Cavalerisme: Cum însoțești o femeie pe stradă

La braț

Mă uit la oamenii și în special la cuplurile pe lângă care trec și observ că în ziua de azi, din ce în ce mai puțini bărbați știu cum să meargă alături de o femeie pe stradă. O fi de vină secolul și societatea haotică în care trăim, unde cei șapte ani de acasă nu mai implică neapărat și respectarea regulilor de conduită socială. Astăzi, doar în cazuri extrem de rare mai vezi un bărbat mergând braț la braț cu o doamnă sau domnișoară.

De ce? Nu pot să înțeleg pentru că, în umila mea opinie, pentru un bărbat, brațul unei femei reprezintă o onoare pe care ea ți-o oferă. Iar pentru o femeie, gestul suprem de încredere față de un bărbat pe care-l admiră sau, în orice caz, față de care nu este total indiferentă. La urma urmei, ce poate fi mai frumos decât strânsoarea delicată a degetelor ei subțiri și îngrijite în jurul brațului tău în timp ce mergeți agale printre străini, tu drept și țanțoș, ea agale și pe tocuri cui?

Obiceiul de a-i oferi brațul unei femei pe stradă s-a născut acum multe secole, undeva prin Londra dacă mai țin eu bine minte. A început ca o chestie mai mult practică, întrucât bărbații obișnuiau să meargă tot timpul pe marginea trotuarului, oferind brațul femeii aflate lângă ei pentru a o proteja de fumul mașinilor, de praful ridicat de acestea sau de stropii de apă ori de câte ori un autoturism lua câte o baltă.

Mai târziu, când orașul a căzut în mizerie, devastat fiind de sărăcie, domnii au făcut schimb de locuri cu partenerele pentru a le feri de clădirile și aleile întunecate unde de cele mai multe ori se ascundeau infractori în așteptarea unei prăzi ușoare. Pe lângă un jaf sau cine știe ce altă grozăvie, puțin fum și câțiva stropi de apă erau mai lesne de îndurat. Oricum ar fi, mersul braț la braț a rezistat în timp și a fost preluat de către societate la nivel global câțiva ani mai târziu, devenind un simbol al eleganței.

A merge alături de o femeie pe stradă, chiar și în societatea modernă în care trăim, reprezintă o mare responsabilitate pentru un bărbat. Și nu din pricina unor potențiali atacatori, ci din pricina faptului că orice femeie trebuie să aibe alături de ea un protector, un braț ferm de care să se sprijine ori de câte ori simte nevoia. Nu pentru c-ar fi mai slabe sau inferioare bărbaților, ci pentru c-așa-i stă bine unei femei, să se lase ajutată și îngrijită.

Ca să fiu înțeles, trebuie să specific că folosind cuvântul „bărbat”, nu mă refer la băiețașul de cartier, cocalar, șmecheraș de Dorobanți sau Pipera, iar folosind cuvântul „femeie” nu mă refer la acele doamne sau domnișoare care n-au purtat în viața lor o fustă sau care beau cot la cot cu bărbații și scuipă semințe pe caldarâm. De la aceste categorii de oameni nu pot avea nicio pretenție. Vorbesc aici despre domnul pentru care croitorul nu este o poreclă din pușcărie și despre doamne sau domnișoare pentru care feminitatea nu înseamnă un decolteu cât mai adânc.

Dacă ești un cavaler adevărat, nu numai că îi vei oferi brațul tău duduii cu care mergi pe stradă, ci te vei abține (dacă ai aceste obiceiuri) de la scuipat, molfăit gumă, discuții despre fotbal, politică și alte subiecte ermetice, înjurături, întors capul după alte femei, remarce deocheate la adresa celorlalte reprezentate ale sexului frumos, fluierat, aruncat gunoaie altundeva decât la coșul de gunoi și, în mod categoric, de la a-ți folosi cealaltă mână pentru a-ți domoli mâncărimile din zonele intime.

Nu zice nimeni să exagerezi ca-n filmele de la Hollywood și să-i întinzi haina pe jos pentru a trece peste o baltă, deși recunosc că aș vrea să văd așa ceva măcar o dată-n realitate. Însă un minim de cavalerism și de atenție zic eu că nu strică unui domn modern. Și, nu uita, faptul că te-ai născut bărbat nu te face neapărat cavaler sau domn. Până acolo, munca-i multă și ambiția trebuie să fie pe măsură!

Anunțuri

De ambele parti ale barierei

Când treci prin multe, cu greu te mai poate suprinde ceva. Însă întotdeauna există acel lucru la care nu te-ai aştepta pentru nimic în lume. Şi, tocmai când treci şi tu printr-o perioadă mai liniştită a vieţii tale, tocmai când scapi de un brief infernal care te-a bântuit timp de vreo trei săptămâni, când n-ai niciun client care să te frece la icre, pac! Te loveşte direct în faţă, fără niciun avertisment, fără niciun preaviz. Cum stăteam eu ieri pe terasă, amorţindu-mi plămânii cu o ţigară, sună telefonul. De obicei, refuz să răspund la telefoanele personale în timpul serviciului, pentru că am impresia că îmi distrag atenţia de la ceea ce fac. Dar, cum ieri nu prea aveam ce face şi eram într-o dispoziţie de milioane, am făcut imensa greşelă de a apăsa pe afurisita aia de tastă verde.

La capătul celălalt, o amică dintr-un anturaj mai vechi cu care nu mai vorbisem de mai mult de un an. Aflasem de prin social media că se logodise şi că era cu acelaşi tip de vreun an. Păreau fericiţi (sau cel puţin ăsta era mesajul pe care-l transmiteau reţelele virtuale). La telefon, amica mea numai fiericită nu era. Plângea în hohote şi sughita mai rău ca un indian îndopat cu curry. Mi-a mirosit a break-up, ceea nu era atât de ieşit din comun, însă din continuarea discuţiei mi-am dat seama că era mai grav de-atât. După ce vreo cinci minute am încercat în zadar s-o fac să se liniştească, mi-a trântit-o direct în faţă, fără menajamente: „Florin (logodnicul) e bisexual”.

