La voi în România … ?

Ori de câte ori nimeresc într-o țară străină sau port o conversație cu un cetățean non-român, am parte de cel puțin două situații jenibile. Prima e legată de naționalitatea mea, iar cea de-a doua de întrebarea incompletă din titlu pe care-o voi explica puțin mai jos.

Nu știu cum se face, dar când un străin mă întreabă ce nație sunt și eu răspund „român”, interlocutorul erupe subit într-o semi-criză de râs. Și nu mă crede. Nu mă crede că-s român până nu scot buletinul sau pașaportul. De-a lungul timpului am fost luat drept polonez, rus, suedez, norvegian, australian sau american. Dar drept român, niciodată!

Pentru că nu împărtășesc nicio trăsătură a fizionomiei cetățenilor români („fețe de ciobani” cum le spune un conațional) și pentru că am obosit să mă joc de-a „ghicește-mi naționalitatea”, îi las să mă ia drept ce-or vrea și cu asta basta. Să trecem acum la cea de-a doua situație jenibilă în cinstea căreia am și vrut să scriu aceste rânduri, întrucât mie mi se pare că reflectă oarecum părerea pe care o au diverse țări despre noi ca nație.

Prima oară am pățit-o în Franța. Eram la un festival internațional de film și întâmplarea făcea să vizionăm un lungmetraj premiat și răspremiat despre istoria țiganilor. Filmul urmărea evoluția și exodul țiganilor de la origini până astăzi. Inevitabil, s-a ajuns și în Românica, țară care exportă anual zeci de cetățeni colorați către țara lui Voltaire, chestie pentru care francezii sunt în al nouălea cer. Not!

Eeeeei, și când s-a ajuns în Românica, montajul a făcut ca o scenă în care un țigan dansa sârba pe islaz cu un maidanez (nimic ieșit din comun, trecem peste) să fie imediat urmată de un cadru cu un tuci în care sfârâiau sute de bucăți de carne. Pentru mine, un artificiu de montaj, o succesiune de cadre fără nicio legătură. Francezii însă au făcut ochii cât cepele, și-au dus mâna la gură în semn de „Oh, la la” și-atunci a fost pentru prima oară când am auzit prima întrebare din seria „Voi în România … ?”

„VOI ÎN ROMÂNIA MÂNCAȚI CÂINI?!” m-au întrebat franțujii scârbiți, stupefiați și indignați. Da, fraților, mâncăm câini în România, cum să nu. Haida de! Că dacă-i mâncam, mai venea Brigitte Bardot a voastră să-și bată pula de noi că avem prea mulți pe stradă? Dă-i și explică-le francezilor cât mai diplomatic posibil că e o chestie de montaj, de coincidență și de succesiune a cadrelor. Nem tu dom, vorba aia!

Un amic american care la un moment dat făcea parte din juriul unui festival prestigios de publicitate, uitându-se peste niște reclame înscrise de România și descoperind niște greșeli grave de copy, m-a întrebat șocat „VOI ÎN ROMÂNIA N-AVEȚI PROOFREADERI?!” Probabil că întrebarea lui mi s-ar fi părut exagerată dacă n-aș fi văzut cum stă treaba în agențiile lor. La americani, nimic nu iese din departamentul de creație fără să fie verificat de cel puțin doi proofreaderi.

Ce este un proofreader? Pentru noi, un extraterestru. Pentru ei, un nene care toată ziua verifică și corectează reclamele, prezentările și orice material care urmează a fi trimis la client, tipar sau TV. Proofreader-ul de copy se asigură că sunt respectate gramatica, ortografia și sensul, iar cel de art direction verifică corectitudinea proporțiilor, a perspectivelor și cromaticii, ambii efectuând modificări acolo unde consideră ei de cuviință.

Fix aceeași întrebare („VOI ÎN ROMÂNIA N-AVEȚI PROOFREADERI?!”) am primit-o tot de la un american, de data asta unul care lucrează la Fox News, care știe cât de cât româna, dat fiind faptul că e căsătorit de ani buni cu o româncă.

