interzice un adult. Așa că, într-o zi, am drogat-o pe bunica cu o doză sănătoasă de somnifere, am luat frumușel un scaun și-am pus mâna pe cartea interzisă. După ce am citit primele zece pagini, am înțeles de ce o ascundea de fiecare dată. A fost prima carte cu tentă erotică explicită pe care am citit-o. Și mi-a trezit sentimente pe care la vârsta aia nu le înțelegeam și nu le puteam defini. Mi-a rămas în minte pasajul descriptiv care o înfățișează pe ea, în genunchi la picioarele lui, descheindu-i șiretul de la cămașa de noapte, eliberându-i penisul erect, al cărui gland pulsa spasmatic. Nu știu de ce am scris asta aici… (roșește)

Când am crescut, cărțile au început să iasă treptat din viața mea. Am descoperit televizorul (pe care acum îl deschid, fără exagerare, doar de două ori pe an), Internetul, sexul și alte chestii mult mai interesante decât cititul. Ori de câte ori încercam să deschid o carte, îmi pierdeam imediat răbdarea, iar șirurile interminabile de caractere îmi provocau migrene îngrozitoare. Mai nasol a fost cu facultatea, unde, fie că voiam sau nu, eram obligat să citesc niște porcării din care nu înțelegeam absolut nimic (a se vedea lucrările de semiotică). Probabil de-asta am început să urăsc cărțile atât de mult.

În curând, voi lăsa magnificul București pentru Brezoiul cenușiu. Va fi o călătorie îngrozitor de plictisitoare, urmată de câteva zile de amărăciune, pentru că mă simt atât de singur și de părăsit acolo… Cât de mult am vrut să scap de acasă și, uite-mă acum! Mă întorc în lanțuri în locul în care am suferit cum poate n-o să mai sufăr niciodată, în locul care-mi trezește numai amintiri dureroase și neplăcute. Mă ține în viață doar speranța că voi pleca la timp ca să prind sfârșitul de an în București, alături de oamenii pe care i-am descoperit recent și de care n-aș mai vrea să mă despart niciodată.

Lăsând lamentările la o parte și revenind la subiectul inițial al acestui articol (cărțile, în caz că nu v-ați dat seama), am de gând să citesc mai mult și să nu mai urăsc cărțile atât de tare. Ca să nu mă plictisesc, voi încerca să citesc în autobuz „Gargui”, o carte pe care am cumpărat-o după ce am văzut-o la o colegă de grupă. Vedeți voi, eu fac tot ceea ce fac în urma unei recomandări. Dacă nu-mi recomandă cineva o carte sau un film, eu nu citesc și nu mă uit din proprie inițiativă. Asta e una dintre numeroasele mele ciudățenii. Mi-ar trebui un consilier permanent care să-mi spună că cărți să citesc și ce filme să vizionez, în urma experienței sale.

De vreo zi și ceva, mă bântuie titlul unei cărți pe care am citit-o doar pe jumătate. Vreau s-o citesc imediat cum ajung acasă. Este vorba despre cartea care dă și titlul acestui articol, „Iubirea față de aproapele”. Nu-mi aminteam autorul, așa că am dat un search pe Google. E scrisă de Pascal Bruckner și vorbește despre viața unui bărbat care alunecă treptat într-o viață de gigolo, ca urmare a educației pe care a primit-o în copilărie (din câte țin eu minte din ce-am citit, mama lui îi dădea bomboane ca să se dezbrace de față cu toată lumea). Deși unele scene au fost tăiate de editor, cartea rămâne un superb studiu despre prostituția masculină, care i-ar face chiar și pe cei mai fioroși bărbați să roșească.

