Sclavism social

Mie îmi place să cred că oamenii se împart în două categorii. Există oameni normali si oameni self-aware. Dar când spun normali nu mă refer la „două mâini, două picioare, întreg la cap” kind of normal, ci mă refer la oamenii obișnuiți, docili, care se mulțumesc cu ce le oferă viața, care dacă au o relație cu un alt om nici prea-prea nici foarte-foarte sunt mai mult decât împăcați și care, orice s-ar întâmpla, urmează aceeași rutină atât în fapt cât și în gândire.

În schimb, oamenii self-aware sunt ăia pe care societatea nu îi poate prosti cu momelile care merg la oamenii normali, gen familie, copii, carieră solidă, comunitate and all that bullshit pe care-l voi detalia în continuare. Începând de la o vârstă fragedă, suntem învățați (mai pe față sau mai subliminal) că perpetuarea speciei primează, familia este pilonul de bază al societății (însăși această expresie este inoculată involuntar în vocabular) și că oamenii trebuie să urmeze un ciclu stabil care, în opinia societății ar trebui să fie: școală – carieră – căsătorie – cămin – copii – nepoți

Așadar, dacă ar fi să comprim paragraful anterior, oamenii nu trăiesc pentru ei, ci pentru societate și binele acesteia. Dacă ești un om definit mai sus ca normal, te vei revolta la această afirmație, pentru că oamenii normali întotdeauna au tendința să se revolte atunci când tagmele pe care ei le-au luat de bune timp de-o viață întreagă sunt zguduite din temelii. Spune-i unui habotnic că omul se trage din maimuță și nu din Dumnezeu și vei avea garantat parte de un discurs și-o întoarcere rapidă de călcâie.

Nu spun neapărat că a fi un om normal, în acord cu așteptările societății ar fi un lucru rău; probabil că dacă am fi cu toții self-aware, coeziunea socială s-ar duce de râpă și am cădea în anarhie. Numai ca mie, ca om self-aware, mi se pare trist (și spun asta fără nicio urmă de aroganță) să mă uit la oamenii normali cum merg ca niște zombies către aceleași ținte stabilite de societate. Și mi se pare pe de altă parte amuzant să văd oameni care afirmă sus și tare că își doresc copii/carieră/familie etc., dar care tac mâlc atunci când sunt întrebați  DE CE?

Că tot am ajuns aici, ca o mică paranteză, eu consider că a te întreba constant pe tine însuți de ce faci un anumit lucru înainte să îl faci, e o chestie foarte constructivă. Mai bine să challenge decât să embrace orbește.

Bineînțeles că, la fel ca orice individ, am fost expus la aceleași mesaje și mi s-a pus în față același drum prestabilit pe care ar trebui să îl urmez. Și mi-am dorit carieră. Și mi-am dorit o casă. Și mi-am dorit copii. Apoi m-am întrebat DE CE? Și atunci s-a lăsat tăcerea. Am început atunci să îmi dau seama că de fapt nu eu îmi doresc toate aceste lucruri, ci societatea și le dorește de la și pentru mine. A fost prima, singura și ultima dată în care m-am gândit la cele mai sus menționate.

Nu vreau să cuget prea mult asupra acestui subiect, ci doar să marchez o constatare; mai mult pentru mine însumi decât pentru oricine altcineva. Să fie acolo ca un reminder că viața trebuie trăită liber, pe sistemul come what may, fără să mă gândesc că o trăiesc pentru a împlini un scop ales de altcineva. Și dacă după ani și ani s-o dovedi că n-am dreptate (deși asta se întâmplă extrem de rar) atunci să fie joke on me și cu asta basta.

Cavalerisme: Cum însoțești o femeie pe stradă

Mă uit la oamenii și în special la cuplurile pe lângă care trec și observ că în ziua de azi, din ce în ce mai puțini bărbați știu cum să meargă alături de o femeie pe stradă. O fi de vină secolul și societatea haotică în care trăim, unde cei șapte ani de acasă nu mai implică neapărat și respectarea regulilor de conduită socială. Astăzi, doar în cazuri extrem de rare mai vezi un bărbat mergând braț la braț cu o doamnă sau domnișoară.

De ce? Nu pot să înțeleg pentru că, în umila mea opinie, pentru un bărbat, brațul unei femei reprezintă o onoare pe care ea ți-o oferă. Iar pentru o femeie, gestul suprem de încredere față de un bărbat pe care-l admiră sau, în orice caz, față de care nu este total indiferentă. La urma urmei, ce poate fi mai frumos decât strânsoarea delicată a degetelor ei subțiri și îngrijite în jurul brațului tău în timp ce mergeți agale printre străini, tu drept și țanțoș, ea agale și pe tocuri cui?