Cum stătea el într-o zi în biroul lui din New York, omul s-a apucat din pură curiozitate să citească niște articole online din presa românească. Nu, nu din Cancan sau Libertatea, ci dintr-un cotidian românesc care se vrea a fi serios și de calitate. Și omu’ ăsta, cu româna lui de baltă prinsă de la nevastă-sa, a fost în stare să semnaleze o grămadă de litere mâncate, vreo două dezacorduri și câteva greșeli gramaticale.

Nu, dragii mei americani, noi în România n-avem proofreaderi. Nici în presă, nici în publicitate, nici nicăieri. Și n-o spun la modul sarcastic, ci în cel mai umil și sincer mod posibil. La noi, detaliile nu fac diferența. Nu contează calitatea produsului final. Contează să reușim să-l scoatem la timp. Proofreaderi?! Hai sictir, Gogule! Las’ că merge treaba și fără.

O australiancă m-a întrebat în urmă cu ceva timp „VOI ÎN ROMÂNIA SUNTEȚI MAI MULȚI ȚIGANI, SAU MAI MULȚI ALBI?” Da, fix așa, doar că-n engleză. Era ca și cum aș fi întrebat-o eu dacă la ei în Australia sunt mai mulți canguri decât oameni. Ce să-i spun? Că sincer până și eu mă întreb asta câteodată. Dac-o să vă țină vreodată nervii să zburați până acolo, să nu rămâneți surprinși să primiți și întrebarea asta, printre altele. Cam asta e părerea lor despre România.

Din Maroc m-am pomenit cu întrebarea „LA VOI ÎN ROMÂNIA PORNOGRAFIA CU MINORI E LEGALĂ?” din partea unui amic care se pregătește pentru o carieră în Drept. Se pare că peste hotare românii fac bani grei din materiale care conțin pornografie cu minori. Rețelele sunt atât de longevive și de extinse (Maroc este totuși pe un alt continent) încât oamenii ăștia au crezut că noi legalizăm și încurajăm așa ceva.

Din Rusia (culmea!) am primit întrebarea „VOI ÎN ROMÂNIA CULTIVAȚI MANUAL RECOLTELE?” de la o tipă care stă în Moscova și care mi-a spus că a văzut un reportaj despre țăranii români și condițiile inumane în care muncesc vara la câmp pentru a avea ce pune pe masă.

Da, tovarski, cum dă primăvara, ieșim toți cu sapa-n spinare și ne-apucăm să-ntoarcem asfaltul și betoanele ca să plantăm ceapă și fasole, să nu murim dracului de foame. Și creștem păsări, vite, miei și porci cu noi în apartament, ca să avem și oleacă de carne, să nu credeți cumva, doamne ferește, c-am fi vegetarieni.

Dă-i și explică-i rusoaicei că asta cu producția proprie de legume și carne se mai păstrează doar în câteva zone izolate ale României, unde oamenii muncesc de plăcere sau din obișnuință, nu pentru că n-ar avea de unde să și le cumpere dacă vor. Până la urmă, am auzit și noi de supermarket, nu suntem chiar atât de înapoiați.

Pentru Venezuela, România a rămas o țară comunistă. Ei habar n-au că, cel puțin pe hârtie, suntem stat democratic. Un amic din sublima capitală a acestui stat sud-american m-a întrebat „LA VOI ÎN ROMÂNIA CÂȚI DICTATORI AU FOST ÎNAINTE DE BĂSESCU?” Na-ți-o caldă, frățioare! Ăștia cred că suntem cel puțin la fel de comuniști ca și ei. La urma urmei, și noi ne-am ucis un președinte, nu? Și-am fi ucis mai mulți, bag seamă, dacă ar fi stat în puterea noastră. Droguri avem căcălău, mergem pe pile, relații și rudenii, închiși la minte suntem, deci ce mai tura-vura!

