Sex cu… năbădăi

N-o să înțeleg niciodată oamenii și pasiunea lor bizară pentru colecționat ciudățenii. Hai să zic că mai merge să colecționezi timbre, monede de pe vremea lu’ Pasvante Chioru’ sau mai știu eu ce alte obiecte mici și total inofensive. Dar cum mama dracu’ să colecționezi brichete!? Mai ales când sunt confecționate din metal solid, iar una singură cântărește vreo trei kilograme. Poftim? Nu e nicio legătură între brichete și sex? Ei bine, este una a dracului de mare. Întrebați cucuiul pe care de vreo două zile îl port cu mândrie în vârful capului și-o să vă spună el cât de nasol e să regulezi o tipă care are o pasiune idioată pentru colecționat brichete.

Marți, ora 07:00. Eu, cu dureri teribile de cap și de măsea, dârdâi în stația de autobuz. După discuția „încinsă” pe care o avusesem la telefon seara trecută cu o tipă, mă hotărâsem să plec la București ca să trec la fapte. Deh, hormonii… Din lipsa unui motiv mai bun, o mințisem pe maică-mea că merg la o aniversare. Ce dracu’ era să-i spun? „Mamă, vezi că mă duc la București să mi-o trag”? În fine… N-o să intru acum în detalii referitoare la mama. O să spun doar că ea crede că sunt un copil cuminte și inocent. Habar n-are ea de ce sunt în stare (mai ales când vine vorba de sex).

Vine autobuzul, urmează îndelungi ore de stat pe scaun și privit călători idioți care belesc ochii (că alte chestii nu se pot beli în public) la pozele deocheate din „Libertatea” sau „Click” și iată că ajung și eu, ca un taur în călduri, în Capitală. Nu m-am dus direct la ea, că na… Tipa e fată serioasă, are job, chestii-trestii… M-am dus în schimb cu Fiara la o cafea și-o șaorma cu somon afumat, în Mall Băneasa, ca niște fițoși „care este”. Partea cu dusul a fost ușoară. Partea cu întorsul s-a dovedit a fi un calvar. Am stat mai mult de o oră prinși în trafic, blocați într-un autobuz căruia i s-ar fi potrivit de minune titulatura de cuptor pe patru roți. Fiara murea de cald, eu muream și de cald, și de poftă (nu, nu poftă de mâncare!).

În sfârșit, ajung eu acasă la tipă. După vreun sfert de oră de discuții sterile, ajungem și-n dormitor. „Mamă, ce-o să mi-o mai trag!” își spunea neuronul meu veșnic aflat în călduri. Când am intrat în dormitor, pe lângă mirosul discret de levănțică și așternuturile verzi de pe pat, am dat cu ochii de zeci de statuete metalice împrăștiate prin toate camera. WTF?! Erau peste tot! Una pe televizor, vreo două pe măsuță, toate vitrinele erau înțestate, deasupra dulapului mai erau vreo douăzeci, ce mai! Era clar că tipa avea o obsesie. „Sunt brichete, dragă!”, mi-a spus ea când a văzut că mă holbam insistent. Adevărul e că singur nu mi-aș fi dat seama de asta. Nu cruțase niciun colțișor de mobilă. Peste tot erau brichete de diverse mărimi și forme. Unele aveau forme de animale, altele de arme, în timp ce majoritatea înfățișau statui și scene celebre.

Am văzut eu destule ciudățenii la viața mea, dar asta parcă le întrecea pe toate. Deasupra patului, pe etajera suspendată, trona o brichetă imensă, care înfățișa scena aia siropoasă din Titanic, cu el care-o ține pe ea în bătaia vântului, etern simbol al romantismului (Bleah!). În jurul ei, alte brichete mai mici, de forme diverse. OK… Ei se părea un lucru normal, eu eram prea „încins” ca să-mi mai pese, așa că ne-am pus pe treabă. După vreo juma’ de oră de hâță-hâța, lucrurile deja începeau să devină serioase. Eu pe ea, ea pe mine și tot așa…

La un moment dat, ne-am dezlănțuit atât de tare încât patul și implicit etajera au început să se zguduie. În timp ce ea mă călărea, a dracu’ brichetă-statuie tot avansa spre marginea etajerei până ce, dintr-o dată, TROSC! M-a pocnit romantismul în cap (la propriu!). Am văzut stele verzi! Bineînțeles că mi-a pierit tot cheful și am plecat de acolo cât am putut de repede, cu pantalonii-n vine și cu mâna la cap. După așa o lovitură puternică în culmile plăcerii, am noroc că-mi mai amintesc cum mă cheamă.

