Hai să aruncăm cu căcat!

…sau un titlu mai scurt și mai de impact pentru gândirea românească, educația universitară din România și meseria de PR-ist în această țară absolut minunată.

Am citit ieri pe site-ul revistei Capital un articol referitor la salariul pentru care te-ai putea califica dacă ai absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice la SNSPA. De ce au ales această facultate drept exemplu nu pot să-mi explic, pentru că sunt o grămadă de alte centre universitare care pregătesc specialiști în comunicare și relații publice. Tind să cred, judecând după acest articol și părerile pe care le-am citit în online și auzit în viața de zi cu zi, că SNSPA-ul este una din facultățile spre care se lansează cu fiecare ocazie tone de căcat cu tot cu muștele aferente.

Că tot se mira autoarea articolului mai sus menționat de acest „miraj” pentru marketing și PR și nu înțelegea ea cum de se bat 20 de tineri pe un post de piarist, când domeniile mai tehnice nu au deloc căutare, vin eu și spun că meseria la care ar excela românii nici măcar nu se găsește pe site-urile de recrutare. Aruncător de căcat, la meseria asta mă refer, pentru care românii luați în ansamblu sunt experți din naștere, fără să fie nevoie de vreo facultate.

Așa suntem noi. Pentru nația noastră roș-galben-albastră, în adoption curve ar trebui să se adauge o etapă specială, înainte de early adopters. Și aceea fix aruncător de căcat ar trebui să fie. Pentru că nouă dacă ne pui ceva nou în față, ceva revoluționar, ieșit din comun, ceva altfel, cu care nu suntem obișnuiți și pe care nu-l pricepem, în secunda doi deja aruncăm proiectile cu căcat, fără să ne deranjăm măcar să ne informăm mai întâi. Abia la mult timp după ce vreun lider de opinie adoptă sau sare în apărarea unei idei sau a unui concept, începem și noi ca oile să mâncăm încet, încet ce ni se pune în farfurie.

Aruncând un ochi și peste comentariile respectivului articol și comparându-le cu experiențele din viața de zi cu zi, mi-am dat seama că ne place să aruncăm cu căcat în facultăți cu care n-am avut nicio tangență, doar pentru că s-a întâmplat la un moment dat să cunoaștem un student sau absolvent al facultății respective pe care l-am clasificat drept prost sau retardat. Hai să fim sinceri acum, fiecare pădure are uscăciunile ei. Și la FJSC spre exemplu, facultatea pe care am absolvit-o eu, aveam colegi semi-analfabeți, miserupiști și puturoși, dar asta nu înseamnă că eram toți la fel. Și hai să fim serioși! Toate facultățile din România sunt fix la fel. Fiecare are profi buni și profi care-și bagă picioarele, studenți eminenți și proști făcuți grămadă.

N-are nimeni dreptul să vină la mine și să-mi spună că facultatea pe care am terminat-o e de căcat, dacă n-a făcut aceeași facultate. Da, eu sunt îndreptățit să spun ce nu mi-a convenit la facultatea mea, pentru că de bine de rău eu sunt ăla care timp de trei ani de zile a studiat acolo, deci dacă vorbesc, n-o fac din necunoștință de cauză. La fel e și cu SNSPA-ul sau cu oricare altă facultate. N-ai învățat acolo, nu știi cum e, ciocu’ mic! Că știi tu din auzite e cât se poate de irelevant. Du-te, fă-o și-apoi vorbește cât vrei! Și-o să te convingi că e la fel ca orice altă facultate, cu plusuri și minusuri.

O altă frustrare e legată de meseria asta ingrată de PR-ist, despre care toți își dau cu părerea, dar prea puțini înțeleg cu ce se mănâncă. Spunea cineva prin comentarii că la școlile astea de comunicare și PR înveți să manipulezi nu unul, nu doi, ci mase de oameni. Hai, sictir, frățioare! La primul seminar de introducere în PR pe care l-am făcut, profesoara ne-a zis că în PR trebuie să comunici tot timpul adevărul către publicurile tale. Așa că lasă-mă cu manipularea! Dacă vrei, în facultățile astea înveți să iubești meseria de PR și să te visezi piarist, la câte informații frumos ambalate primești despre acest domeniu.