Cum am cumpărat noi, familie decentă și serioasă (yeah, right!), cartea asta, e foarte amuzant. Eram cu maică-mea în mall-ul din Râmnicu Vâlcea și se apropia ziua bunicii. Și ce dracu’ să găsim mai potrivit decât o carte?! Partea proastă era că eu și mama trebuia să alegem cartea. Maică-mea e la fel ca mine: alege o carte după copertă, sau după biografia autorului. Se plimbă ea vreo juma’ de oră prin librărie ca oaia prin iesle și ochește în cele din urmă o carte. O întoarce și citește un sfert din ceea ce scria pe spate. Vede ea cuvinte precum „eseist”, „filosof”, „scriitor prețios” etc. și se hotărăște s-o cumpere, convinsă că a dat peste un roman de valoare. Eu n-am zis nimic. Eram sictirit de faptul că alegeam o carte drept cadou.

Pe drum, pentru că mă plictiseam teribil, i-am cerut cartea ca să mă uit prin ea. Și, când am văzut că aproape fiecare pagină conținea câte-o expresie din câmpul lexical al cuvântului „pulă”, am râs în sinea mea și mi-am zis „OMG, o să facă infarct baba când o să citească asta”. Și cam așa a și fost. Timp de vreo juma’ de oră a urlat încontinuu la mama: „Ești tâmpită la cap?! Tu vrei să mă omori? Ăsta-i cadou?! Scroafo!”.  Am salvat cartea din gunoi și-am citit primele o sută de pagini. Eu sunt un ciudat și jumătate când vine vorba de chestiuni sexuale, așa că mi-a plăcut, evident. Regret doar că n-am apucat s-o termin, însă-mi promit mie însumi că o să fac asta de îndată ce ajung acasă.

Nu știu dacă o să mai apuc să scriu vreun articol până plec… Sunt trist și deprimat din cauză că las în urmă Bucureștiul cu tot ce înseamnă el și nu vreau să mă apuc să scriu din nou articole emo. Mi-e frig, deși calorifele sunt fierbinți. Îmi vine să bocesc, dar cred că mi-e prea rușine să fac asta. (oftează) Cred că mă duc să-mi fac un ceai fierbinte de mentă… 😦

Isterie de iarnă

Dacă primăvara e timpul pentru astenie, iarna e timpul pentru isterie. Mai ales în București. Nu știu cum se face că, de fiecare dată când ninge în Capitală, toată lumea o ia razna. Traficul se blochează, „Drumul Sării” devine subit „Drumul Plângerii”, iar oamenii devin mai nervoși, mai agitați și mai grăbiți.

Toată vara ne plângem că nu mai avem loc în autobuze, tramvaie și troleibuze, dar ce să mai zic iarna, când ne luăm fiecare ce-avem mai gros pe noi și ne dublăm gabaritul!? Și uite-așa stăm ca niște ouă într-o clocitoare, fără să ne putem mișca și fără să putem respira, din cauza hainelor masive pe care le punem pe noi. De coborât la stația care trebuie nici nu se mai pune problema. Îmbulzeala e atât de mare încât uneori n-ai cum să-ți croiești loc prin mulțimea de moși și babe care, după ce că se mișcă cu viteza luminii stinse, se mai și încăpățânează să stea în fața ușilor. Și dacă îndrăznești să-ncerci să-ți faci loc, ceea ce e dreptul tău până la urmă, tot tu ești ăla nesimțit și prost-crescut.

Eram ieri în 91, venind spre casă după ce nu dormisem o noapte întreagă și după o labageală tristă la examenul de Etică. Trolul, așa cum îl știu dintotdeauna: plin de moși și babe care n-au altceva mai bun de făcut decât să se fâțâie prin oraș de dimineața până seara, în loc să stea acasă, lipiți de calorifere, să-și calmeze reumatismul. Toate bune și frumoase! La Eroilor, se urcă o băbuță vai de steaua ei, trăgând după ea un cărucior de cumpărături. Arăta ca o boschetară veritabilă și de-abia-și târa bășinile. Când s-a așezat în sfârșit pe un scaun, am observat că avea un carton atârnat de gât pe care scria „SUNT BOLNAVĂ”.