Un suedez m-a întrebat „LA VOI ÎN ROMÂNIA BĂRBAȚII NU OBIȘNUIESC SĂ SE RADĂ LA SUBRAȚ?” Îmi venea să-i zic că la noi în România majoritatea bărbaților nici măcar nu se dă cu deodorant la subraț, darămite să se mai și radă. Sau că la noi în România, conform statisticilor, cel mai mare procent de cumpărători pentru deodorantele masculine este reprezentat de persoanele de sex feminin, care cumpără deodorant și pentru bărbații din ogradă, că altfel tot nasul lor sensibil este mutat din loc.

Și pot să bag mâna-n foc că sunt zone în România unde nici măcar femeile nu-și epilează axilele, așa că despre bărbați nici nu mai vorbim. Nu domne’, nouă ne place sauvage, să arătăm tuturor pădurea tropicală de la subraț. Noi suntem macho, nu pizde. Că doar ce poate fi mai viril decât flocii de juma’ de metru pe care se scurge transpirația cu iz de bere, slană, mici și shaworma?

Așadar, am trecut în revistă doar câteva din întrebările care mi s-au adresat mie despre România și, odată cu ele, părerea pe care o au diverse țări de pe diverse continente despre români. Că nu e una tocmai bună sau așa cum ne-am dori noi, oricine își poate da seama.

Pentru mulți străini, noi mâncăm câini (mai nou și cai), n-am auzit în viața noastră de proofreaderi, suntem minoritari într-o țară de țigani, futem minori, muncim pământul de dimineața până seară, suntem comuniști și pe deasupra nu ne radem nici la subraț. Rămâne să mai ajung prin Asia, să văd ăia ce părere au despre noi.

Totuși, ca să nu închei într-o notă sumbră lipsită de patriotism (recunosc, îmi cam lipsește), au fost și țări în care am fost plăcut surprins să constat că imaginea României nu e chiar atât de neagră și viermănoasă. De bine de rău, mai avem și noi un Dracula, un Hagi și-o Nadia Comăneci care ne mai scot din căcat din când în când. Și-ar fi bine să ținem de ei, că alții care să ne spele imaginea nu cred că se vor naște prea curând.

Later-Edit: Am uitat să menționez, francezii m-au mai întrebat și „VOI ÎN ROMÂNIA AȚI AUZIT DE MAC?”, referindu-se bineînțeles la computerele lui Steve Jobs, fie-i țărâna ușoară. Nu, dragi francezi, noi nici măcar de calculatoare n-am auzit. Nu vă lăsați păcăliți, acesta nu este un articol scris pe un blog, ci niște cuvinte scrijelite cu unghia pe un perete.

Anunțuri

La Nuit de L’Homme by Yves Saint Laurent*

„At night anything can happen. A darkly handsome man whose irresistible charm and seduction sweep away everything in their path []

www.ysl-lanuitdelhomme.com

Un parfum reușit trezește o imagine în mintea celui care-l simte pentru prima oară. Un parfum cu adevărat reușit nu crează doar o stare, ci îi proiectează într-un alt univers atât pe cel care-l poartă, cât și pe cei care-l simt. Un parfum mai mult decât reușit este „La Nuit de LHomme” de la Yves Saint Laurent.

Pentru cei care nu mă cunosc, trebuie să aflați mai înainte de toate că sunt genul de bărbat enervant de pretențios și selectiv atunci când vine vorba de parfumuri. Asta pentru că, din punctul meu de vedere, parfumul este ceva mai mult decât lichidul ăla vaporos pe care-l arunci pe tine în grabă, ca să agăți, sau, mai ales în România, ca să maschezi transpirația porcească de care nici în ruptul capului nu te-ai descotorosi cu apă și săpun. Pentru mine, parfumul transcende lumescul și atinge spiritualul, fiind imposibil de definit sau explicat, întocmai ca natura umană. Pentru mine, parfumul se poartă. Nu impregnat în piele, ci în cele mai adânci straturi ale personalității fiecăruia dintre noi.