Whoopsie! În caz că nu ştiaţi, bisexualitatea e una dintre cele mai mari temeri ale unei femei aflate într-o relaţie. Şi nu pentru că ar avea ceva cu asta, ci pentru că a-şi ţine bărbatul departe de alte femei e una, însă a-l ţine departe şi de femei şi de bărbaţi în acelaşi timp este un efort supraomenesc. Şi, dacă în cazul unei alte femei lucrurile se rezolvă relativ uşor (mai cu o păruială, mai cu nişte unghii înfipte în gâtlej), când ai drept rival un bărbat n-ai nicio şansă de reuşită. Bun… Deci acest oarecare Florin era bisexual. No harm done, dar de ce mama măsii a aşteptat mai mult de un an să-i spună asta şi toantei care-l credea straight şi cu toate minţile acasă?!

Eu sunt un om destul de open-minded, însă când vine vorba de bisexualitate, până şi eu îmi ridic semne de întrebare. OK, înţeleg… Suntem în secolul 21, suntem liberi să facem ce alegeri vrem cu privire la orientarea noastră sexuală, dar de ce să nu alegem o tabără once-and-for-all şi să stăm dracului acolo, ca să nu mai generăm confuzii şi să futem şi viaţa altora?! E aiurea să fii sexually confused până la sfârşitul zilelor. Adica, c’mon, înţeleg experimentalismul. Cu toţii experimentăm, mai ales sexual. Dar e oare corect să facem asta la nesfârşit, fără să ţinem cont de ceilalţi? Eu zic că nu-i OK, dar poate sunt doar demodat…

Boner alert la Kaufland

Când stăteam la casă, cutia mea poștală răsufla ușurată. Atunci când ai un câine rău în curte, în recipientul ăla de tablă nu găsești decât strictul necesar: facturi, înștiințări judecătorești și scrisori (asta doar dacă ai vreo rudă certată cu tehnologia). Cum câinii au o anumită afinitate pentru poștași, aceștia consideră probabil că e mai puțin durerors pentru fundul lor să-și îndese acolo toate materialele publicitare decât să îndrăznească să le îndese în cutie.

De când m-am mutat la bloc, îndeplinesc zilnic același ritual. Fie că vreau, fie că nu, golesc cutia poștală de vreo două ori pe zi. Nu, nu primesc scrisori de la fani, nici scrisori de dragoste. Am ghinionul de a mă afla în vecinătatea mai multor retaileri (Cora, Billa, Kaufland, Metro, Selgros), între două centre comerciale (mall-uri, pe limba tuturor) și lângă zeci de firme de pompe funebre. Așa că zilnic aflu cât mă iubesc și cât de important sunt pentru toți cei menționați mai devreme.

Uneori m-apucă dracii, alteori găsesc informații utile și, de cele mai multe ori, găsesc răspunsul la întrebarea „Cum să duci des coșul de gunoi?” Se întâmplă (rareori, dar se întâmplă) să mă amuz teribil pe seama cataloagelor de la retaileri. Luați și priviți ce le-a trecut prin minte celor de la Kaufland să scrie pe unul dintre materialele lor:

IMG_7489

Așadar am aflat că ăștia de la Kaufland sunt TARI pentru mine. Nefericit text, zău așa! Acum, sincer… La ce să mă gândesc când citesc asta? N-au trecut nici măcar două secunde după ce-am citit propoziția asta, că mi-am imaginat personalul masculin de la Kaufland cu o erecție cât casa. Poate dacă aș fi fost femeie m-ar fi încercat un vag sentiment flatant. Dar, slavă cerului, nu sunt, așa că singurul sentiment care mă încearcă e unul de greață și dezgust. Înțeleg că te duci la Kaufland să-ți umpli frigiderul cu carne (printre altele), dar nu la propriu!

Nu încerc să le găsesc nicio scuză, pentru că o asemenea greșeală m-a făcut să nu mai vreau să calc pe la Kaufland în curând (deși hypermarketul e poate unul dintre cele mai bine organizate din câte există), dar cataloagele lor sunt inedite prin faptul că seamănă mai mult cu o revistă, având la sfârșit cuvinte încrucișate, bancuri și rețete. E chiar păcat că au dat cu mucii-n fasole în halul ăsta.

Despre masturbare

O facem aproape în fiecare zi, ne place, însă nu vorbim despre asta. Masturbarea, ca și bărbieritul, reprezintă un obicei tipic masculin pe care ne place să-l practicăm în liniște, în spatele unei uși bine închise, departe de ochii celorlalți. De ce? Pentru că întărește legătura intimă cu noi înșine, cu corpul și implicit penisul nostru.

Let’s face it! Fiecare bărbat își iubește scula. Mi se pare absolut normal, întrucât ne-am născut cu ea și va rămâne atașată pe vecie, asta în cazul în care nu ne lovește sindromul Naomi peste noapte. Eu, spre exemplu, îmi ador penisul. I-aș construi un altar, dacă aș putea. Ca să parafrazez un film vizionat cu mulți ani în urmă, „e așa de frumos încât îmi vine să-i croșetez o căciuliță”. Legătura dintre un bărbat și penisul lui se formează în timp, cu răbdare și muuult exercițiu.

Primul impuls de a ne atinge vine în momentul în care devenim conștienți de propria sexualitate, atunci când ne uităm în chiloți și nu vedem un simplu organ, o pișetoare, ci un instrument de producere a plăcerii. Vom învăța apoi care sunt punctele cheie și stimulii. Din acel moment, va începe o relație bazată pe colaborare și pe respect reciproc. Bărbatul și penisul lui nu vor mai fi uniți doar la nivel fizic, printr-o bucată de piele, ci și psihic, printr-o recunoaștere a plăcerilor pe care le pot experimenta împreună.

