Pieces of me

Citindu-mi blogul, mulți mă întreabă de ce nu țin un jurnal, în loc să-mi vărs frustrările pe Internet. Ei bine, nu țin un jurnal pentru că ar fi mereu în pericol de a cădea în mâinile celorlalți, ceea ce ar fi… really nașpa. Adevărul e că obișnuiam să țin un jurnal intim când eram mai mic. Asta până când băgăcioasa de mama l-a găsit și l-a citit. Și a descoperit acolo chestii pe care nu trebuia să le descopere. În fine, de atunci m-am lecuit de obieciul de a-mi așterne intimitățile într-un jurnal. Acum fac asta pe net (mama e prea încuiată ca să folosească Internetul), deși nu le-aș numi chiar „intimități”, pentru că, evident, nu dau tot din casă. Ce e mai interesant referitor la persoana mea, rămâne de descoperit în viața reală.

În continuare, vă ofer câteva dintre gândurile mele complet aleatorii, pagini rupte din jurnalul pe care nu am avut niciodată curajul să-l scriu…

P.S.: Sunt scrise în engleză, așa că dacă nu vă „ring a bell”, nu vă rupeți creierii!

– – –

Anunțuri

D’amitié

Și iată că s-a dus și săptămâna „de foc”… După aproximativ douăzeci de ore de somn (meritate, zic eu), sunt din nou în stare să merg pe picioarele mele. A fost cea mai extenuantă săptămână prin care am trecut în toată viața mea. Motivul? Trei litere: M A P. N-o să discut despre asta acum, pentru că sunt absolut incapabil să-mi pun gândurile-n cuvinte. În schimb, aș vrea să dedic articolul ăsta tuturor prietenilor mei și să le mulțumesc în felul ăsta pentru că au fost alături de mine în tot acest timp.

Toată viața mea am fost o persoană singuratică. Copilăria și apoi adolescența mi-au fost marcate de o timiditate excesivă, care m-au împiedicat întotdeauna să mă împrietenesc cu cei din jurul meu. Târziu de tot mi-am descoperit latura sociabilă, deși am și-acum momente în care simt pur și simplu nevoia să mă retrag în carapacea mea, fără să văd sau s-aud de nimeni. Din cauza asta, n-am avut niciodată un prieten adevărat, un „best friend” cum se mai spune. Toate necazurile, toate depresiile mi le-am ascuns undeva în interiorul meu și le-am rumegat în tăcere, fără să spun cuiva despre ele. N-am avut niciodată un umăr pe care să plâng, sau un prieten căruia să-i spun ce mă apasă.

Cum spunea și Teo la un moment dat, experiența Moeciu mi-a schimbat viața. Brusc, am descoperit un grup de oameni minunați, care s-a extins treptat. Ei sunt singurul motiv care mă ajută să merg mai departe, să vreau să mă autodepășesc și să trăiesc. Dacă n-ar fi ei, existența mea ar fi mult mai amară. Nopțile trecute m-au făcut să țin și mai mult la unii dintre ei.

Pe această cale, trebuie să le cer iertare tuturor pentru starea deplorabilă în care mă aflam în dimineața de dinaintea prezentării campaniei publicitare. Îi cer scuze și-i mulțumesc lui Vlad pentru că m-a adunat de pe jos când am leșinat din cauza stress-ului și a nesomnului, dar și lui Vladimir, pentru că m-a însoțit la facultate, în loc să stea acasă și să doarmă. Băieți, vă datorez viața. Și o spun pe cel mai serios ton. Multe nu-mi mai amintesc din dimineața cu pricina, însă sprijinul vostru mi-a demonstrat că sunteți niște prieteni adevărați. Aș vrea să am ocazia să mă revanșez față de voi…

Aș vrea să-i mai mulțumesc Teodorei, pentru că este cea mai sufletistă persoană pe care am cunoscut-o vreodată. Indiferent ce ar spune alții, ea nu va scădea niciodată în ochii mei. Sunt cel mai norocos om de pe planetă pentru că mi-e prietenă. Îi mulțumesc și Aurei, care m-a dus acasă cu mașina, când eram semi-lucid și halucinațiile deja mă copleșiseră. Îi mulțumesc Adinei, pentru că emană bunădispoziție și Amei, fără de care partea de producție a campaniei noastre ar fi fost la pământ.