Aici ar veni partea în care ar fi trebuit să mi se facă milă, nu? Ete pula! Ce-ar fi să începem să ne scriem toți necazurile pe cartoane și să ni le agățăm de gât?! Credeți că i-ar păsa cuiva? Din părți! Hoașca n-a mârâit nimic tot drumul. A stat liniștită în colțișorul ei până am ajuns la Moghioroș, când s-a ridicat și s-a profilat strategic în fața ușii. Întâmplarea a făcut ca și eu să vreau să cobor la aceeași stație (stau cu o stație mai încolo, dar la Moghioroș urcă o grămadă de lume și nu mă mai pot da jos).

În fața mea, un moșuleț cu o căciulă de astrahan pe cap, iar în fața moșulețului, baba în cauză cu cărucior cu tot. Se deschid larg ușile (în fața lor, evident, o ditamai băltoaca și un morman de zăpadă), iar baba dă să coboare. Însă are o dilemă existențială, mânca-o-ar ciuma: să coboare ea prima, sau să coboare căruciorul? Face un pas în față, apoi altul în spate, revine la poziția inițială, coboară căruciorul, constată că n-a făcut o mișcare inteligentă, apoi îl urcă înapoi în trol. Toate astea în timp ce vreo zece suflete așteptau să coboare în spatele ei.

Și baba nu se lasă! Repetă mișcările descrise mai devreme, se fâțâie în toate părțile, dar tot nu-și dă seama cum să coboare fără să se ude. Moșul din fața mea, la care eu mă așteptam să fie un pensionar respectabil, cu principii, lasă plasele deoparte și-mi împinge baba direct cu fața-n zăpadă. Baba se duce blană, plonjând în băltoaca de pe trotuar, iar căruciorul peste ea. Am rămas tablou! Aș fi făcut eu asta, dar toată lumea m-ar fi acuzat că sunt un puști prost-crescut, lipsit de respectul pentru cei mai în vârstă.

Moșul, satisfăcut, își scutură mâinile, ca și cum ar fi vrut să-i zică „Așea, făi! Acu’ dă din mâini și din picioare, ca să faci îngerași în zăpadă!” Lumii nici că-i pasă de baba lungită în băltoacă. Iese bulucul din trol, alții se urcă liniștiți, iar ea rămâne înfiptă cu capul în zăpadă. Nu m-aș fi așteptat să-i pese cuiva. Prima mea trântă în București a fost în pasajul de la Universitate, unul dintre cele mai aglomerate locuri din Capitală. Și, deși eu muream de rușine pentru că aveam impresia că o să râdă toată lumea de mine, am constat stupefiat că ăia nici măcar nu mă vedeau, darămite să râdă. Altceva m-a mirat pe mine: dacă nici măcar boșorogii nu se mai respectă atunci când vine iarna, unde dracu’ o s-ajungem?

Cam atât cu dilemele existențiale pe ziua de azi. Am de organizat un private party în weekend și numai lista de băuturi (alcoolice, evident) o să-mi ia câteva ore bune. Vă salut și vă sfătuiesc să nu vă lăsați prinși în isteria de iarnă care pune stăpânire peste București în fiecare an.

Scrisoare celei din urmă iubiri

„Astăzi s-a stins lumina noastră… Lumină care ieri încă ne mai ghida. N-a mai rămas nici măcar o scânteie care să reaprindă focul care a fost odată între noi…  Totul a murit… Totul în jurul meu e stins și rece. Hmm… Ți-aduci aminte de prima noastră întâlnire din Parcul Herăstrău? Îți amintești cum mă așteptai în tăcere pe o bancă, bătând ușor cu piciorul în ritmul melodiei pe care mai târziu aveam să facem dragoste până-n zori? Pentru că eu mi-aduc aminte cum ultima suflare a vântului blând de vară îți împrăștia șuvițele de păr. Mi-aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri…

