Printre lupi sau Cum să ai același ghinion de două ori în același an

Viața mea nu a fost și nu va fi niciodată una normală. Întotdeauna va trebui să se întâmple câte ceva care să schimbe cursul normal al existenței mele. Uneori mă simt de parcă tot Universul ar complota împotriva mea, oricât de dramatic ar suna asta. Luați ca exemplu experiența prin care am trecut noaptea trecută.

E trecut de ora două noaptea. Casc, mă întind leneș și o închid pe Ami. Calc pe vârful degetelor pe parchetul care oricum scârțâie și mă furișez în pat lângă maică-mea. În ultimul timp, sunt atât de speriat de singurătate, încât simt în permanență nevoia să dorm cu cineva. Nici nu apuc să închid bine ochii, că soneria telefonului meu se aude din camera cealaltă. În timp ce Adam Brand urlă din toți rărunchii „Ciggarettes and whiskey”, eu mă întorc somnoros pe cealaltă parte și-mi pun perna în cap. Experiențele anterioare m-au învățat că un telefon la ore târzii prevestește întotdeauna ceva rău. Așa că fac ceea ce fac întotdeauna: fug din calea dezastrului.

Telefonul continuă să sune. Dau cu perna de perete, mă ridic din pat și când să intru în dormitor, mă împiedic de prag și iau o trântă de toată frumusețea în mijlocul casei. Mama se trezește, dar se culcă la loc, realizând că o nouă trântă de-a mea nu e nimic nou sub soare. Ar fi trebuit să-mi dau seama că Universul încerca să mă împiedice să răspund la telefon. Târâș, grăpiș, pun mâna pe bâzâitoarea enervantă și rostesc un „Alo” mai mult șoptit. La capătul celălalt se aude vocea tulburată a unui prieten (care mi-e și psiholog), cu care nu mai vorbisem de vreo lună și ceva. Mă gândesc că vrea să-mi spună „Crăciun Fericit!”, dar realizez că e o oră nepotrivită pentru astfel de urări.

Îmi spune că e trist și vrea să stea de vorbă cu mine. Băut nu putea să fie, pentru că știu că el nu se atinge de alcool no matter what. În sinea mea, mă apucă dracii. Toată viața mea am fost ca un fel de confesor pentru ceilalți. O să duc cu mine în mormânt o grămadă de secrete pe care mi le-au împărtășit alții. Uneori îmi doresc ca talentul meu de a-i asculta pe cei din jurul meu să se evapore. În orice caz, la ora aia numai de vorbit cu Rafael nu-mi ardea mie. Îi spun să se ducă la culcare și c-o să vorbim a doua zi, dar el îmi spune că e prea târziu. Deja parcursese trei sferturi din drumul de la Vâlcea spre Brezoi și că în maxim zece minute va fi în fața cesei mele. „Just great!”, îmi spun eu în sinea mea.

Îl atenționez că vara asta am rămas amândoi blocați cu mașina în pădure, tot din cauza faptului că se simțea el trist și a vrut să vorbească cu mine, dar nici nu vrea să audă. „Fii serios! Ce șanse sunt să pățim aceeași chestie de două ori într-un an?!”, îmi spune el pe un ton ușor amuzat. L-am crezut, poate pentru că nici eu nu-mi cunosc limitele propriului ghinion. Mi-am tras pulovărul în carouri peste pijama și am ieșit în fața casei în papuci de casă, gândindu-mă că va fi o plimbare scurtă. Deși aș sacrifica orice pentru prietenii mei, la ora aia nu voiam decât să dorm undeva într-un pat cald.

Tremur eu vreo zece minute până ce văd în cele din urmă Passatul lui luând curba și oprind în fața mea. Mă urc, zgribulindu-mă pe scaunul din dreapta. Nici nu mă dezmeticesc bine, că el întoarce brusc mașina la 360 de grade, de parcă toată șoseaua ar fi fost a lui. Se vedea clar că are nervi. Nu de alta, dar astfel de manevre automobilistice nu sunt ceva obișnuit pentru un om care în cei 9 ani de când are carnet de șofer n-a luat nicio amendă și n-a depășit niciodată limita de viteză. Îmi fac datoria de „mamă a răniților” și îl descos pe Rafael, dar uit să mă mai concentrez asupra drumului. Când în sfârșit apuc și eu să mă uit pe geam, observ că suntem în drum spre Voineasa, o stațiune montană din apropiere, locul unde am rămas blocat cu același personaj și mașina lui vara trecută.

Poate că vă gândiți că e imposibil să ai același ghinion de două ori în același an… Wrong! Am trecut de locul blestemat în care mașina lui a cedat vara trecută, lăsându-ne pe amândoi în pustietate, însă după vreo alți cinci sute de metri, mașina s-a împotmolit atât de tare în zăpadă, încât n-a mai putut înainta, nici da cu spatele. Berbec încăpățânat cum e, a forțat-o, iar biata bestie și-a dat obștescul sfârșit cu un nor negru de fum ieșind de sub capotă. Mă uitam uluit la fumul care se dispersa în noapte și nu-mi venea să cred că trec din nou prin același coșmar. Aveam un sentiment ciudat de deja vu, numai că acum nu mai era vară, ci era un frig de te căcai pe tine, iar noi eram blocați pe o serpentină, în mijlocul pădurii. Pentru că ne aflam „in the middle of nowhere”, ciu-ciu semnal la telefoane, ciu-ciu oameni care să ne scoată din căcat!