Eu am început să mă masturbez pe la 10-11 ani. O făceam cam o dată pe zi, apoi din ce în ce mai des, până a devenit dureros. Mi-am băgat pula (la propriu!) în toate bibelourile bunicii care aveau o gaură încorporată. Deși riscam să rămân blocat, n-am încetat până când circumferința penisului meu n-a depășit dimensiunea standard a găurilor din bibelouri. Apoi am avut un moment „back to basics” și am redescoperit mâna. Desigur, puțin îmi păsa mie dintre legătura spirituală dintre mine și chestia care atârna între picioarele mele. Tot ce voiam era plăcerea, punctul culminant care creștea în intensitate odată cu vârsta.

Mai târziu, am început să dezvolt o relație specială cu penisul meu. Am înțeles că unul fără altul nu se poate. Eu nu pot simți plăcerea fără el, iar el nu se poate distra de capul lui. Acum, legătura dintre mine și el e atât de puternică, încât abia dacă suport să-l atingă altcineva. Am devenit egoist în ceea ce-l privește. Nu i-am pus niciun nume și nici nu mă gândesc s-o fac, pentru că mi se pare o mare prostie. L-am măsurat o singură dată, forțat fiind de un joc cu provocări. Asta a fost acum trei ani. De atunci, nu m-am gândit să repet procedura și, sincer să fiu, nici nu am nevoie. Îmi place ce văd în fiecare dimineață.

Bărbații preferă de obicei un stimul extern în timpul masturbării. Unii folosesc reviste porno, alții se uită la materiale descărcate de pe net, în timp ce alții pur și simplu își folosesc imaginația. Eu prefer a treia metodă. Am de unde, slavă domnului! Reviste porno nu cumpăr. Prefer să dau banii pe țigări. Nu de alta, dar niște poze nu mă stimulează absolut deloc. În schimb, imaginile în mișcare și scenele din capul meu sunt un stimul al dracului de eficient. Materiale porno nu descarc, că și-așa am o viteză de mega-căcat la net. Până se descarcă un clipuleț, îmi trece pofta. Fanteziile infinite pe care mi le creez în fiecare zi sunt mai mult decât suficiente pentru o labă reușită. Însă până și aici sunt pretențios. Nu-mi place orice fantezie. Adică o scenă de genul „Hai, ne futem!” nu mă excită deloc. Prefer fanteziile care au în spate un scenariu bine creat, cele care se desfășoară într-o anumită ordine. Preferatele mele sunt fanteziile care implică violul și în general sexul dur, cu mușcături, cap trântit de toți pereții, mâini și picioare legate cu tot ce se poate. I know I’m a freak…

În timpul masturbării, unii bărbați preferă să rememoreze cea mai bună experiență sexuală prin care au trecut. Asta dacă au avut noroc. Eu încă nu am la activ nicio partidă de cinci stele, pentru că sunt de părere că mai am la dispoziție o groază de timp și pentru că întotdeauna se poate mai bine.

Am întâlnit de-a lungul timpului o groază de colegi de specie care spun că preferă să-și cedeze scula partenerei. Eu nu sunt de aceeași părere. Cu tot respectul, doamnelor și domnișoarelor, dar voi nu sunteți posesoare de penis. Așa că n-aveți de unde să știți ce și cum ne place. Desigur, vă puteți lua după feedback-ul pe care vi-l dăm, dar numai un bărbat poate ști cu adevărat cum să-și manevreze arma din dotare.

De ce m-am apucat să scriu despre asta pe blog? Pentru că așa mi s-a sculat mie, ca să dau un răspuns în acord cu subiectul articolului. Pentru că e blogul meu și pentru că pot! …și pentru că de trei ore citesc la semiotică, cu dicționarul limbii române lângă mine, fără să înțeleg ceva.

Au revoir și baftă la… manevrat! 😉

Cum mi-am petrecut eu Crăciunul

Am urât Crăciunul dintotdeauna. Nici măcar atunci când eram mic nu-mi plăcea. Îmi amintesc primul Crăciun din viața mea datorită (sau, mai bine zis, din cauza) bradului care a căzut peste mine și a instalației care a luat foc, lăsându-mă cu o cicatrice permanentă în podul palmei, sub degetul arătător de la mâna stângă. Și nu, eu nu i-am făcut nimic bradului ca să cadă peste mine. Deșteapta de mama n-a găsit alt suport în care să-l fixeze decât o vază amărâtă. Evident că nu i-a făcut față unui brad de doi metri încărcat cu toate cele!

Câțiva ani mai târziu, în seara de Crăciun, mâța (pe care ulterior am înecat-o în cadă) a doborât pomul de Crăciun. Pe timpul ăla, împodobeam bradul cu globuri de sticlă, păstrate de nu știu câte generații înaintea mea. S-au făcut țăndări, evident, iar eu, în timp ce defilam cu salatele de boeuf prin casă, am călcat în ditamai ciobul. Cred că n-am urlat în viața mea în halul în care am urlat atunci. Țin minte că ciobul mi-a intrat atât de adânc în talpă, încât mama m-a tăiat cu forfecuța de pielițe ca să poată ajunge la el, apoi l-a scos cu penseta (toate astea petrecându-se sub ochii mei!)

Într-un alt an, a lovit-o melancolia anilor copilăriei ei demult trecute, când pomul se împodobea cu lumânări, nu cu luminițe electrice. Și a trecut la fapte. Numai că brad + lumânări = BAD IDEA! Și uite-așa am avut parte de o torță imensă în sufragerie. Mama, disperată, a luat sticla de apă minerală de pe masă și dă-i și toarnă. Numai că toanta uitase că pusese țuică în sticla aia, nu apă. După experiența asta, n-am mai împodobit niciodată brazi naturali, ci ne-am cumpărat unul artificial. Unu la mână, e mult mai greu să-l distrugă mama și doi la mână, scutim un brad nevinovat de la a fi tăiat doar pentru plăcerea noastră de câteva zile.