Îți spusesem că voi veni îmbrăcat într-un tricou mov. Și așa am venit, dar tu nu m-ai recunoscut. Te-ai uitat la mine cu ochi goi, dar izbitor de sinceri. Cu acei doi ochi verzi aveai să străpungi de fiecare dată straturile sufletului meu. Ne-am plimbat mult… Ne-am plimbat și-am vorbit despre frivolități. Cred că amândoi am simțit magnetismul care ne făcea să ne ciocnim ușor unul de celălalt pe aleile umede ale parcului. Și-ți ceream scuze, iar tu ziceai că nu-i nimic… Ții minte mirosul acela superb, de asfalt încins peste care a căzut ploaia caldă de vară? Și-acum, când îți scriu aceste rânduri, pot să jur că-l simt inundându-mi nările.

Am făcut dragoste chiar în seara aia. Fără oprire, până în zori. Două trupuri, contopindu-se, completându-se, neștiind unde începe unul și unde se termină celălalt… Totul a pornit de la un sărut nevinovat, pe care tu ai vrut să mi-l aplici pe obrazul stâng. Doar că eu am întors brusc capul și buzele noastre s-au unit într-un sărut prelung. De aici până la ploaia de atingeri care-a urmat n-a mai fost decât un pas. Îți adoram buzele umede și felul în care se potriveau cu ale mele. Și tu adorai felul în care sărut… Mi-aduc aminte de asta. Să-ți spun că-mi simțeam inima-n gât? Nu… E de prisos. Cred că ai simțit și tu asta.

Te-ai ridicat și ai pus melodia care-mi va aduce mereu aminte de tine, melodia pe care am făcut dragoste de-atâtea și atâtea ori… Apoi ai stins lumina, iar trupurile noastre s-au regăsit prin întuneric. Ca și cum ar fi fost două jumătăți făcute să se potrivească pentru eterninate, buzele noastre s-au unit din nou. Am căzut pe spate și tu peste mine în patul încă nefăcut. Nici nu-ți simțeam greutatea, atât de pierdut eram în atingerile tale, în sărutul tău, în felul tău de-a mă iubi… Mi-am plimbat degetele amorțite prin părul tău catifelat și parfumat. Doamne, cât îți iubeam părul negru ca smoala care clocotește în cele mai întunecate cotloane ale Iadului…

Cât adoram să-ți simt pielea lipită de-a mea, să transpirăm împreună, pentru ca apoi să mă muști de gât cu setea unui animal înfometat. Atingerile tale mă făceau să tremur, iar ție îți plăcea asta, pentru că te auzeam chicotind în beznă. Îmi plăcea să-ți simt degetele lungi și fine mângâindu-mi părțile laterale ale abdomenului, făcându-mă să tresar spasmatic de plăcere. Cât de repede mi-ai descoperit cea mai sensibilă zonă a corpului… Îmi plăcea abandonarea în trupul tău fierbinte și îmbrățișările tale pătimașe care-mi opreau respirația.

Și tocmai când să trecem la fapte, m-ai oprit și mi-ai spus că n-avem prezervative. Stăteai în Obor… Și-am plecat amândoi, la două noaptea după prezervative. Te-ai dus să cumperi tu, pentru că mie mi-era rușine. Și-ai luat din alea cu aromă de căpșuni. Ce m-am mai chinuit cu ele… Erau prea înguste și pe deasupra mai erau și roz. Ți-am spus că nu am folosit și nu voi folosi niciodată, dar tu ai insistat. Iar când ai văzut că nu se poate, ai zis „dă-l dracu’!” Cât te-am iubit atunci… Am făcut dragoste până s-a crăpat de ziuă, urmând ca apoi să adormim încleștați într-o îmbrățișare care aș fi vrut să dureze pentru totdeauna. Dar uite că n-a durat…