Obiceiul de a-i oferi brațul unei femei pe stradă s-a născut acum multe secole, undeva prin Londra dacă mai țin eu bine minte. A început ca o chestie mai mult practică, întrucât bărbații obișnuiau să meargă tot timpul pe marginea trotuarului, oferind brațul femeii aflate lângă ei pentru a o proteja de fumul mașinilor, de praful ridicat de acestea sau de stropii de apă ori de câte ori un autoturism lua câte o baltă.

Mai târziu, când orașul a căzut în mizerie, devastat fiind de sărăcie, domnii au făcut schimb de locuri cu partenerele pentru a le feri de clădirile și aleile întunecate unde de cele mai multe ori se ascundeau infractori în așteptarea unei prăzi ușoare. Pe lângă un jaf sau cine știe ce altă grozăvie, puțin fum și câțiva stropi de apă erau mai lesne de îndurat. Oricum ar fi, mersul braț la braț a rezistat în timp și a fost preluat de către societate la nivel global câțiva ani mai târziu, devenind un simbol al eleganței.

A merge alături de o femeie pe stradă, chiar și în societatea modernă în care trăim, reprezintă o mare responsabilitate pentru un bărbat. Și nu din pricina unor potențiali atacatori, ci din pricina faptului că orice femeie trebuie să aibe alături de ea un protector, un braț ferm de care să se sprijine ori de câte ori simte nevoia. Nu pentru c-ar fi mai slabe sau inferioare bărbaților, ci pentru c-așa-i stă bine unei femei, să se lase ajutată și îngrijită.

Ca să fiu înțeles, trebuie să specific că folosind cuvântul „bărbat”, nu mă refer la băiețașul de cartier, cocalar, șmecheraș de Dorobanți sau Pipera, iar folosind cuvântul „femeie” nu mă refer la acele doamne sau domnișoare care n-au purtat în viața lor o fustă sau care beau cot la cot cu bărbații și scuipă semințe pe caldarâm. De la aceste categorii de oameni nu pot avea nicio pretenție. Vorbesc aici despre domnul pentru care croitorul nu este o poreclă din pușcărie și despre doamne sau domnișoare pentru care feminitatea nu înseamnă un decolteu cât mai adânc.

Dacă ești un cavaler adevărat, nu numai că îi vei oferi brațul tău duduii cu care mergi pe stradă, ci te vei abține (dacă ai aceste obiceiuri) de la scuipat, molfăit gumă, discuții despre fotbal, politică și alte subiecte ermetice, înjurături, întors capul după alte femei, remarce deocheate la adresa celorlalte reprezentate ale sexului frumos, fluierat, aruncat gunoaie altundeva decât la coșul de gunoi și, în mod categoric, de la a-ți folosi cealaltă mână pentru a-ți domoli mâncărimile din zonele intime.

Nu zice nimeni să exagerezi ca-n filmele de la Hollywood și să-i întinzi haina pe jos pentru a trece peste o baltă, deși recunosc că aș vrea să văd așa ceva măcar o dată-n realitate. Însă un minim de cavalerism și de atenție zic eu că nu strică unui domn modern. Și, nu uita, faptul că te-ai născut bărbat nu te face neapărat cavaler sau domn. Până acolo, munca-i multă și ambiția trebuie să fie pe măsură!

Teama de mediocritate

Există trei tipuri de insulte pe care omenirea le detestă. Primele includ cuvântul „măta”. Niciodată „tac-tu”. Întotdeauna va fi „p***a mătii”, „băga-mi-aș p**a în măta”, „s-o f*t pe măta” și așa mai departe. Nimeni nu se leagă de tați. Și nimeni nu s-ar simți jignit dacă cineva l-ar înjura de tată. Să fie oare tații prăpădiții planetei pentru care insultele sunt de prisos, iar mamele niște sfinte, așezate pe un piedestal?

Următoarele pe listă sunt insultele aduse la adresa inteligenței/aspectului unei persoane. E atât de ușor și reconfortant să-i spui cuiva „Bă, ești prost!” sau „Arăți ca un c*r”, nu-i așa?. Pentru unii e sfârșitul lumii, pentru alții mai puțin. Și, în cele din urmă, premiul pentru cea mai detestată insultă îi revine mediocrității. Teama de mediocritate a devenit una dintre cele mai temute boli ale secolului curent. Aproape că nici SIDA nu mai produce același efect psihologic.