Crăciunul trecut, maică-mea și nașa, femei trecute de cincizeci de ani, s-au hotărât că au chef să meargă la colindat. Evident că a trebuit să mă târască și pe mine după ele. Am trecut prin atâtea chestii cu astea două, cât să-mi ajungă o viață! Și-au colindat ele ce-au colindat, și-au băut prin fiecare casă tot ce-au prins. Și-uite-așa, când am ajuns la capătul celălalt al orașului, astea două erau bete turtă. Cine le-a dus acasă în cârcă?! Eu! Așa se explică de ce eu nu beau niciodată când vin acasă (pentru că mi se taie pofta de alcool când mă uit la cei din familia mea cum toarnă pe gât).

Crăciunul ăsta a fost cel mai trist din toată viața mea (nu că ar fi fost celelalte mai reușite). E pentru prima oară în viața mea când nu mai simt că sunt acasă, când simt că locul meu nu este aici. Am plecat din București cu hainele de pe mine și cu două genți (una în care o aveam pe Ami, cealaltă plină cu cosmetice) care m-au rupt de spate până am ajuns în autogară. Am avut un noroc incredibil. Am prins autobuzul, deși venisem cu cinci minute înainte să plece și am mai prins și ultimul loc. Probabil am călcat într-un căcat în drum spre autogară, dar nu mi-am dat seama din cauza zăpezii.

Când matahala aia de Dacos a început să se miște, am simțit că mi se rupe sufletul, iar când am ieșit din București abia m-am abținut să nu piș ochii. Senzația asta mă cuprinde când intru sau când ies din trei orașe din România: București (pentru că acolo sunt toți prietenii mei și toți oamenii pe care-i iubesc), Iași (pentru că e chemarea sângelui) și Constanța (pentru că acolo începe povestea vieții mele).

Pe bilet scria că am locul 36, dar era ocupat de un nene al cărui loc fusese ocupat de o tanti al cărei loc fusese la rândul lui ocupat de altcineva. Așa că m-am așezat frumușel pe 40 (singurul care mai rămăsese liber), lângă un nene de vreo patruzeci și ceva de ani care m-a ținut de vorbă tot drumul. Nu știu cum mi se întâmplă, probabil se citește cuvântul „sociabil” pe fruntea mea, de toți necunoscuții pornesc discuții cu mine. Să nu vă gândiți nicio clipă că mă deranjează, însă mă simt ușor stânjenit. Am vorbit despre viața lui, despre situația mizerabilă din România și cele trei ore și jumătate au trecut ca prin minune. Am ajuns în autogara 1 Mai din Vâlcea, care mi-a displăcut dintotdeauna, pentru că e plină de țărani și de țigani.

Până să-mi vină trancaniciul de Brezoi, m-au colindat la țigănuși de mi-a ieșit Crăciunul și pe nas și pe urechi. M-a uimit faptul că unii oameni le dădeau bani doar ca să scape de ei. Am parcurs cei aproximativ 63 de kilometri în compania Oliviei, cea care mi-a fost colegă de bancă din clasa I până-ntr-a XII-a. Așa m-am mai pus și eu la curent cu viața foștilor colegi de liceu. Am aflat cu stupoare că multe colege deja s-au măritat, ba chiar una are și copil (eu încă sper să fi rămas steril de la oreionul pe care l-am făcut la 16 ani).

Brezoiul mi-a părut mai gri și mai rece decât cu vreo doi ani în urmă, când îl părăseam pentru București. A fost pentru prima oară când m-am simțit stingher într-un oraș pe care se presupune că ar trebui să-l iubesc. E un orășel de munte mult prea mic pentru ambițiile mele aflate într-o continuă expansiune. Aș putea spune că seamănă destul de mult cu Moeciu de Jos, doar că aici există și blocuri, iar munții sunt mult mai înalți.

M-am simțit și încă mă simt un străin casa mea. Camerele mi se par prea mari și mi-e frig… Mama mă calcă pe bătături ca de fiecare dată și-mi alterează starea de spirit (care și-așa e vai de steaua ei) cu întrebări stupide. De mâncare nici nu m-am prea atins, pentru că e prea multă și nici măcar nu-mi place carnea de porc. Tot ce fac e să stau în fața calculatorului sau să citesc. Halal existență!

Cum era de așteptat, bradul mi-a căzut din nou în cap când am încercat să mă apropii. Din cauza asta, nici nu m-am mai atins de bomboanele din el. Mi-am primit cadoul de Crăciun cu o expresie oarecum scârbită. Am primit un pulover în carouri de care nu mai reușesc să mă despart, pentru că sunt mort după puloverele în carouri și o cutie frumos ambalată, cu fundă roșie. Pentru că mă gândeam că e vreo banaliatate stupidă, am pus-o jos și i-am tras un șut á la Zinedine Zidane, de s-a dus până în cealaltă parte a sufrageriei. Am cam regretat mișcarea când am aflat că înăuntru se afla un Nokia N95, care a rezistat eroic șutului aplicat de mine.

Cu toate acestea, Crăciunul ăsta n-a fost o pierdere totală. În urmă cu câteva ore, m-am uitat la un film care mi-a plăcut foarte mult: „Dorian Grey”. Spre rușinea mea, n-am citit cartea, deși știu că e o operă literară clasică. Însă filmul mi-a plăcut la nebunie. Am rămas tânjind după societatea înfățișată acolo, după petrecerile fără restricții sau inhibiții, iar scenele mai explicite m-au făcut să mă simt ușor… excitat. Dacă ar fi să-mi aleg o perioadă din istorie în care să trăiesc, cu siguranță ar fi aceea.