Ne-am dat amândoi jos, eu mai mult ca să nu rămân singur în mașină. „Acum ce dracu’ ne facem?”, am urlat eu, evident deranjat de situație. El a ridicat din umeri, fără să scoată niciun cuvânt. „Repar-o!”, i-am poruncit. El s-a enervat și mi-a-ntors-o numaidecât: „Dacă am mașină, asta nu înseamnă că știu s-o și repar!” Nu-l învinuiam. Doar eu sunt cel care spune de fiecare dată că o să-mi duc mașina la service dacă se strică. În mintea mea, începeam deja să fabric scenarii despre cum aveam să fim găsiți ca ăia de pe Titanic, morți de frig și mâncați de lupi. Norocul nostru a fost că, într-un moment de inspirație divină, i-am lăsat maică-mii un bilet pe masă în care i-am scris „Dacă nu mă întorc până la zece dimineața, caută-mă pe drumul spre Voineasa”. Totuși, mai aveam de așteptam 7 ore până atunci și exista bineînțeles și posibilitatea ca mama să nu vadă biletul.

Primele două ore au fost acceptabile. Am stat de vorbă și am uitat cât de cât în ce rahat intrasem. Apoi, ne-a lovit pe amândoi un somn crunt. Rafael s-a întins pe bancheta din spate, în timp ce eu am preferat să rămân pe scaunul șoferului. Subit, mi-a pierit tot somnul. Mă uitam în oglinda retrovizoare și-l invidiam că poate dormi atât de liniștit într-o astfel de situație. Mi-era frig și abia dacă-mi mai simțeam picioarele. Mă țineam de volan și tremuram. În momentul ăla am urât obiceiul lui Rafael de a nu se atinge de alcool, altfel ar fi avut o sticlă de vodkă pitită prin torpedou. După vreo jumătate de oră, am reperat mișcare prin pădure. Dacă la început am crezut că am halucinații de la frig, am început să disting încet-încet umbrele care mișunau printre copaci, apropiindu-se din ce în ce mai tare de mașina noastră.

Erau lupi. Vreo zece-cincisprezece, din câte am reușit eu să număr. A fost foarte ciudat pentru mine, pentru că nu mai văzusem lupi în viața mea, decât la zoo. La început mi-a fost milă de ei, pentru că erau slăbănogi din cale-afară, însă mi-am revenit rapid, după ce am realizat că eu aș putea foarte frumos să umplu golul din stomacul lor. Simțeam că piș pe mine, și de frig, și de frică. Cum afară nu puteam ieși, iar în mașină nu exista nicio sticlă, a trebuit să mă țin. Lighioanele au dat târcoale de câteva ori mașinii, rânjind amenințător, după care au plecat dezamăgiți. Unul dintre ei chiar s-a oprit să ne arunce o ultimă privire. A fost ceva gen „Nu vă mănânc, dă-vă dreacu, că nu-mi plac preparatele congelate”.

Restul nopții a fost un amestec de groază și frig crunt. Dacă amicul meu a prins vreo patru ore bune de somn, eu n-am putut pune geană pe geană. Îmi stătea gândul numai la lupii ăia odioși și continuam să-mi construiesc în minte scenarii care de care mai oribile. Oricât aș fi ținut la Rafael, în clipa aia îl uram de moarte. Norocul amândurora a fost că mama s-a trezit devreme și a găsit biletul lăsat de mine. A încercat să sune și, văzând că-i intră căsuța vocală, a luat-o pe nașa și-au venit amândouă cu mașina și ne-au ridicat ca pe două baxuri de pește congelat.

În drum spre casă, am realizat că niciodată n-o să am o viață normală. Oricât aș încerca, nu pot să mă mențin la depărtare de risc, pericol și primejdii. Dar m-am obișnuit să privesc partea plină a paharului și să recunosc că traiul meu nu-mi permite să mă plictisesc. O să sune ciudat, dar sunt recunoscător faptului că aici trebuie să scriu și nu să vorbesc, pentru că voce nu mai am. Cred că mă așteaptă o răceală zdravănă, dacă nu o pneumonie.

Anunțuri

Parcuri

Hai să vorbim despre parcuri… Bleah, boooring! Hai să vorbim despre ce semnificație au parcurile pentru mine! Hmm… Might be interesting! Când spui „parc”, te gândești automat la pensionari jucând table pe o bancă, sau la babe care-și plimbă potăile. Nu este și cazul meu. Nu sunt nici pensionar (deși uneori gândesc ca unul), nici nu știu să joc table (spre rușinea mea) și nici câine n-am (Tobița, iartă-mă, dar tu nu ești câine. Ești monstru). Dar îmi plac parcurile. Mai ales cele din Capitală. Bine, nu mă refer aici la TOATE parcurile din București, evident, ci doar la cele mari și cunoscute.