Mi se întâmplă rar (și când spun rar mă refer la o perioadă de câțiva ani buni) să dau peste un parfum care să-mi placă. Dacă pe majoritatea le primesc cadou (adică nu fac nazuri, întrucât, nu-i așa, calul de dar nu se caută la dinți), le aleg din complezență sau pentru ocazii mai puțin speciale, sunt extrem de puține parfumuri de care mă îndrăgostesc și pe care le adaug pe lista mea, scurtă ce-i drept, de all-time favorites. Deși multe încearcă, nu toate parfumurile reușesc să meargă mai departe de receptorii olfactivi. Aș putea număra pe degetele de la o mână parfumurile care ating un strat mai profund, pentru că există atât de multe nuanțe superficiale care sunt făcute doar să miroasă bine sau nici măcar atât.

De asemenea, nu cumpăr niciodată un parfum imediat cum îl descopăr. Nu e suficient să-l miroși o singură dată și să scoți cardul din portofel. Se prea poate să fii într-o pasă bună sau să fii pur și simplu prea generos cu tine însuți. Un parfum cu adevărat strălucit și potrivit personalității tale te va face să intri într-o parfumerie de cel puțin trei ori până la momentul achiziției. Dacă simți furnicături în talpă de fiecare dată când ești prin preajma unui magazin de parfumuri și dacă te duci țintă spre locul în care știi tu că se află, ignorând toate celelalte sticluțe care mai de care mai ingenios construite, înseamnă că ți-ai găsit cu siguranță parfumul-pereche.

„La Nuit de LHomme” a venit pentru mine ca o gură de aer proaspăt (și parfumat, evident) într-o perioadă în care începusem să-mi pierd speranța că industria parfumurilor masculine ar mai putea ieși la înaintare cu un produs care să mă impresioneze. Pierdut printre rafturile unei parfumerii dintr-un mall bucureștean, la loc retras față de mărcile populare și des folosite, acest parfum a reușit să facă acel lucru pe care extrem de puține parfumuri reușesc să-l facă și anume să-mi atragă atenția. Deși am simțit de la bun început că va fi o alegere potrivită, nu l-am cumpărat pe loc. Așa cum spuneam puțin mai sus, e nevoie de cel puțin trei „adulmecări” pentru a-ți da seama dacă un parfum este sau nu într-adevăr potrivit pentru tine.

De la primul contact, m-a proiectat într-o noapte toridă, într-un amalgam urban de eleganță și modernism. Cerul era întunecat, parțial noros și era lună. Dar nu lună plină, ci jumătate de lună, de genul celei care tronează pe cerul fără stele. Mergeam pe malul unui râu care spinteca orașul în două, plimbându-mi mâna dreaptă de-a lungul ornamentelor de fier ale balustradei care îngrădea apa. Purtam un costum închis la culoare, cu sacou cambrat pe talie și cămașa descheiată la doi nasturi. În timp ce pantofii-mi lăcuiți străbăteau strada bătută-n piatră cubică, un întreg spectacol se desfășura în stânga mea. Femei și bărbați bras à bras întorceau capul după mine înainte de a coborî scările înguste ale cluburilor situate undeva la subsolul unor clădiri vechi, cupluri elegante îmi tăiau calea, râzând și șoptind într-un dialect necunoscut, mașini lucioase apăreau din senin și dispăreau în neant. Orașul fremăta sub apăsarea nemiloasă a unei nopți de vară, lungindu-și spre infinit venele în al căror centru mă aflam. Și totul era întunecat și învăluit în misterul meu…

Pentru cei care nu știu, un parfum este alcătuit din trei note: o simfonie complexă prin valența îmbinărilor, dar îndeajuns de simplă prin numărul de elemente combinate și îmbuteliate într-o sticluță. În ordinea descrescătoare a procesului de identificare, prima notă este accentul, sau acel miros mulțumită căruia putem clasifica un parfum ca fiind masculin sau feminin, sport sau elegant, dulce sau lemnos. „La Nuit de LHomme” are la bază un accent predominant de black pepper, de unde și aroma masculină, picantă, savuroasă și fierbinte a Orientului.