O să sune foarte stupid, dar m-am îndrăgostit de paltonul pe care-l poartă personajul principal într-una din scene. Oricât am insistat eu, mama mi-a spus că nu are cum să mi-l cumpere, pentru că e de epocă și așa ceva nu mai există în magazine. Dar nu mă dau bătut. Mi-a plăcut atât de mult, încât sunt hotărât să mi-l confecționez singur. La design vestimentar mă pricep, croitorie am învățat de la bunică-mea, așa că de ce n-aș încerca? Cine știe, poate în curând o să-mi lansez și propria mea linie de haine pentru bărbați. Ar fi interesant, întrucât am o percepție ușor diferită despre masculinitate și eleganță.

Cam ăsta a fost Crăciunul meu ratat. Mi-e dor de prietenii mei și de timpul petrecut cu ei. Poate o să-i revăd de Revelion… Oricum, pe 29 m-am cărat de acasă, chit că va trebui să stau singur-cuc în București de Anul Nou. Încă o zi aici și-o să-mi pierd mințile. Și-așa îmi filează destule lămpi…

Iubirea față de aproapele

Nu știu ce am în ultima vreme, cred că m-am lovit la cap (ceea ce n-ar fi exclus, ținând cont de reputația mea de împiedicat notoriu), dar am o poftă nebună de citit. Până nu demult, uram cărțile. Îmi jurasem că după ce termin facultatea n-o să mai pun în viața mea mâna pe o carte, decât dac-o fi s-o mut dintr-un loc într-altul. Asta se datorește în mare parte faptului că am citit foarte mult la o vârstă la care probabil trebuia să fac ceea ce făceau ceilalți copii. S-au adăugat apoi lecturile obligatorii pentru liceu, iar acum sunt nevoit să citesc cărți care nu-mi plac deloc pentru a trece examenele de la FJSC.

Nu știu care e vârsta de la care un copil ar trebui să înceapă să citească, însă eu am început cam de pe la trei ani. Când eram mic, mergeam foarte des în vizită la niște prieteni de familie. Țin minte că se strângeau destul de mulți oameni (ceea ce se întâmplă și acum). Și, pentru că nu stăteam locului o clipă și începeam să arunc cu scrumiere în capul oamenilor sau să sparg diverse obiecte, oamenii ăștia mă puneau să citesc. Ciudat era că-mi și plăcea, iar cititul era singura modalitate de a mă ține ocupat. Am început cu ziare, am continuat cu cărți de povești, ajungând într-un final să citesc romane de dragoste, în timp ce alți copii încă se jucau cu puța-n țărână.

Presupun că plăcerea de a citi mi-a fost insuflată de bunică-mea, pentru că pe mama n-am văzut-o-n viața mea ținând vreo carte-n mână, în afară de revista „Practic în bucătărie”. În schimb, bunică-mea a citit toate cărțile din bibliotecă de vreo trei-patru ori. Și, trust me, biblioteca mea de acasă cuprinde vreo mie patru sute și ceva de volume (la ultima numărare), ca să nu mai pun la socoteală și volumele arhivate în podul casei din cauza lipsei de spațiu. Din ele, eu am citit doar vreo mie și ceva. Bunica mea obișnuia să spună că atunci când citește o carte trăiește alături de personaje și uită de tot în jurul ei. Cam așa se și întâmpla, pentru că nu de puține ori i se ardea mâncarea pe foc pentru că nu mai lăsa cartea din mână.

Avea ea o carte, „Goodbye Janette” se numea, pe care o citea cam o dată pe an, să zic așa și o punea de fiecare dată pe ultimul raft al bibliotecii, ca să nu ajung eu la ea. Mare greșeală! Un copil e cu atât mai tentat să pună mâna pe lucrul pe care i-l interzice un adult. Așa că, într-o zi, am drogat-o pe bunica cu o doză sănătoasă de somnifere, am luat frumușel un scaun și-am pus mâna pe cartea interzisă. După ce am citit primele zece pagini, am înțeles de ce o ascundea de fiecare dată. A fost prima carte cu tentă erotică explicită pe care am citit-o. Și mi-a trezit sentimente pe care la vârsta aia nu le înțelegeam și nu le puteam defini. Mi-a rămas în minte pasajul descriptiv care o înfățișează pe ea, în genunchi la picioarele lui, descheindu-i șiretul de la cămașa de noapte, eliberându-i penisul erect, al cărui gland pulsa spasmatic. Nu știu de ce am scris asta aici… (roșește)

Când am crescut, cărțile au început să iasă treptat din viața mea. Am descoperit televizorul (pe care acum îl deschid, fără exagerare, doar de două ori pe an), Internetul, sexul și alte chestii mult mai interesante decât cititul. Ori de câte ori încercam să deschid o carte, îmi pierdeam imediat răbdarea, iar șirurile interminabile de caractere îmi provocau migrene îngrozitoare. Mai nasol a fost cu facultatea, unde, fie că voiam sau nu, eram obligat să citesc niște porcării din care nu înțelegeam absolut nimic (a se vedea lucrările de semiotică). Probabil de-asta am început să urăsc cărțile atât de mult.

În curând, voi lăsa magnificul București pentru Brezoiul cenușiu. Va fi o călătorie îngrozitor de plictisitoare, urmată de câteva zile de amărăciune, pentru că mă simt atât de singur și de părăsit acolo… Cât de mult am vrut să scap de acasă și, uite-mă acum! Mă întorc în lanțuri în locul în care am suferit cum poate n-o să mai sufăr niciodată, în locul care-mi trezește numai amintiri dureroase și neplăcute. Mă ține în viață doar speranța că voi pleca la timp ca să prind sfârșitul de an în București, alături de oamenii pe care i-am descoperit recent și de care n-aș mai vrea să mă despart niciodată.