Eu sunt o fire mai ciudată, dar cred că nu mai are rost să spun asta. Majoritatea oamenilor asociază parcurile cu primăvara, când înmuguresc copacii, înfloresc floricelele și zboară fluturașii. Ei bine, eu nu! Copăcei, floricele, fluturași, toate astea nu-s de mine. Mie-mi plac parcurile toamna, sau, și mai bine, iarna (mă refer aici la iernile geroase, lipsite de ninsoare – urăsc zăpada). Nu știu de ce, dar mie mi se pare că parcurile sunt frumoase doar în aceste perioade ale anului.

Primăvara sau vara parcurile sunt înțestate de oameni și plutește în aer o aromă de iubire care pe mine, personal, mă dezgustă. Mie îmi place să merg prin frig îmbrăcat subțire, să mă autoflagelez pentru niște păcate de care nici măcar eu nu sunt conștient. Ador să mă lovească vântul în față, să simt că-mi dau lacrimile și că am halucinații de la ger. Îmi place dezolarea pe care o afișează fiecare copac lipsit de frunze, pentru că mă atinge la suflet durerea mai mult decât ar putea-o face vreodată fericirea.

Recent, am simțit nevoia să ies din casă și să petrec puțin timp cu mine însumi și cu gândurile mele. Și de ce să nu cutreier parcurile, dacă tot am construit atâtea amintiri în ele? Vedeți voi, există trei parcuri în București de care se leagă o trăire, un sentiment, un episod din viața mea. Nu, aceste momente nu sunt fericite. Nu, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele într-un parc, ba dimpotrivă. Cu toate astea, sub semnul fiecărui parc stă o experiență personală.

Cișmigiul… Boemul Cișmigiu… Pentru mine, numai boem n-a fost. Toate întâlnirile din Cișmigiu s-au terminat întotdeauna cu o partidă de sex. Nimic mai mult. Sex trist, sex de nevoie, sex de nervi, sex din răzbunare… Same name, different story. Nu știu cum se face că niciodată nu am depășit acest stadiu, deși au fost cazuri în care mi-aș fi dorit. Știu cel puțin cinci oameni care mi-ar zice „Cuaie, ești prost la cap?! Sex is great!” Da, o fi, dar nu sexul e scopul meu în viață, oricât de obsedat aș putea părea la un moment dat.

Herăstrăul… Imensul Herăstrău… Hm! Toate întâlnirile din Herăstrău s-au terminat cum nu se poate mai prost și mai dureros. Pe cât de mare parcul, pe-atât de mare suferința. A fost ceva mai mult decât sex, trebuie să recunosc, dar tot a trebuit să intervină ceva la un moment dat care să strice totul. Și uite-așa se ducea dracu’ relația, ba cu urlete, ba cu plânsete, ba cu reproșuri. De fapt, e impropriu spus „relație”. Cea mai lungă (hai să-i zic) legătură pe care-am avut-o cu cineva de când sunt în București n-a durat mai mult de o săptămână. Și cică din cauza mea, că am fost prea pretențios și prea încăpățânat. Well, eu sunt genul de persoană căreia nu-i place să fie schimbată. În momentul în care mi se impun reguli sau limite, arivederci Valencia, oricât de mult te-aș fi iubit! Și nu, nu sunt pretențios, sunt eltist. Am mai spus asta. Mi se pare normal să vreau ce e mai bun pentru mine.

Carol… Mărețul parc Carol… Parcul meu favorit. De acesta mă leagă o poveste diferită. Încă de dinainte să vin în București la facultate, mă intriga acest parc. În timp ce prietenii mei bucureșteni îmi povesteau de Cișmigiu și Herăstrău, eu mă gândeam numai la Carol. Când am venit în București, eram pornit să-l văd odată pentru totdeauna. Și n-am avut timp… Într-o noapte, l-am visat (știiiu, e lame să visezi un parc). A doua zi, mi-am adus aminte visul până în cele mai mici detalii. Nu știam dacă ceea ce visasem era adevărat, pentru că nu-l văzusem niciodată. Call me crazy, dar am mers în derivă pe străzi până ce, într-un final, am ajuns acolo. Și da, arăta exact așa cum îl visasem.

De-atunci, parcul Carol a rămas parcul meu de suflet. Ori de câte ori mă simt trist sau deprimat, merg acolo și dispoziția mi se schimbă imediat. Nu știu de ce, nu pot să explic. Poate că reîncarnarea este posibilă și viața mea anterioară are legătură cu parcul ăsta. Asta ar explica felul în care am ajuns la el, fără hartă, fără indicații, fără nimic. În mod surprinzător, parcul Carol nu are nicio legătură cu viața mea sentimentală (încă). Îmi place să cred că acolo, la umbra mausoleului, va avea loc întâlnirea vieții mele, că acolo voi cunoaște persoana lângă care voi rămâne tot restul vieții mele. Poetic, nu? Hmm… Nu știu ce m-a apucat. Vă rog, scuzați latura emo a personalității mele.