În ultimul timp, am realizat că am devenit în mod iremediabil dependent de grupul meu de prieteni. Când nu sunt cu ei, liniștea mă obsedează și mă întristez. Simt nevoia să-i văd zilnic, măcar cinci minute, să știu că sunt acolo și că există. Prea bine nu știu să descriu senzația de a nu fi cu ei, dar oricum e una a dracului de nașpa. Poate că unii oameni și-ar da banii pe mașini sau mai știu eu pe ce lucruri extravagante. Ei bine, eu, dacă aș avea bani, mi-aș cumpăra o casă încăpătoare și i-aș muta pe toți prietenii mei cu mine. Aș face orice ca să fie ei fericiți. Știu c-o să sune dramatic, dar pentru oamenii ășta aș fi în stare să-mi dau și viața, dacă mi-ar cere-o.

Oameni buni, vă iubesc la modul cel mai sincer și mai serios! N-aș putea să vă spun asta în față, așa că prefer s-o fac pe blog. Vărsătorul este zodia care-și mărturisește cel mai greu sentimentele și care rămâne o enigmă indescifrabilă pentru toți cei din jur. Este, pe de altă parte, zodia care preferă să închidă orice mijloc de comunicare cu ceilalți atunci când este trist sau deprimat. Asta ca să mă justific…

Știu că am fost inconsecvent și, pentru mulți dintre cei care vor citi aceste rânduri, cuvintele mele nu vor avea absolut niciun înțeles. Înainte să încep s-o iau pe câmpii mai rău decât am făcut-o până la acest paragraf, vă mulțumesc și vă cer scuze tuturor dacă v-am pus vreodată într-o ipostază proastă.

Singurătate

“But the secret is still my own, and my love for you is still unknown…”

Cu ochii înecați în lacrimi, stau lângă tine și privesc cum arzi… Trupul tău, prins între fiarele contorsionate ale mașinii devine o flacără vie, o flacără care arde cu aceeași pasiune cu care tu ai trăit. O fracțiune de secundă, atât ți-a trebuit ca să pierzi controlul mașinii și să ne izbești pe amândoi de stânci. Iar acum zaci fără suflare în stânga mea, cu ochii deschiși și buzele încleștate. Fixezi marea cu privirea ta goală, în timp ce flăcările te devorează treptat. Curând, vei fi doar o grămăjoară de cenușă, pe care briza caldă o va purta spre locurile pe care le-ai iubit. Amintirea ta se va ridica odată cu vântul, va pluti în văzduh, apoi se va așterne din nou pe pământ. Vei deveni sol, vei hrăni plantele, vei intra în uitare…

Aud focul mocnind și mă doare… Mă doare că nu pot să ard odată cu tine. Și-ți aud carnea cum începe să sfârâie… Întocmai ca un ambalaj de gumă aruncat în mijlocul unui foc de tabără, începi să te transformi în scrum. Flăcările îți mângâie chipul cu brațele lui incandescente, dar tu nu te opui. Mi-aș fi dorit atât de mult să pot fi eu cel care-ți dezmiardă fruntea, obrajii și buzele pentru ultima oară, dar focul mi-a luat-o înainte. Încă mai ai cicatricea pe care ți-ai făcut-o pentru mine. Ai vrut să rămânem uniți pentru totdeauna prin durere, prin aceeași arsură de brichetă deasupra încheieturii. Și iată că totul se termină tot cu durere… Totul arde, totul se mistuie în mijlocul flăcărilor care par să danseze în jurul tău.