În liceu, cel mai urât lucru pe care-l putea spune un profesor despre tine în ședința cu părținții era că ești un elev mediocru.  Adică nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nu te remarcai prin nimic deosebit. Erai o părticică nesemnificativă dintr-o masă de elevi. Când se întâmpla asta, zidul de așteptări pe care-l clădiseră părinții tăi se dărâma într-o clipită. Nimic nu durea mai tare. N-o să înțelegem de ce părinții noștri își doresc să vadă în noi ceea ce ei n-au putut fi niciodată decât atunci când ajungem să procedăm și noi la fel cu odraslele noastre, indiferent cât ne-am jurat în tinerețe să nu repetăm greșelile alor noștri.

În echipa de fotbal, mediocritatea era ceva de nesuportat. Unsprezece băieți, unsprezece recipiente de testosteron sub presiune, toți luptându-se să înscrie, să dea o pasă bună, să impresioneze fetele de pe marginea terenului. Fiecare striga cu disperare „Eu nu sunt mediocru!” Niciodată nu ne-am oprit să ne gândim dacă într-adevăr fetele și oamenii din jur în general ne plăceau pentru ceea ce eram și nu pentru ceea ce încercam cu disperare să fim.

Teama de mediocritate ne împinge uneori spre gesturi extreme. Ajungem să ne culcăm cu cei din conducerea firmei în care lucrăm doar că să scăpăm de postul mediocru care ne-a fost repartizat. Ajungem să fim hipsteri, doar ca să fim altfel. Ajungem să fim genii neînțelese, fără să ne dăm seama că lumea din jurul nostru nu afișează apreciere, ci mai degrabă compasiune. Ajungem să fim ceea ce nu suntem.

Toate acestea se întâmplă pentru că privim atât de mult în jur, pentru că așteptăm în permanență validarea din partea celorlalți. Cel care a spus că omenirea este egoistă s-a înșelat enorm. Noi nu facem nimic fără să ne gândim la ceilalți. Indiferent cât suntem de independenți, întotdeauna întrebarea „oare ce va crede lumea?” răsare în subconștientul nostru. Tăioasă și inopinantă, încercăm s-o negăm, s-o ascundem, dar în cele din urmă ajungem să ne ghidăm viețile și acțiunile după răspunsul la această întrebare.

Cele 15 minute de faimă n-au plecat nicăieri. Doar că acum s-au prelungit. Vrem o viață întreagă plină de faimă. Pentru noi, faima și recunoașterea celorlalți sunt biletul către ieșirea din mediocritate. Ne alegem modele valorizate de societate și ne purtăm ca ele. Nu ne gândim nici măcar pentru o secundă că poate mai sunt alte milioane de oameni care copiază același model și ne trezim din nou prinși în spirala abruptă a mediocrității.

Nu suntem niciodată mulțumiți de noi înșine. Vom fi întotdeauna prea grași, prea slabi, prea păroși, prea nesuferiți, prea… mediocri. Și-acum vă-ntreb: de ce e a atât de rău să fii mediocru? Ce câștigăm dacă lumea ne adoră dar în schimb noi nu putem să trăim cu noi înșine? Cred că a venit timpul să conștientizăm că mediocritatea asta de care ne e atât de frică este de fapt felul nostru unic de a fi și să arătăm mai mult respect față de propria persoană.

Da, dragi români, sunteți frumoși. Fiecare dintre voi e unic. Nu mediocru, unic! Fără să vă chinuiți, fără să încercați să fiți altcineva, sunteți unici. Și chiar dacă nimeni nu vă spune asta, să știți că e mai ușor și mai puțin dureros să înveți să trăiești cu tine însuți decât să încerci să încapi în pantofii altei persoane doar de dragul unei validări sociale care nu înseamnă nimic.