PR-ul adevărat, PR-ul lui Edward Bernays nu-l înveți nici măcar în agenții. Acolo, dacă vrei, înveți să zâmbești frumos, să faci PR de produs care e atât de popular în ziua de astăzi, să scrii comunicate de presă, să organizezi evenimente și așa mai departe. Da, e bine să stăpânești aceste deprinderi demne de toată stima și lauda, dar ele nu te fac piarist în sensul pur al termenului. PR-ul adevărat, ăla cu manipularea maselor și gestionarea situațiilor de criză se învață cel mai bine în ministere și structurile superioare ale statului, unde nu mai stai cu cafeluța-n față până la ora 11, ci muncești de-ți zbârnâie curu’ până cazi lat.

PR-ul hardcore pe care îl fac după cunoștințele mele doar doi sau trei oameni la momentul actual în România înseamnă să fabrici evenimente, să minți prin omisiune, să iei turma de jurnaliști veșnic însetați după senzațional și să-i direcționezi în așa fel încât să-și îndrepte atenția și să scrie despre ce vrei tu, nu despre ce vor ei, înseamnă studii imagologice în funcție de care setezi agenda media și, nu în ultimul rând, înseamnă să muncești. Da’ să muncești, frate, nu să stai pe Facebook.

Și nu, n-am scos din burtă tot ce-am scris în paragraful anterior. Ca să fie treaba clară, visul meu a fost să devin jurnalist. Așa am ajuns eu la FJSC. Și prin anul doi de facultate, unul din ăștia trei piariști pe care se întâmplă să-l cunosc a venit la mine, mi-a explicat cam cum stă treaba și atunci am realizat că nu pot și nici nu vreau să fiu o marionetă pe care s-o dirijeze băieții deștepți după bunul lor plac. Așa că am preferat să fac orice altceva.

Deci da, există piariști „pe bune” în țara asta, dar vă garantez eu că n-au studiat în universitățile astea. Și nici nu vor veni să predea ca să-i învețe pe alții, pentru că meseria asta de piarist se fură și se învață în câmpul muncii, la fel ca multe alte meserii. Că știi tu pe de rost toate modelele comunicării, etapele gestionării unei crize și cum să interacționezi cu bloggerii, bravo ție, ești deștept și descurcăreț, dar nu piarist!

Așa că, de dragul evoluției țărișoarei noastre și a ieșirii din Evul Mediu, hai să stăm fiecare în banca noastră și să criticăm/lăudăm ce am experimentat pe propria piele în materie de facultăți și universități. Să ne zâmbim mai des și să nu mai dăm la o parte oamenii doar pentru că au terminat SNSPA, ASE, Româno-Americană, Spiru Haret sau mai știu eu ce altă facultate. Că e mai bine așa, vă zic eu. Și-așa acolo sus sunt oameni care vor să ne distrugă. Hai să nu le mai ușurăm munca și să nu ne mai distrugem și noi între noi în mod gratuit!

Reclame

Printre lupi sau Cum să ai același ghinion de două ori în același an

Viața mea nu a fost și nu va fi niciodată una normală. Întotdeauna va trebui să se întâmple câte ceva care să schimbe cursul normal al existenței mele. Uneori mă simt de parcă tot Universul ar complota împotriva mea, oricât de dramatic ar suna asta. Luați ca exemplu experiența prin care am trecut noaptea trecută.

E trecut de ora două noaptea. Casc, mă întind leneș și o închid pe Ami. Calc pe vârful degetelor pe parchetul care oricum scârțâie și mă furișez în pat lângă maică-mea. În ultimul timp, sunt atât de speriat de singurătate, încât simt în permanență nevoia să dorm cu cineva. Nici nu apuc să închid bine ochii, că soneria telefonului meu se aude din camera cealaltă. În timp ce Adam Brand urlă din toți rărunchii „Ciggarettes and whiskey”, eu mă întorc somnoros pe cealaltă parte și-mi pun perna în cap. Experiențele anterioare m-au învățat că un telefon la ore târzii prevestește întotdeauna ceva rău. Așa că fac ceea ce fac întotdeauna: fug din calea dezastrului.