Lăsând lamentările la o parte și revenind la subiectul inițial al acestui articol (cărțile, în caz că nu v-ați dat seama), am de gând să citesc mai mult și să nu mai urăsc cărțile atât de tare. Ca să nu mă plictisesc, voi încerca să citesc în autobuz „Gargui”, o carte pe care am cumpărat-o după ce am văzut-o la o colegă de grupă. Vedeți voi, eu fac tot ceea ce fac în urma unei recomandări. Dacă nu-mi recomandă cineva o carte sau un film, eu nu citesc și nu mă uit din proprie inițiativă. Asta e una dintre numeroasele mele ciudățenii. Mi-ar trebui un consilier permanent care să-mi spună că cărți să citesc și ce filme să vizionez, în urma experienței sale.

De vreo zi și ceva, mă bântuie titlul unei cărți pe care am citit-o doar pe jumătate. Vreau s-o citesc imediat cum ajung acasă. Este vorba despre cartea care dă și titlul acestui articol, „Iubirea față de aproapele”. Nu-mi aminteam autorul, așa că am dat un search pe Google. E scrisă de Pascal Bruckner și vorbește despre viața unui bărbat care alunecă treptat într-o viață de gigolo, ca urmare a educației pe care a primit-o în copilărie (din câte țin eu minte din ce-am citit, mama lui îi dădea bomboane ca să se dezbrace de față cu toată lumea). Deși unele scene au fost tăiate de editor, cartea rămâne un superb studiu despre prostituția masculină, care i-ar face chiar și pe cei mai fioroși bărbați să roșească.

Cum am cumpărat noi, familie decentă și serioasă (yeah, right!), cartea asta, e foarte amuzant. Eram cu maică-mea în mall-ul din Râmnicu Vâlcea și se apropia ziua bunicii. Și ce dracu’ să găsim mai potrivit decât o carte?! Partea proastă era că eu și mama trebuia să alegem cartea. Maică-mea e la fel ca mine: alege o carte după copertă, sau după biografia autorului. Se plimbă ea vreo juma’ de oră prin librărie ca oaia prin iesle și ochește în cele din urmă o carte. O întoarce și citește un sfert din ceea ce scria pe spate. Vede ea cuvinte precum „eseist”, „filosof”, „scriitor prețios” etc. și se hotărăște s-o cumpere, convinsă că a dat peste un roman de valoare. Eu n-am zis nimic. Eram sictirit de faptul că alegeam o carte drept cadou.

Pe drum, pentru că mă plictiseam teribil, i-am cerut cartea ca să mă uit prin ea. Și, când am văzut că aproape fiecare pagină conținea câte-o expresie din câmpul lexical al cuvântului „pulă”, am râs în sinea mea și mi-am zis „OMG, o să facă infarct baba când o să citească asta”. Și cam așa a și fost. Timp de vreo juma’ de oră a urlat încontinuu la mama: „Ești tâmpită la cap?! Tu vrei să mă omori? Ăsta-i cadou?! Scroafo!”.  Am salvat cartea din gunoi și-am citit primele o sută de pagini. Eu sunt un ciudat și jumătate când vine vorba de chestiuni sexuale, așa că mi-a plăcut, evident. Regret doar că n-am apucat s-o termin, însă-mi promit mie însumi că o să fac asta de îndată ce ajung acasă.

Nu știu dacă o să mai apuc să scriu vreun articol până plec… Sunt trist și deprimat din cauză că las în urmă Bucureștiul cu tot ce înseamnă el și nu vreau să mă apuc să scriu din nou articole emo. Mi-e frig, deși calorifele sunt fierbinți. Îmi vine să bocesc, dar cred că mi-e prea rușine să fac asta. (oftează) Cred că mă duc să-mi fac un ceai fierbinte de mentă… 😦

Despre pișare

Am lăbărit-o destul cu căcaturi sentimentale și lacrimogene pe blogul ăsta. Cred că e timpul să scriu din nou despre cele mai ciudate chestii, să fiu ironic și s-o dau pe caterincă. Nu de alta, dar după ce am recitit textele scrise zilele astea, am avut nevoie de două pahare cu apă și-o aspirină ca să-mi treacă greața și durerea de cap. Sau o fi de la vodka ingurgitată cu poftă seara trecută și nu-mi dau eu seama? Hmm… Și, pentru că tot vorbeam de chestii ciudate, ce credeți că m-a trecut pe mine chiar înainte să mă apuc să scriu articolul ăsta? Exact! O pișare.

Stăteam eu așa, pișându-mă, cu scula atârnată deasupra veceului și mă gândem în sinea mea: „Ce-ar fi domne’ să scriu eu despre pișare?”. Chiar! Ce-ar fi? Uite că asta și fac. Pișarea este un lucru despre care mulți preferă să nu vorbească. Adică e o chestie pe care toată lumea o face, dar nimeni nu discută despre asta la cafea sau pe stradă. Ei bine, eu vreau să vorbesc despre pișare, despre felul în care mă piș eu și despre scula mea adorabilă, fără de care viața n-ar avea niciun rost.

De obicei, mă piș dimineața. Mă piș mult și cu spor. Uneori, în timp ce mă piș, desenez diverse forme cu jetul, sau îmi scriu numele cu propria urină (Și e un nume al dracului de lung, deci imaginați-vă cât de mult pot să mă piș). Mă mai piș și-n timpul zilei, dar nu în locuri publice gen cafenele sau restaurante, că nu pot. Pur și simplu nu-mi vine. Stau cu ea atârnată și-i zic „Haidi, Zorro!”. Și Zorro nimic! Prefer să țin în mine și să mă piș când ajung acasă.

O altă chestie! Nu mă pot pișa când e gălăgie. Când stăteam în căminul de baptiști, baia era comună pentru tot etajul și era doar un singur vas de veceu. Pe lângă faptul că stăteam la coadă ca să mă pot pișa, trebuia să stau să aștept până ieșea tot poporul din budă ca să mă pot pișa în liniște. Când n-aveam încotro, îmi astupam urechile și parcă, parcă mai ieșea ceva.