Acum… Acum totul s-a dus. Amintirile nu mai există decât ca să-mi facă rău. Îmi pare rău… Poate e vina mea, însă simt că lipsește ceva. Nu mă simt complet și nu pot trăi în minciună. Orice, dar asta nu. Te-am iubit… Cred că pentru o perioadă scurtă de timp chiar te-am iubit. Fiecare zi fără tine îmi făcea mai rău decât mi-ar fi făcut cel mai crunt blestem. Fiecare secundă, fiecare minut fără tine deschideau în mine răni adânci. Și-mi venea să mă tăvălesc pe jos de dorul tău. Și-mi venea să urlu, și-mi venea să strig… Până când această dragoste s-a stins și n-a mai rămas nimic din ea, din noi…

Îmi pare rău…

Adio!”

Despre pișare

Am lăbărit-o destul cu căcaturi sentimentale și lacrimogene pe blogul ăsta. Cred că e timpul să scriu din nou despre cele mai ciudate chestii, să fiu ironic și s-o dau pe caterincă. Nu de alta, dar după ce am recitit textele scrise zilele astea, am avut nevoie de două pahare cu apă și-o aspirină ca să-mi treacă greața și durerea de cap. Sau o fi de la vodka ingurgitată cu poftă seara trecută și nu-mi dau eu seama? Hmm… Și, pentru că tot vorbeam de chestii ciudate, ce credeți că m-a trecut pe mine chiar înainte să mă apuc să scriu articolul ăsta? Exact! O pișare.

Stăteam eu așa, pișându-mă, cu scula atârnată deasupra veceului și mă gândem în sinea mea: „Ce-ar fi domne’ să scriu eu despre pișare?”. Chiar! Ce-ar fi? Uite că asta și fac. Pișarea este un lucru despre care mulți preferă să nu vorbească. Adică e o chestie pe care toată lumea o face, dar nimeni nu discută despre asta la cafea sau pe stradă. Ei bine, eu vreau să vorbesc despre pișare, despre felul în care mă piș eu și despre scula mea adorabilă, fără de care viața n-ar avea niciun rost.

De obicei, mă piș dimineața. Mă piș mult și cu spor. Uneori, în timp ce mă piș, desenez diverse forme cu jetul, sau îmi scriu numele cu propria urină (Și e un nume al dracului de lung, deci imaginați-vă cât de mult pot să mă piș). Mă mai piș și-n timpul zilei, dar nu în locuri publice gen cafenele sau restaurante, că nu pot. Pur și simplu nu-mi vine. Stau cu ea atârnată și-i zic „Haidi, Zorro!”. Și Zorro nimic! Prefer să țin în mine și să mă piș când ajung acasă.

O altă chestie! Nu mă pot pișa când e gălăgie. Când stăteam în căminul de baptiști, baia era comună pentru tot etajul și era doar un singur vas de veceu. Pe lângă faptul că stăteam la coadă ca să mă pot pișa, trebuia să stau să aștept până ieșea tot poporul din budă ca să mă pot pișa în liniște. Când n-aveam încotro, îmi astupam urechile și parcă, parcă mai ieșea ceva.

Când eram mic, îmi plăcea să mă piș în sticle. Că erau de Cola, că erau de Pepsi, de sticlă sau de plastic, eu mă pișam în ele într-o voioșie. Maică-mea era disperată de obiceiul ăsta al meu de care m-am ținut cam până pe la 16 ani. Nu neg că și-acum mă mai tentează ori de câte ori văd o sticlă goală. Căra săraca mama la sticle cu pișat din camera mea pân-o apucau crizele.

Mi-aduc aminte că era într-o marți și trebuia să se ridice gunoiul. Tomberonul, evident, plin cu sticlele mele de pișat. Mama, ca să nu se facă de râs, le-a spus gunoierilor că sunt sticle pline cu benzină. Evident că ăia n-au crezut-o, că doar cine ar fi întreg la cap să arunce benzina la gunoi?! Mă mai pișam și prin vazele scumpe ale bunicii, dar tot mai bine era când îmi strecuram scula prin gaura sticlelor și mă eliberam acolo.