Telefonul continuă să sune. Dau cu perna de perete, mă ridic din pat și când să intru în dormitor, mă împiedic de prag și iau o trântă de toată frumusețea în mijlocul casei. Mama se trezește, dar se culcă la loc, realizând că o nouă trântă de-a mea nu e nimic nou sub soare. Ar fi trebuit să-mi dau seama că Universul încerca să mă împiedice să răspund la telefon. Târâș, grăpiș, pun mâna pe bâzâitoarea enervantă și rostesc un „Alo” mai mult șoptit. La capătul celălalt se aude vocea tulburată a unui prieten (care mi-e și psiholog), cu care nu mai vorbisem de vreo lună și ceva. Mă gândesc că vrea să-mi spună „Crăciun Fericit!”, dar realizez că e o oră nepotrivită pentru astfel de urări.

Îmi spune că e trist și vrea să stea de vorbă cu mine. Băut nu putea să fie, pentru că știu că el nu se atinge de alcool no matter what. În sinea mea, mă apucă dracii. Toată viața mea am fost ca un fel de confesor pentru ceilalți. O să duc cu mine în mormânt o grămadă de secrete pe care mi le-au împărtășit alții. Uneori îmi doresc ca talentul meu de a-i asculta pe cei din jurul meu să se evapore. În orice caz, la ora aia numai de vorbit cu Rafael nu-mi ardea mie. Îi spun să se ducă la culcare și c-o să vorbim a doua zi, dar el îmi spune că e prea târziu. Deja parcursese trei sferturi din drumul de la Vâlcea spre Brezoi și că în maxim zece minute va fi în fața cesei mele. „Just great!”, îmi spun eu în sinea mea.

Îl atenționez că vara asta am rămas amândoi blocați cu mașina în pădure, tot din cauza faptului că se simțea el trist și a vrut să vorbească cu mine, dar nici nu vrea să audă. „Fii serios! Ce șanse sunt să pățim aceeași chestie de două ori într-un an?!”, îmi spune el pe un ton ușor amuzat. L-am crezut, poate pentru că nici eu nu-mi cunosc limitele propriului ghinion. Mi-am tras pulovărul în carouri peste pijama și am ieșit în fața casei în papuci de casă, gândindu-mă că va fi o plimbare scurtă. Deși aș sacrifica orice pentru prietenii mei, la ora aia nu voiam decât să dorm undeva într-un pat cald.

Tremur eu vreo zece minute până ce văd în cele din urmă Passatul lui luând curba și oprind în fața mea. Mă urc, zgribulindu-mă pe scaunul din dreapta. Nici nu mă dezmeticesc bine, că el întoarce brusc mașina la 360 de grade, de parcă toată șoseaua ar fi fost a lui. Se vedea clar că are nervi. Nu de alta, dar astfel de manevre automobilistice nu sunt ceva obișnuit pentru un om care în cei 9 ani de când are carnet de șofer n-a luat nicio amendă și n-a depășit niciodată limita de viteză. Îmi fac datoria de „mamă a răniților” și îl descos pe Rafael, dar uit să mă mai concentrez asupra drumului. Când în sfârșit apuc și eu să mă uit pe geam, observ că suntem în drum spre Voineasa, o stațiune montană din apropiere, locul unde am rămas blocat cu același personaj și mașina lui vara trecută.

Poate că vă gândiți că e imposibil să ai același ghinion de două ori în același an… Wrong! Am trecut de locul blestemat în care mașina lui a cedat vara trecută, lăsându-ne pe amândoi în pustietate, însă după vreo alți cinci sute de metri, mașina s-a împotmolit atât de tare în zăpadă, încât n-a mai putut înainta, nici da cu spatele. Berbec încăpățânat cum e, a forțat-o, iar biata bestie și-a dat obștescul sfârșit cu un nor negru de fum ieșind de sub capotă. Mă uitam uluit la fumul care se dispersa în noapte și nu-mi venea să cred că trec din nou prin același coșmar. Aveam un sentiment ciudat de deja vu, numai că acum nu mai era vară, ci era un frig de te căcai pe tine, iar noi eram blocați pe o serpentină, în mijlocul pădurii. Pentru că ne aflam „in the middle of nowhere”, ciu-ciu semnal la telefoane, ciu-ciu oameni care să ne scoată din căcat!