Reușesc să mă desprind de tine înainte ca focul să ne cuprindă pe amândoi. Nu știu de ce mă zbat să supraviețuiesc, pentru că oricum viața mea nu mai are niciun rost fără tine. Portiera îndoită se opune la început, dar se deschide în cele din urmă cu un scârțâit metalic. Din hainele mele ies șiroaie lungi de fum și aș vrea ca mirosul cărnii tale arse să rămână impregnat în pielea mea pentru eternitate. Desculț și lipsit de vlagă, cutreier șoseaua pustie, lăsându-te în urmă. După doar câțiva pași, mă prăbușesc pe asfaltul cald și-mi îngrop chipul în mâini. Ascult vântul care răscolește coama copacilor de pe colinele din apropiere. Zgomotul lui croindu-și calea printre frunze seamănă cu un bocet amar. Până și el știe că nu mai ești…

Eu ce-o să mă fac acum fără tine? Cum o să mai pot eu trăi știind că ai murit? Îmi ridic privirea, încercând să caut disperat un răspuns în stâncile care se înalță deasupra mea, sau în asfaltul inert de sub picioarele mele. Dar totul în jurul meu e tăcere. Regăsesc în schimb, după atâția ani, marea. Marea Neagră, locul în care începe povestea mea… Marea, cea care mi-a dat viață, cea din apele căreia m-am născut.

La orizont, norii se-adună de furtună. Cerul seamănă cu o coală imensă de hârtie pe care poetul a vărsat din greșeală o călimară de cerneală gri-albăstruie cu câteva secunde înainte să înceapă să-și aștearnă versurile. Contururile se adună, se despart, apoi se reunesc din nou. Un fulger semeț se eliberează din strânsoarea norilor și atinge cu vârful lui suprafața apei. În sinea mea, știu că a venit timpul… Marea, cea care mi-a dat viață, va fi cea care mă va îmbrățișa pentru ultima oară. La ce-mi folosesc mie viața și aerul din plămâni dacă nu te mai pot avea pe tine? Prefer să i le dau înapoi mării, să facă ea ce vrea cu ele. Decât o eternitate fără tine, mai bine mort!

Trupul mi se revigorează de îndată ce tălpile mele întâlnesc pătura abrazivă de nisip. Mă simt ca și cum m-aș întoarce acasă după o perioadă lungă de timp petrecut printre străini. Și marea e-ntr-adevăr casa mea, iar plaja e doar covorul din fața ușii, pe care eu trebuie să-mi șterg cu grijă tălpile înainte de a intra. Simt asta… Îi simt chemarea, îi aud vocea cum îmi strigă numele. Valurile ei se înalță cu fiecare pas de-al meu, se încovoiază și se pregătesc să-mi primească trupul greoi în brațele lor. Da, voi lăsa apa ei înspumată să-mi poarte trupul în larg, voi lăsa peștii să-mi consume carnea putrezită și îmbibată de păcate, îmi voi lăsa oasele obosite să se aștearnă pe fundul mării, printre alge și corăbii scufundate. Mă voi întoarce de unde am venit și voi lua cu mine amintirea ta…

Un vânt puternic se pornește dintr-o dată. Marea devine agitată și furioasă, ca o mamă supărată pe copilul care e gata-gată să facă o prostie. „Întoarce-te!”, îmi strigă vântul, dar eu nu mă-ntorc. „Pleacă!”, urlă stâncile, dar eu nu plec. Continui să merg, deși picioarele mi se afundă din ce în ce mai mult în nisip. Din spumele mării răsare o întreagă orchestră de instrumentiști. Trupurile lor descărnate se interpun între mine și mormântul meu acvatic. Au pleoapele cusute cu fir gros de cânepă și haine zdrențuite, ale căror petice deșirate plutesc agale pe suprafața apei. Ca și atinși de aceeași inspirație divină, se pornesc toți să cânte o simfonie funerară. Arcușurile viorilor urcă, coboară, urcă, coboară pe coardele care stau să se rupă sub apăsarea pătimașă. Trompetele se ridică triumfător în aer, iar sunetul lor brăzdează norii. Cerul le răspunde cu tonul baritonal al tunetului, iar fulgerele luminează întregul tablou dezolant. Arcușul contrabasului se plimbă alene pe coarde, când la dreapta, când la stânga… Undeva, pe o stâncă în mijlocul mării, un pianist frumos răsare de nicăieri, își potrivește mâinile pe claviatura de fildeș și intră în același ritm cu ceilalți. Vântul îi răvășește părul, iar valurile îl izbesc din toate părțile, dar lui nu-i pasă. E hotărât să-și ducă la capăt melodia.