Când eram mic, îmi plăcea să mă piș în sticle. Că erau de Cola, că erau de Pepsi, de sticlă sau de plastic, eu mă pișam în ele într-o voioșie. Maică-mea era disperată de obiceiul ăsta al meu de care m-am ținut cam până pe la 16 ani. Nu neg că și-acum mă mai tentează ori de câte ori văd o sticlă goală. Căra săraca mama la sticle cu pișat din camera mea pân-o apucau crizele.

Mi-aduc aminte că era într-o marți și trebuia să se ridice gunoiul. Tomberonul, evident, plin cu sticlele mele de pișat. Mama, ca să nu se facă de râs, le-a spus gunoierilor că sunt sticle pline cu benzină. Evident că ăia n-au crezut-o, că doar cine ar fi întreg la cap să arunce benzina la gunoi?! Mă mai pișam și prin vazele scumpe ale bunicii, dar tot mai bine era când îmi strecuram scula prin gaura sticlelor și mă eliberam acolo.

Am o teamă generală față de pisoare. Mă inhibă. Ca să nu mai spun că mor eu de rușine când văd că cineva se poate pișa în chestiile alea. Prefer să-mi pun mâna la ochi sau să intru într-un veceu normal. N-aș putea niciodată să mă piș știind că un alt tip se uită la scula mea. N-am complexe legate de mărime (ar fi chiar imposibil), însă mi se pare aiurea. În schimb, ador să mă piș în chiuvetă. E o senzație uimitoare (pentru mine, cel puțin), pe care am descoperit-o recent. Când eram mic, muream de ciudă că n-ajung la chiuvetă, însă acum stau relaxat, cu mâinile la ceafă și mă piș în voie. Mai dau drumul la apă în timp ce mă piș, pentru că, paranoic din fire, am impresia că cel de afară îşi poate da seama ce fac.

La duş nu mă piş foarte des, în mare parte pentru că fac duş la ore la care nu mă trece pişarea. După mine, duşul e pentru labă, nu pentru pişat. Cu natura am foarte mari probleme. Nu ştiu ce-aș face dacă aș merge cu cortul. Probabil piatră la rinichi, pentru că nu mă pot pișa în boscheți nici să-mi tragi palme. Când am fost la Moeciu, era vorba să mergem la o cascadă numită „La Chișetoare”. Când am auzit asta, mi-am zis în gândul meu „A, păi dacă-i pe-așa, n-are niciun rost să mă mai piș la pensiune, că la ce nume are cascada asta, sigur tre’ să fie o toaletă pe-acolo”. Bineînțeles că nu era nicio budă, pentru că nici dracu’ nu s-ar gândi să pună un veceu în mijlocul naturii, lângă o cascadă (fie ea și cu nume predestinat). Și-uite-așa am ținut eu pișarea-n mine pân-am ajuns înapoi la pensiune. Noroc cu Diana, că a fost destul de deșteaptă să facă autostopul și-am ajuns mai repede.

Orice bărbat are o relație aparte cu scula lui. Hei, ce vreți, sunt sculele noastre, sunt parte din noi! Sunt amuzante, ne ajută la o grămadă de chestii și nici nu ne lasă să ne plictisim. Eu îmi iubesc scula! Sunt mândru de ea! Da, nu mi-e rușine s-o spun. De aceea, n-o scot decât atunci când trebuie, am grijă de ea și nu mă culc cu oricine, tocmai pentru că mă gândesc la bunăstarea ei. Nu cred că pot să explic. Scula mea e ceva foarte intim. Prefer să n-o arăt la toată lumea și să nu las foarte multe persoane s-o atingă. Doar eu am voie (și-ncă cum!)

Nu sunt nici exagerat. Nu i-am pus niciun nume și nici n-o măsor regulat. Am măsurat-o o singură dată, cred că pe la 16 ani, dar a mai crescut de atunci (sau cel puțin așa-mi place mie să cred). Mai vorbesc cu ea din când în când, pentru că în anumite privințe doar ea mă înțelege.

Despre scula mea aș putea vorbi până mâine dimineață, dar care ar mai fi hazul?! Mă duc să mă apuc de tema aia idioată la multimedia (mulțumesc, Curus!), din cauza căreia am înghețat azi prin București, făcând poze ca ultimul turist.

Până la următoarea postare, toate cele bune!

Parcuri

Hai să vorbim despre parcuri… Bleah, boooring! Hai să vorbim despre ce semnificație au parcurile pentru mine! Hmm… Might be interesting! Când spui „parc”, te gândești automat la pensionari jucând table pe o bancă, sau la babe care-și plimbă potăile. Nu este și cazul meu. Nu sunt nici pensionar (deși uneori gândesc ca unul), nici nu știu să joc table (spre rușinea mea) și nici câine n-am (Tobița, iartă-mă, dar tu nu ești câine. Ești monstru). Dar îmi plac parcurile. Mai ales cele din Capitală. Bine, nu mă refer aici la TOATE parcurile din București, evident, ci doar la cele mari și cunoscute.

Eu sunt o fire mai ciudată, dar cred că nu mai are rost să spun asta. Majoritatea oamenilor asociază parcurile cu primăvara, când înmuguresc copacii, înfloresc floricelele și zboară fluturașii. Ei bine, eu nu! Copăcei, floricele, fluturași, toate astea nu-s de mine. Mie-mi plac parcurile toamna, sau, și mai bine, iarna (mă refer aici la iernile geroase, lipsite de ninsoare – urăsc zăpada). Nu știu de ce, dar mie mi se pare că parcurile sunt frumoase doar în aceste perioade ale anului.