Ne-am dat amândoi jos, eu mai mult ca să nu rămân singur în mașină. „Acum ce dracu’ ne facem?”, am urlat eu, evident deranjat de situație. El a ridicat din umeri, fără să scoată niciun cuvânt. „Repar-o!”, i-am poruncit. El s-a enervat și mi-a-ntors-o numaidecât: „Dacă am mașină, asta nu înseamnă că știu s-o și repar!” Nu-l învinuiam. Doar eu sunt cel care spune de fiecare dată că o să-mi duc mașina la service dacă se strică. În mintea mea, începeam deja să fabric scenarii despre cum aveam să fim găsiți ca ăia de pe Titanic, morți de frig și mâncați de lupi. Norocul nostru a fost că, într-un moment de inspirație divină, i-am lăsat maică-mii un bilet pe masă în care i-am scris „Dacă nu mă întorc până la zece dimineața, caută-mă pe drumul spre Voineasa”. Totuși, mai aveam de așteptam 7 ore până atunci și exista bineînțeles și posibilitatea ca mama să nu vadă biletul.

Primele două ore au fost acceptabile. Am stat de vorbă și am uitat cât de cât în ce rahat intrasem. Apoi, ne-a lovit pe amândoi un somn crunt. Rafael s-a întins pe bancheta din spate, în timp ce eu am preferat să rămân pe scaunul șoferului. Subit, mi-a pierit tot somnul. Mă uitam în oglinda retrovizoare și-l invidiam că poate dormi atât de liniștit într-o astfel de situație. Mi-era frig și abia dacă-mi mai simțeam picioarele. Mă țineam de volan și tremuram. În momentul ăla am urât obiceiul lui Rafael de a nu se atinge de alcool, altfel ar fi avut o sticlă de vodkă pitită prin torpedou. După vreo jumătate de oră, am reperat mișcare prin pădure. Dacă la început am crezut că am halucinații de la frig, am început să disting încet-încet umbrele care mișunau printre copaci, apropiindu-se din ce în ce mai tare de mașina noastră.

Erau lupi. Vreo zece-cincisprezece, din câte am reușit eu să număr. A fost foarte ciudat pentru mine, pentru că nu mai văzusem lupi în viața mea, decât la zoo. La început mi-a fost milă de ei, pentru că erau slăbănogi din cale-afară, însă mi-am revenit rapid, după ce am realizat că eu aș putea foarte frumos să umplu golul din stomacul lor. Simțeam că piș pe mine, și de frig, și de frică. Cum afară nu puteam ieși, iar în mașină nu exista nicio sticlă, a trebuit să mă țin. Lighioanele au dat târcoale de câteva ori mașinii, rânjind amenințător, după care au plecat dezamăgiți. Unul dintre ei chiar s-a oprit să ne arunce o ultimă privire. A fost ceva gen „Nu vă mănânc, dă-vă dreacu, că nu-mi plac preparatele congelate”.

Restul nopții a fost un amestec de groază și frig crunt. Dacă amicul meu a prins vreo patru ore bune de somn, eu n-am putut pune geană pe geană. Îmi stătea gândul numai la lupii ăia odioși și continuam să-mi construiesc în minte scenarii care de care mai oribile. Oricât aș fi ținut la Rafael, în clipa aia îl uram de moarte. Norocul amândurora a fost că mama s-a trezit devreme și a găsit biletul lăsat de mine. A încercat să sune și, văzând că-i intră căsuța vocală, a luat-o pe nașa și-au venit amândouă cu mașina și ne-au ridicat ca pe două baxuri de pește congelat.

În drum spre casă, am realizat că niciodată n-o să am o viață normală. Oricât aș încerca, nu pot să mă mențin la depărtare de risc, pericol și primejdii. Dar m-am obișnuit să privesc partea plină a paharului și să recunosc că traiul meu nu-mi permite să mă plictisesc. O să sune ciudat, dar sunt recunoscător faptului că aici trebuie să scriu și nu să vorbesc, pentru că voce nu mai am. Cred că mă așteaptă o răceală zdravănă, dacă nu o pneumonie.