Era COOLness-ului

NIKE „Run Cool” 2011, Vitamin Pictures, USA

Măi să fie… Măi să fie! Totul trebuie să fie cool în ziua de azi. Până și un obicei cât se poate de banal ca alergatul. S-ar răsuci Descartes în mormânt dac-ar vedea cum al său „Cogito ergo sum” a devenit de-a lungul timpului „Ești în Pagini Aurii, deci exiști”, pentru ca mai apoi să fie transformat de industria publicității în deviza unanim acceptată „Ești cool, deci exiști”. Obișnuitul nu mai este cum îl știam noi. Cool este noul obișnuit. Dacă nu ești cool, nu ești normal. Ești deviant, proscris, respins de societate (sau, ca să fiu mai precis, de partea cool a ei). Prin anii 60, erai cool dacă aveai plete, purtai blugi evazați și cămăși înflorate. Prin anii 90, erai cool dacă erai rocker și aveai geacă de piele. Acum ești cool dacă porți skinny jeans în orice altă culoare decât cea obișnuită, ochelari de tocilar și ai un iPhone în buzunar. Dacă sunteți hipsteri sau hipsteri wannabes, mai bine vă opriți acum din citit, pentru binele vostru.

Dac-ar trăi, probabil că Maslow ar mai adăuga o treaptă faimoasei sale piramide, pe care noi, cei care studiem comunicarea, publicitatea sau psihologia o cunoaștem atât de bine. Brusc, în vârful piramidei ar trona nevoia de a fi cool. Lăsând la o parte exagerările, constat cu tristețe că omenirea și-a reconsiderat prioritățile. Dintr-o dată, toți vor să fie cool, la modă, în trend sau cum dracu’ s-o mai zice. Nu sunt tradiționalist. Nu, nicidecum. Însă mi se pare că evoluția asta se îndreaptă într-o direcție ușor greșită. Da, ușor e un eufemism. De când mama dracu’ a devenit cool (adică normal) ca bărbații să se îmbrace ca femeile și viceversa?! Toată hipstăreala asta a proiectat imaginea unor bărbați feminizați și a unor femei masculinizate. E ca și cum lumea s-ar fi întors cu curu-n sus dintr-o dată.

Nu mă pasionează moda și nici nu încerc s-o înțeleg. De fapt, nici nu cred că e ceva de înțeles la modă. Toată faza cu „nu toți înțeleg moda” este doar modalitatea oamenilor din domeniu de a se autoflata, de a se minți pe ei înșiși că sunt superiori celorlalți. Căcat cu perje! Muritori de rând sunteți și voi, dragii mei. Doar că, spre deosebire de alții care muncesc din greu pentru o pâine, voi coaseți niște cârpe, luați bani căcălău și ajungeți și faimoși. Ca să nu mai spun că sunteți și niște autorități în domeniu, iar masa de proști se îmbracă așa cum dictați voi. Nu contează că-ți ies slăninile pe-afară sau că te dor încheieturile din cauza pantofilor. Nu, domne! Dacă zice Xulescu, mare dizainăr, „poartă asta că e cool”, tu te duci ca vita-n grajd și-ți iei tot ce-i la modă. Nu contează c-o s-arăți mai gay ca Elton John, nuuu, tu pune skinny jeans pe tine, pensează-te subțire, aruncă un tricou cu imprimeu trăznit și neapărat, dar NEAPĂRAT, nu-ți uita ochelarii de tocilar și iPhone-ul acasă. Eventual ia-ți și-o gentuță, că dacă femeile poartă, tu de ce n-ai purta? Ce, ele e mai jmechere? Să nu mă înțelegeți greșit… Nu c-ar fi ceva greșit în a fi gay, dar dacă tot nu ești, nu mai încerca să te îmbraci ca unul doar de dragul ideii de a fi cool.

Și, dacă ești femeie, lasă-ți dracu’ părul lung, nu te mai tunde ca Rihanna și nu mai încerca să arăți ca un bărbat! Mai poartă și tu un toc, o fustă, alea-alea, nu blugi și converși (zic bine?), că de-aia ai venit pe lume cu țâțe și cur. Nici să le expui prea mult nu-i bine, dar nici să te prefaci că nu-s acolo. Și aruncă dracu’ ochelarii ăia de tocilar, că vezi destul de bine. Când vei avea șaizeci de ani, o să te saturi de purtat ochelari de vedere.

Aș putea s-o țin până mâine cu criticile la adresa hipsterilor fără să mă satur, însă voi fi succint. Rezum tot ce am de spus despre categoria aceasta de oameni și despre coolness în general printr-o simplă cugetare: degeaba vă străduiți să fiți ALTFEL decât ceilalți, să nu fiți mainstream, să fiți underground. Când deveniți prea mulți și stabiliți deja un trend, sunteți mainstream în cel mai puternic sens al cuvântului. Așadar, dragii mei hipsteri, vă întoarceți împotriva propriilor principii sau, pe românește, vă dați cu firma-n cap!

Până data viitoare, arrivederci!