Cea de-a doua notă este ecoul, sau acel element care-i oferă parfumului tărie, dar nu tărie în sensul de impact asupra receptorilor olfactivi, ci mai degrabă în sensul de profunzime și persistență. De asemenea, ecoul este construit pentru a evidenția unul din elementele caracteristice ale fiecărui parfum. În cazul de față, în ecoul subtil de lavandă al parfumului „La Nuit de LHomme” se reflectă nuanțele puternice ale extractului de labdanum.

Nota olfactivă de final a oricărui parfum este menită să impregneze semnătura parfumului în mintea (și preferabil sufletul) celor care iau contact cu el. „La Nuit de LHomme” aduce spre sfârșitul experienței olfactive o atingere suavă de vetiver, un extract la fel de nobil precum toate celelalte ingrediente, permițându-le acestora să se completeze și să construiască o aromă unică, un parfum de neegalat.

La Nuit de L'Homme - Le Parfum - Ambalaj

„La Nuit de LHomme” plusează și la capitolul design de ambalaj (foto). La o primă vedere, sticla cilindrică acoperită de un capac hexagonal greu și supradimensionat nu impresionează absolut deloc, motiv pentru care un procent semnificativ de oameni a refuzat să testeze acest parfum în magazine. Însă aici intervine un aspect destul de rar întâlnit, pe care eu îl apreciez nespus de mult la un produs în general și la un parfum în special: selecția consumatorilor și poziționarea prin ambalaj. Grație designului a cărui lectură necesită un nivel care depășește cu mult granițele superficialității, „La Nuit de LHomme” se poziționează ca un parfum pentru bărbatul modern și sofisticat, intelectual și profund, care poate părea superficial prin aparență, dar care ascunde în interiorul său o oază de spiritualitate, atenție la detalii și profunzime a lecturii semiotice.

Hexagonul, semnătura plastică a întregii colecții „LHomme” de la Yves Saint Laurent, nu suportă de această dată aceeași lectură în plan 2D de până acum. Capacul hexagonal al flaconului „La Nuit de LHomme” trebuie interpretat și citit prin prisma adâncimii planului vizual. Mai pe românește spus, nu ne interesează ca atare forma geometrică, ci mai degrabă profunzimea ei spațială. Cu toate că își păstrează aceleași valențe simbolice ca până acum – echilibru, contopire a forțelor complementare și îmbinare a energiilor cosmice arhetipale: masculin și feminin – profunzimea sa denotă adâncirea și accentuarea misterului, subtil sugerat prin degradeul întunecat al sticlei. Bref, design-ul flaconului reprezintă o invitație de nerefuzat la scufundarea în întuneric, la o excursie palpitantă pe tărâmuri tenebroase, la abandonarea tuturor temerilor față de ceea ce s-ar putea afla acolo unde ochiul uman nu poate pătrunde.

Schimbând registrul dar ancorându-ne tot în sfera vizuală, ca imagine a acestui parfum desăvârșit, casa de parfumuri Yves Saint Laurent l-a ales pe Vincent Cassel (video), actor de origine franceză (d’uh!). Cum toate aspectele legate de acest parfum nu sunt alese la întâmplare, nici imaginea sa publicitară nu face excepție. Vincent s-a remarcat întotdeauna prin roluri misterioase, oferind viață unor personaje complexe și misterioase. Nu voi aminti decât două dintre acestea, fiind singurele care-mi vin în minte acum: François Toulour în „Ocean’s Twelve” și „Ocean’s Thirteen”, dar și Thomas Leroy în „Black Swan”. Atractiv, dar nu din cale-afară, el a avut întotdeauna acel je ne sais quoi tipic bărbaților francezi, pe care Yves Saint Laurent încearcă să-l vândă odată cu acest parfum.