Trec printre ei nepăsător, aruncându-mi din când în când privirea la chipurile lor transfigurate. Valurile îmi mângâie ușor picioarele, iar nisipul ud îmi intră printre degete. În sfârșit, mă voi uni cu marea! Apa e rece, dar eu n-o mai pot simți. Toate simțurile mele au încetat odată cu tine. Cât de mult aș fi vrut să-ți sărut buzele și să te strâng în brațe, tu n-o să știi niciodată… În spatele meu, instrumentiștii se topesc în mare, unul câte unul. Instrumentele amuțesc pe rând. Doar sunetul spart al pianului se mai aude de undeva din depărtare. Epuizat, pianistul se prăbușește cu toată greutatea peste clape, apoi se ridică și face o ultimă plecăciune înainte să-și întindă brațele și să se arunce de pe stâncă, făcându-se una cu marea.

Apa îmi ajunge acum până la gât. Valuri gigantice se înalță în fața ochilor mei, dar reușesc cumva să mă ocolească. În scurt timp, sunt complet scufundat. Apa îmi intră în urechi, în ochi, în plămâni, peste tot… În așteptarea morții, îmi revine în minte imaginea ta și parcă te văd plutind lângă mine. Închid ochii și aștept ca marea să ia înapoi ce-i al ei. Dar ea nu vrea… Un curent puternic mă aruncă din nou la mal. Valurile mă poartă pe brațele lor vânjoase înapoi spre siguranță. E ca și cum marea nu m-ar vrea, ca și cum mama nu ar vrea să-și ucidă propriul fiu. Încerc din nou, dar apa mă respinge.

Sleit de puteri, îmi întind trupul obosit pe niște stânci colțuroase care fac legătura între plajă și mare. Pietrele îmi sfârtecă pielea, iar carnea mi se macină sub greutatea oaselor zdrobite de forța valurilor. E sânge peste tot, sângele meu, pe care l-aș fi vărsat fără să stau pe gânduri pentru tine, mon amour imortelle et impossible. Valurile înspumate se izbesc de stânci, iar apa sărată îmi inundă rănile. Fără tine, nu mai sunt nimic… Doar o bucată de carne vie care-și așteaptă sfârșitul. O căldură neobișnuit de plăcută mă învăluie, căldură care se transformă rapid într-o febră acută. Corpul meu zvâcnește și se zbate. Își duce ultima bătălie pe acest pământ.

Din mine se desprind scântei. Mici fluturași incandescenți se dezlipesc din trupul meu și zboară pretutindeni. Seamănă cu niște tăciuni zburători care plutesc în văzduh, fără țintă. Dar zborul lor se curmă brusc. Aripile li se frâng și cad în mare. Plutesc timp de câteva secunde, apoi se duc la fund cu viteza unei corăbii scufundate de pirați. Se unesc cu marea, așa cum noi doi nu ne vom putea uni niciodată. Focul și apa, într-o îmbrățișare eternă… Din mare se ridică un soare roșiatic, îmbibat în sângele nostru. E ultimul semn de adio, ultimul salut al Universului… Închid ochii și un vers dintr-un cântec trist se stinge ușor pe buzele mele:

“Till now… I always got by on my own… I never really cared until I met you…”