Am o teamă generală față de pisoare. Mă inhibă. Ca să nu mai spun că mor eu de rușine când văd că cineva se poate pișa în chestiile alea. Prefer să-mi pun mâna la ochi sau să intru într-un veceu normal. N-aș putea niciodată să mă piș știind că un alt tip se uită la scula mea. N-am complexe legate de mărime (ar fi chiar imposibil), însă mi se pare aiurea. În schimb, ador să mă piș în chiuvetă. E o senzație uimitoare (pentru mine, cel puțin), pe care am descoperit-o recent. Când eram mic, muream de ciudă că n-ajung la chiuvetă, însă acum stau relaxat, cu mâinile la ceafă și mă piș în voie. Mai dau drumul la apă în timp ce mă piș, pentru că, paranoic din fire, am impresia că cel de afară îşi poate da seama ce fac.

La duş nu mă piş foarte des, în mare parte pentru că fac duş la ore la care nu mă trece pişarea. După mine, duşul e pentru labă, nu pentru pişat. Cu natura am foarte mari probleme. Nu ştiu ce-aș face dacă aș merge cu cortul. Probabil piatră la rinichi, pentru că nu mă pot pișa în boscheți nici să-mi tragi palme. Când am fost la Moeciu, era vorba să mergem la o cascadă numită „La Chișetoare”. Când am auzit asta, mi-am zis în gândul meu „A, păi dacă-i pe-așa, n-are niciun rost să mă mai piș la pensiune, că la ce nume are cascada asta, sigur tre’ să fie o toaletă pe-acolo”. Bineînțeles că nu era nicio budă, pentru că nici dracu’ nu s-ar gândi să pună un veceu în mijlocul naturii, lângă o cascadă (fie ea și cu nume predestinat). Și-uite-așa am ținut eu pișarea-n mine pân-am ajuns înapoi la pensiune. Noroc cu Diana, că a fost destul de deșteaptă să facă autostopul și-am ajuns mai repede.

Orice bărbat are o relație aparte cu scula lui. Hei, ce vreți, sunt sculele noastre, sunt parte din noi! Sunt amuzante, ne ajută la o grămadă de chestii și nici nu ne lasă să ne plictisim. Eu îmi iubesc scula! Sunt mândru de ea! Da, nu mi-e rușine s-o spun. De aceea, n-o scot decât atunci când trebuie, am grijă de ea și nu mă culc cu oricine, tocmai pentru că mă gândesc la bunăstarea ei. Nu cred că pot să explic. Scula mea e ceva foarte intim. Prefer să n-o arăt la toată lumea și să nu las foarte multe persoane s-o atingă. Doar eu am voie (și-ncă cum!)

Nu sunt nici exagerat. Nu i-am pus niciun nume și nici n-o măsor regulat. Am măsurat-o o singură dată, cred că pe la 16 ani, dar a mai crescut de atunci (sau cel puțin așa-mi place mie să cred). Mai vorbesc cu ea din când în când, pentru că în anumite privințe doar ea mă înțelege.

Despre scula mea aș putea vorbi până mâine dimineață, dar care ar mai fi hazul?! Mă duc să mă apuc de tema aia idioată la multimedia (mulțumesc, Curus!), din cauza căreia am înghețat azi prin București, făcând poze ca ultimul turist.

Până la următoarea postare, toate cele bune!

Introspecție solitară

Ciudat… Cu un an în urmă, râdeam cu Alexandra – o fostă colegă de apartament – de asocierea bizară de termeni din titlu. Pentru noi însemna „masturbare”. În seara aceasta, sau mai bine zis în dimineața aceasta, pentru că afară deja se crapă de ziuă, am descoperit noi valențe ale expresiei.