Trecând peste durerea fizică și peste șoc, am învățat o lecție prețioasă. Data viitoare, înainte de toate, o să întreb toate gagicile pe care le întâlnesc dacă au vreo pasiune pentru colecționat obiecte bizare. Nu de alta, dar n-aș vrea să dau peste o colecționară de bolovani, săbii sau mai știu eu ce alte obiecte contondente. Dă-o dracu’ de treabă! E adevărat că elementul-surpriză este binevenit într-o partidă, dar nici chiar așa…

Anunțuri

Visul (partea I)

Știa că ceva nu e în regulă. Din momentul în care își ridicase capul de pe perna îmbibată în sudoare, simțise că se întâmplă ceva ciudat. Era conștient că visează, însă își auzise numele pronunțat cu atâta claritate. Fiecare silabă, fiecare sunet, rostite perfect de acea voce caldă, perfectă. Se ridică și privi speriat în camera întunecoasă. Pe măsură ce secundele se scurgeau, devenea din ce în ce mai convins că i se păruse, că totul era doar în imaginația lui. Dar vocea se auzi din nou… Numele lui, pronunțat mai apăsat de această dată, îi stârni un val de fiori pe șina spinării. Încerca din răsputeri să se convingă pe sine că își imaginează, însă o parte din ființa lui îi spunea că totul era adevărat.

Cu răsuflarea întretăiată, se ridică din pat. Un al doilea fior îl cuprinse când tălpile lui atinseră podeaua rece. Parchetul scârțîi ușor sub greutatea corpului său. Îi tremurau genunchii, iar inima îi bătea din ce în ce mai tare. Dar el n-o simțea… Auzea doar chemarea vocii care-i tulburase somnul, o auzea la limita dintre realitate și închipuire. Fără oprire, silabele se succedau, sunetele se întrepătrundeau și se uneau într-unul singur. Când trecu pragul dintre dormitor și sufragerie, nu mai avu nicio îndoială că vocea pe care o auzise era cât se poate de reală.

La început, avu un sentiment de ușurare când observă că în sufragerie nu era nimeni. Toate erau la locul lor, exact așa cum le lăsase înainte să meargă la culcare. Doar pendula din perete se oprise. De 18 ani, nu se stricase nici măcar o singură dată. Acum zăcea tăcută în perete, indicând ora trei. Neliniștea îl cuprinse din nou când, îndreptându-și privirea spre fereastră, zări o umbră întunecată de cealaltă parte. Rămase neclintit pentru câteva secunde, neștiind cum să reacționeze. Vocea se făcu auzită din nou.

Ceea ce la început sunase ca un ecou pierdut în depărtare, devenea acum un sunet clar, care i se lovea de timpane, făcându-i pașii să se îndrepte spre fereastră. Prin întunericul de nepătruns, el ocoli toate obstacolele, fără ca măcar să-și desprindă privirea de la umbra misterioasă ce-l aștepta. Pe măsură ce se apropia, putea distinge un bărbat înalt, cu privirea plecată în pământ. Nu-i vedea fața, însă știa că umbra fusese cea care îl strigase, sursa zgomotului care îi întrerupsese somnul.

Mânat de o forță invizibilă, el deschise larg fereastra, lăsând aerul rece de afară să-i revigoreze chipul obosit. Se lupta din răsputeri, știa că ceea ce făcea nu era bine, însă nu mai deținea controlul asupra corpului său. Nu putea decât să se lase purtat de val și să spere că totul avea să fie bine. În momentul în care fereastra se deschise, bărbatul misterios își ridică privirea. Doi ochi nepământesc de albaștri îl străpunseră atunci până în adâncul sufletului. Aceia cu siguranță nu puteau fi ochii unui om obișnuit. O știa prea bine, dar continua să-i privească.

Umbra zâmbi. În interiorul băiatului se dezlănțui atunci o avalanșă de sentimente confuze și nedefinite, care-i făcură încheieturile să tremure și degetele să-i zvâcnească. Avea un chip perfect, nepământesc de alb. De fapt, totul la acest bărbat părea nepământesc. Ochii, buzele subțiri, aproape feminine, care se terminau în adâncul obrajilor cu o linie fină, părul șaten, lung și cârlionțat care-i cădea pe umerii lați, masculini… Totul părea ca dintr-o altă lume.

Adânc în sufletul său, băiatul știa cine era bărbatul ai cărui ochi păreau să-i cunoască până și cele mai întunecate secrete. De prea mult timp se jucase cu forțe obscure, care depășeau limitele înțelegerii umane. Tot de atâtea ori, nu primise niciun răspuns. Dar iată că acum, acele forțe veniseră să-și ceară drepturile…

VA URMA