Dacă ar fi să descriu pe scurt „La Nuit de LHomme” de la Yves Saint Laurent, n-aș putea spune decât că este un parfum complet, din toate punctele de vedere. Un adevărat head turner, incitant, tentant și ademenitor. Ție îți va fi imposibil să nu primești complimente atunci când îl porți, iar celor din jurul tău le va fi imposibil să reziste tentației de a se adânci în misterul tău.

Profitez, monsieurs, car La Nuit de LHomme a finalement commencé!

*NOTĂ: Acest articol nu este un advertorial.

F&S Advertising

Uneori publicitatea e funny. Alteori e smart. De prea puține ori e și funny, și smart în același timp. Cu atât mai puțin ea va fi funny pentru că e smart realizată. Segmentarea, fir-ar mama ei să fie, e de vină pentru fragmentarea atât de amănunțită pe care marile companii o practică în ultimul timp. Să faci publicitate adresându-te unui singur segment de consumatori bazându-te pe o caracteristică definitorie unică e ca și cum ai spune „Oamenii sunt frumoși și DOAR ATÂT”. Dacă practici acest tip de segmentare, ai face bine să începi să te rogi să fie DOAR frumoși, pentru că dacă mai sunt și deștepți în același timp, își vor da seama că-i subestimezi și s-ar putea să-ți vezi cota vânzărilor ducându-se-n jos ca o grasă pe topogan.

Dar să lăsăm vorba la o parte și să trecem la ilustrare. Vă supun astăzi atenției cea mai recentă campanie publicitară a producătorului japonez de tehnică fotografică, Fujifilm, realizată de o agenție din (surpriză!) India.

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Orgasm”

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Pregnancy Test”
Fujifilm Finepix F70 Camera: „Solitaire”

Ca să fie clar pentru toată lumea, propunerea unică de vânzare sau atributul forte al noului produs Fujifilm îl reprezintă sistemul de detecție automată a zâmbetului. Până aici, nimic extraordinar. Aparatele foto au avansat într-atât, încât în viitorul apropiat ne vom trezi că vor face și sarmale. Bine, bine, dar în fiecare imagine sunt mai multe zâmbete. De ce a ales aparatul să se focalizeze doar pe unul dintre acestea? Partea interesantă abia aici începe!

Să ne concentrăm puțin pe textul care, deși insuficient la o primă vedere, este mai mult decât necesar pentru descifrarea înțelesului printurilor: „Finepix F70 with SMILE capture”. Se pun față în față o valoare cu o non-valoare (aici) inexistentă, respectiv zâmbetul și… absența zâmbetului sau, mai precis, zâmbetul fals. Așadar, aflăm ceva mai mult despre produs: el nu detectează un zâmbet, ci zâmbetul. Poate că în imaginile de mai sus există mai multe zâmbete pe care aparatul s-ar putea focaliza, însă nu toate acestea sunt zâmbete sincere.

În primul print sugestiv intitulat „Orgasm”, zâmbetul cu adevărat sincer este al lui. Doar el s-a bucurat de partida de sex. Ea, săraca, are un zâmbet la fel de fals ca orgasmul pe care tocmai l-a mimat.

În cel de-al doilea print („Pregnancy test”), se-ntoarce roata. De data asta, zâmbetul sincer și bucuria de a avea un copil îi aparțin în totalitate ei. El zâmbește, dar ce-o fi-n sufletu’ lui, săracu’… Nici nu vrem să ne gândim!

În ultima imagine („Solitaire” – go figure!), ia ghiciți cine nu e sincer! Sau sincere, mai corect spus, întrucât „prietenele” zâmbesc la vederea inelului de logodnă, dar în interiorul lor crapă de ciudă la gândul că ele sunt încă singure și că nu le-a procopsit norocul cu un hăndrălău care să le-arunce și lor pe deget colacul de salvare.

Produsele au evoluat semnificativ. Mai presus de detecția automată a zâmbetului, rezidă în puterea aparatului de a vedea ceea ce e sincer și ce nu în oameni. Exagerat, dar acesta este avantajul de bază al unui astfel de dispozitiv: să surprindă emoțiile interioare. Și să nu uităm totuși că publicitatea e la urma urmei o mare și umflată exagerare, frumoasă atunci când e făcută într-un mod inteligent, sublimă atunci când reușește să fie și amuzantă.

