Filosofii matinale

În dimineața asta m-am trezit cu un gând, o întrebare care-mi bântuie creierul de când am deschis ochii până acum, când scriu aceste rânduri. Uite, eu nu cred în superstiții, obiceiuri și tradiții. Asta înseamnă implicit că viața după moarte, raiul, iadul și purgatoriul există-n mintea mea sub un mare semn de întrebare. Totuși, nu mă pot abține să nu mă întreb dacă după viața asta mai există ceva. Desigur, probabil că asta ne întrebăm cu toții la un moment dat, fie că suntem credincioși sau nu. La o anumită vârstă te-apucă din senin filosofia și parc-ai vrea să fii tu primul care elucidează niște mistere care-i tot scapă omenirii de milenii încoace.

Însă eu n-am ajuns încă la vârsta aia și n-am nici cea mai mică intenție să găsesc răspuns la întrebări la care omenirea e prea leneșă sau prea proastă să găsească singură răspuns. Mă întreb pentru că cunosc oameni care și-au trăit și încă-și trăiesc viața sub semnul suferinței. Și nu mă refer la suferință așa cum tindem s-o percepem noi, ăștia mai tineri („vai, m-a părăsit iubitul/iubita”, „vai, n-am bani nici să-mi cumpăr un pachet de țigări”, „vai, n-am job”). Nu! Mă refer la o suferință pe care mă rog să n-o trăiesc vreodată, o agonie cruntă, cu care se luptă zilnic, de zeci de ani încoace.

Am cunoscut mame care au fost bătute crunt de soți, apoi de copii și-acum de nepoți. Știu persoane care se târăsc cu ultimele puteri prin spitale, nu pentru ei, ci pentru copiii lor loviți de boli necruțătoare. Mame și tați care mor câte-un pic în fiecare zi, odată cu cei cărora le-au dat viață. Cunosc părinți care și-au îngropat copiii, oameni transformați în ne-oameni, ale căror fețe înghețate lângă coșciugele celor mult prea devreme plecați dintre noi n-o să le uit niciodată. Cunosc oameni bolnavi, pentru care medicina în stadiul ei actual nu poate face nimic, oameni care nu mai au nicio șansă, dar care se agață de viață cu ultima lor speranță. Cunosc copii lipsiți de părinți, aruncați mult prea devreme într-o lume crudă, apăsați de poveri pe care nimeni n-ar trebui să le cunoască vreodată. Poate că e greu de crezut, dar sunt în lumea asta oameni care nu știu ce înseamnă fericirea. Oameni despre care ai putea să zici c-au uitat să zâmbească, când în schimb ei nu știu cum să facă asta pentru că n-au zâmbit niciodată.

Ei, și pentru amărâții ăștia cărora viața nu le-a oferit efectiv nimic bun, care au purtat războaie în stare să-l zguduie din temelii chiar și pe cel mai solid om, ce rămâne după ce viața ajunge la sfârșit? Ei ce primesc când se scrie ultima pagină, se pune punct și se-nchide registrul? O viață scrisă-n suferință, zeci de ani de chin, mii de lovituri de bici la care n-au schițat niciun gest, au scrâșnit din dinți și-au mers mai departe, primind cu demnitate următoarea lovitură, fost-au toate în zadar?

Și ce pretenții mai avem noi, cei care am dus o viață normală, cu nici prea multe bune, dar nici prea multe rele să fie mai bine „pe lumea cealaltă”, așa cum spun unii? Nu suntem oare puțin cam ipocriți, puțin cam egoiști să ne-așteptăm la „mai bine” într-o posibilă lume viitoare când deja ne e destul de bine în lumea asta față de unul care nici lacrimi nu mai are să jelească fiecare lovitură pe care i-a dat-o soarta? Gândiți-vă puțin la asta de fiecare dată când vă rupeți o unghie și credeți că s-a terminat lumea, de fiecare dată când aterizați cu șezutul de asfalt și credeți că nu vă veți mai putea ridica. Gândiți-vă că sunt oameni care și-au dus întreaga viață târându-se pe asfaltul pe care voi ați căzut timp de cinci minute. Și dacă pe ei nu-i mai așteaptă nimic bun, nici măcar la sfârșitul vieții, pe voi de ce v-ar aștepta?

Anunțuri