Imediat după Balul Bobocilor… Pardon! „Media Night”, că suntem la jurnalism și trebuie să scornim titluri pompoase și NEAPĂRAT în limba engleză pentru un eveniment banal, am plecat spre casă. Am mers pe jos din minunata zonă Rahova până la Universitate, de unde am luat un trol („troleibuz” pentru neștiutori) până în fața blocului în care locuiesc. Puteam să iau un taxi, ca să mă scutesc de mersul pe jos, dar n-am vrut. Întotdeauna am avut un sentiment de respingere față de taxiuri, mai ales când vine vorba să mă urc singur într-unul la o oră destul de matinală.

Mi-a prins bine să mă plimb de nebun pe străzile magnificului București, să las frigul să-mi pătrundă-n oase și, cum spun americanii, „to get in touch with myself”. Cu ocazia acestei promenade nocturne, mi-am dat seama cât de singuratic pot să fiu uneori și cât îmi place să mă pot auzi gândind, fără ca altcineva să mă bruieze. Mi-am mai dat seama și de faptul că până acum toată viața mea a stat sub semnul singurătății, chiar dacă eram într-o relație. Mereu am avut impresia că, oricât de implicat aș fi într-o relație sentimentală, tot lipsește ceva… Nici acum nu-mi dau seama ce.

Presupun că în ochii celorlalți voi fi mereu un ciudat, un „freak”, un neînțeles. Gândesc altfel decât ar face-o unul de vârsta mea, am trecut prin experiențe care sfidează limitele excentricului și mereu privesc totul dintr-o altă perspectivă. Deși mi-am construit o mască socială destul de eficientă, doar atunci când sunt singur pot spune că sunt mulțumit de mine. Atunci nu mai trebuie să mă ascund. Povestea mea se joacă pe scena vieții, iar când cortina cade și luminile se sting, actorul priceput se schimbă, se transformă, redevine ceea ce nimeni nu a vrut să cunoască sau să descopere până acum.

Cred că pot să spun că „solitar” e numele meu mijlociu. Chiar dacă o să-l petrec acasă, cu familia, tot va fi cel mai singuratic Crăciun din viața mea. O să stau singur, ca-n fiecare an și-o să împodobesc bradul, ca ultimul loser și-o să mă târe mama pe la toate rudele și cunoștiințele, ca să fiu asaltat de eterna întrebare „Ți-ai găsit și tu o gagică?”. Și iar o să spun un „Nu!” hotărât și-or să se holbeze toți la mine de parcă cine știe ce-aș fi făcut. What the fuck is wrong with these people?!

În dimineața asta, singurătatea mi-a prins bine, totuși. Mergeam singur pe stradă, ascultându-mi pașii. Îmi place să port pantofi. Nu e o fiță, ci pur și simplu îmi place zgomotul produs de pașii mei atunci când sunt încălțat cu pantofi. Și totuși, poate am fost prea mult timp singur… Da, pentru că am suferit și acum mi-e frică să n-o pățesc din nou. Am suferit din cauza oamenilor, din cauza iubirii, din cauza prietenilor etc. Dar poate că n-ar trebui să-mi pun lacăt inimii și să mă închid în mine. Poate că a venit timpul să simt din nou, să profit de faptul că sentimentele mele au ajuns la maturitate și am depășit (sper) faza crush-urilor adoloscentine.

Singurul lucru care a stat între mine și gândurile mele în dimineața asta a fost pișarea cruntă care m-a chinuit toată seara. De trei ori am mers la buda din club, de fiecare dată fără succes. Și cum să mă mai pot pișa eu liniștit, când din cabina îngustă a budei în care urma  să intru eu au ieșit doi tipi?! Nu e vorba de șoc, am asistat la orgii mult mai perverse de-atât, însă pur și simplu mi s-a blocat vezica.

Gata! Nu mai scriu… Sunt obosit și răvășit de gânduri. În plus, cică mă duc și la facultate, deși n-am închis un ochi în noaptea asta. Mă ține în viață doar gândul că dup-aia o să-mi închid celularul, o să trag fixurile din priză și-o să dorm ca porcu’ vreo douăzeci de ore. So help me God!