Till next time…

Boner alert la Kaufland

Când stăteam la casă, cutia mea poștală răsufla ușurată. Atunci când ai un câine rău în curte, în recipientul ăla de tablă nu găsești decât strictul necesar: facturi, înștiințări judecătorești și scrisori (asta doar dacă ai vreo rudă certată cu tehnologia). Cum câinii au o anumită afinitate pentru poștași, aceștia consideră probabil că e mai puțin durerors pentru fundul lor să-și îndese acolo toate materialele publicitare decât să îndrăznească să le îndese în cutie.

De când m-am mutat la bloc, îndeplinesc zilnic același ritual. Fie că vreau, fie că nu, golesc cutia poștală de vreo două ori pe zi. Nu, nu primesc scrisori de la fani, nici scrisori de dragoste. Am ghinionul de a mă afla în vecinătatea mai multor retaileri (Cora, Billa, Kaufland, Metro, Selgros), între două centre comerciale (mall-uri, pe limba tuturor) și lângă zeci de firme de pompe funebre. Așa că zilnic aflu cât mă iubesc și cât de important sunt pentru toți cei menționați mai devreme.

Uneori m-apucă dracii, alteori găsesc informații utile și, de cele mai multe ori, găsesc răspunsul la întrebarea „Cum să duci des coșul de gunoi?” Se întâmplă (rareori, dar se întâmplă) să mă amuz teribil pe seama cataloagelor de la retaileri. Luați și priviți ce le-a trecut prin minte celor de la Kaufland să scrie pe unul dintre materialele lor:

IMG_7489

Așadar am aflat că ăștia de la Kaufland sunt TARI pentru mine. Nefericit text, zău așa! Acum, sincer… La ce să mă gândesc când citesc asta? N-au trecut nici măcar două secunde după ce-am citit propoziția asta, că mi-am imaginat personalul masculin de la Kaufland cu o erecție cât casa. Poate dacă aș fi fost femeie m-ar fi încercat un vag sentiment flatant. Dar, slavă cerului, nu sunt, așa că singurul sentiment care mă încearcă e unul de greață și dezgust. Înțeleg că te duci la Kaufland să-ți umpli frigiderul cu carne (printre altele), dar nu la propriu!

Nu încerc să le găsesc nicio scuză, pentru că o asemenea greșeală m-a făcut să nu mai vreau să calc pe la Kaufland în curând (deși hypermarketul e poate unul dintre cele mai bine organizate din câte există), dar cataloagele lor sunt inedite prin faptul că seamănă mai mult cu o revistă, având la sfârșit cuvinte încrucișate, bancuri și rețete. E chiar păcat că au dat cu mucii-n fasole în halul ăsta.

Era COOLness-ului

NIKE „Run Cool” 2011, Vitamin Pictures, USA

Măi să fie… Măi să fie! Totul trebuie să fie cool în ziua de azi. Până și un obicei cât se poate de banal ca alergatul. S-ar răsuci Descartes în mormânt dac-ar vedea cum al său „Cogito ergo sum” a devenit de-a lungul timpului „Ești în Pagini Aurii, deci exiști”, pentru ca mai apoi să fie transformat de industria publicității în deviza unanim acceptată „Ești cool, deci exiști”. Obișnuitul nu mai este cum îl știam noi. Cool este noul obișnuit. Dacă nu ești cool, nu ești normal. Ești deviant, proscris, respins de societate (sau, ca să fiu mai precis, de partea cool a ei). Prin anii 60, erai cool dacă aveai plete, purtai blugi evazați și cămăși înflorate. Prin anii 90, erai cool dacă erai rocker și aveai geacă de piele. Acum ești cool dacă porți skinny jeans în orice altă culoare decât cea obișnuită, ochelari de tocilar și ai un iPhone în buzunar. Dacă sunteți hipsteri sau hipsteri wannabes, mai bine vă opriți acum din citit, pentru binele vostru.

Dac-ar trăi, probabil că Maslow ar mai adăuga o treaptă faimoasei sale piramide, pe care noi, cei care studiem comunicarea, publicitatea sau psihologia o cunoaștem atât de bine. Brusc, în vârful piramidei ar trona nevoia de a fi cool. Lăsând la o parte exagerările, constat cu tristețe că omenirea și-a reconsiderat prioritățile. Dintr-o dată, toți vor să fie cool, la modă, în trend sau cum dracu’ s-o mai zice. Nu sunt tradiționalist. Nu, nicidecum. Însă mi se pare că evoluția asta se îndreaptă într-o direcție ușor greșită. Da, ușor e un eufemism. De când mama dracu’ a devenit cool (adică normal) ca bărbații să se îmbrace ca femeile și viceversa?! Toată hipstăreala asta a proiectat imaginea unor bărbați feminizați și a unor femei masculinizate. E ca și cum lumea s-ar fi întors cu curu-n sus dintr-o dată.

Nu mă pasionează moda și nici nu încerc s-o înțeleg. De fapt, nici nu cred că e ceva de înțeles la modă. Toată faza cu „nu toți înțeleg moda” este doar modalitatea oamenilor din domeniu de a se autoflata, de a se minți pe ei înșiși că sunt superiori celorlalți. Căcat cu perje! Muritori de rând sunteți și voi, dragii mei. Doar că, spre deosebire de alții care muncesc din greu pentru o pâine, voi coaseți niște cârpe, luați bani căcălău și ajungeți și faimoși. Ca să nu mai spun că sunteți și niște autorități în domeniu, iar masa de proști se îmbracă așa cum dictați voi. Nu contează că-ți ies slăninile pe-afară sau că te dor încheieturile din cauza pantofilor. Nu, domne! Dacă zice Xulescu, mare dizainăr, „poartă asta că e cool”, tu te duci ca vita-n grajd și-ți iei tot ce-i la modă. Nu contează c-o s-arăți mai gay ca Elton John, nuuu, tu pune skinny jeans pe tine, pensează-te subțire, aruncă un tricou cu imprimeu trăznit și neapărat, dar NEAPĂRAT, nu-ți uita ochelarii de tocilar și iPhone-ul acasă. Eventual ia-ți și-o gentuță, că dacă femeile poartă, tu de ce n-ai purta? Ce, ele e mai jmechere? Să nu mă înțelegeți greșit… Nu c-ar fi ceva greșit în a fi gay, dar dacă tot nu ești, nu mai încerca să te îmbraci ca unul doar de dragul ideii de a fi cool.

Și, dacă ești femeie, lasă-ți dracu’ părul lung, nu te mai tunde ca Rihanna și nu mai încerca să arăți ca un bărbat! Mai poartă și tu un toc, o fustă, alea-alea, nu blugi și converși (zic bine?), că de-aia ai venit pe lume cu țâțe și cur. Nici să le expui prea mult nu-i bine, dar nici să te prefaci că nu-s acolo. Și aruncă dracu’ ochelarii ăia de tocilar, că vezi destul de bine. Când vei avea șaizeci de ani, o să te saturi de purtat ochelari de vedere.

Aș putea s-o țin până mâine cu criticile la adresa hipsterilor fără să mă satur, însă voi fi succint. Rezum tot ce am de spus despre categoria aceasta de oameni și despre coolness în general printr-o simplă cugetare: degeaba vă străduiți să fiți ALTFEL decât ceilalți, să nu fiți mainstream, să fiți underground. Când deveniți prea mulți și stabiliți deja un trend, sunteți mainstream în cel mai puternic sens al cuvântului. Așadar, dragii mei hipsteri, vă întoarceți împotriva propriilor principii sau, pe românește, vă dați cu firma-n cap!

Până data viitoare, arrivederci!