Primăvara sau vara parcurile sunt înțestate de oameni și plutește în aer o aromă de iubire care pe mine, personal, mă dezgustă. Mie îmi place să merg prin frig îmbrăcat subțire, să mă autoflagelez pentru niște păcate de care nici măcar eu nu sunt conștient. Ador să mă lovească vântul în față, să simt că-mi dau lacrimile și că am halucinații de la ger. Îmi place dezolarea pe care o afișează fiecare copac lipsit de frunze, pentru că mă atinge la suflet durerea mai mult decât ar putea-o face vreodată fericirea.

Recent, am simțit nevoia să ies din casă și să petrec puțin timp cu mine însumi și cu gândurile mele. Și de ce să nu cutreier parcurile, dacă tot am construit atâtea amintiri în ele? Vedeți voi, există trei parcuri în București de care se leagă o trăire, un sentiment, un episod din viața mea. Nu, aceste momente nu sunt fericite. Nu, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele într-un parc, ba dimpotrivă. Cu toate astea, sub semnul fiecărui parc stă o experiență personală.

Cișmigiul… Boemul Cișmigiu… Pentru mine, numai boem n-a fost. Toate întâlnirile din Cișmigiu s-au terminat întotdeauna cu o partidă de sex. Nimic mai mult. Sex trist, sex de nevoie, sex de nervi, sex din răzbunare… Same name, different story. Nu știu cum se face că niciodată nu am depășit acest stadiu, deși au fost cazuri în care mi-aș fi dorit. Știu cel puțin cinci oameni care mi-ar zice „Cuaie, ești prost la cap?! Sex is great!” Da, o fi, dar nu sexul e scopul meu în viață, oricât de obsedat aș putea părea la un moment dat.

Herăstrăul… Imensul Herăstrău… Hm! Toate întâlnirile din Herăstrău s-au terminat cum nu se poate mai prost și mai dureros. Pe cât de mare parcul, pe-atât de mare suferința. A fost ceva mai mult decât sex, trebuie să recunosc, dar tot a trebuit să intervină ceva la un moment dat care să strice totul. Și uite-așa se ducea dracu’ relația, ba cu urlete, ba cu plânsete, ba cu reproșuri. De fapt, e impropriu spus „relație”. Cea mai lungă (hai să-i zic) legătură pe care-am avut-o cu cineva de când sunt în București n-a durat mai mult de o săptămână. Și cică din cauza mea, că am fost prea pretențios și prea încăpățânat. Well, eu sunt genul de persoană căreia nu-i place să fie schimbată. În momentul în care mi se impun reguli sau limite, arivederci Valencia, oricât de mult te-aș fi iubit! Și nu, nu sunt pretențios, sunt eltist. Am mai spus asta. Mi se pare normal să vreau ce e mai bun pentru mine.

Carol… Mărețul parc Carol… Parcul meu favorit. De acesta mă leagă o poveste diferită. Încă de dinainte să vin în București la facultate, mă intriga acest parc. În timp ce prietenii mei bucureșteni îmi povesteau de Cișmigiu și Herăstrău, eu mă gândeam numai la Carol. Când am venit în București, eram pornit să-l văd odată pentru totdeauna. Și n-am avut timp… Într-o noapte, l-am visat (știiiu, e lame să visezi un parc). A doua zi, mi-am adus aminte visul până în cele mai mici detalii. Nu știam dacă ceea ce visasem era adevărat, pentru că nu-l văzusem niciodată. Call me crazy, dar am mers în derivă pe străzi până ce, într-un final, am ajuns acolo. Și da, arăta exact așa cum îl visasem.

De-atunci, parcul Carol a rămas parcul meu de suflet. Ori de câte ori mă simt trist sau deprimat, merg acolo și dispoziția mi se schimbă imediat. Nu știu de ce, nu pot să explic. Poate că reîncarnarea este posibilă și viața mea anterioară are legătură cu parcul ăsta. Asta ar explica felul în care am ajuns la el, fără hartă, fără indicații, fără nimic. În mod surprinzător, parcul Carol nu are nicio legătură cu viața mea sentimentală (încă). Îmi place să cred că acolo, la umbra mausoleului, va avea loc întâlnirea vieții mele, că acolo voi cunoaște persoana lângă care voi rămâne tot restul vieții mele. Poetic, nu? Hmm… Nu știu ce m-a apucat. Vă rog, scuzați latura emo a personalității mele.

Sex cu… năbădăi

N-o să înțeleg niciodată oamenii și pasiunea lor bizară pentru colecționat ciudățenii. Hai să zic că mai merge să colecționezi timbre, monede de pe vremea lu’ Pasvante Chioru’ sau mai știu eu ce alte obiecte mici și total inofensive. Dar cum mama dracu’ să colecționezi brichete!? Mai ales când sunt confecționate din metal solid, iar una singură cântărește vreo trei kilograme. Poftim? Nu e nicio legătură între brichete și sex? Ei bine, este una a dracului de mare. Întrebați cucuiul pe care de vreo două zile îl port cu mândrie în vârful capului și-o să vă spună el cât de nasol e să regulezi o tipă care are o pasiune idioată pentru colecționat brichete.

Marți, ora 07:00. Eu, cu dureri teribile de cap și de măsea, dârdâi în stația de autobuz. După discuția „încinsă” pe care o avusesem la telefon seara trecută cu o tipă, mă hotărâsem să plec la București ca să trec la fapte. Deh, hormonii… Din lipsa unui motiv mai bun, o mințisem pe maică-mea că merg la o aniversare. Ce dracu’ era să-i spun? „Mamă, vezi că mă duc la București să mi-o trag”? În fine… N-o să intru acum în detalii referitoare la mama. O să spun doar că ea crede că sunt un copil cuminte și inocent. Habar n-are ea de ce sunt în stare (mai ales când vine vorba de sex).

Vine autobuzul, urmează îndelungi ore de stat pe scaun și privit călători idioți care belesc ochii (că alte chestii nu se pot beli în public) la pozele deocheate din „Libertatea” sau „Click” și iată că ajung și eu, ca un taur în călduri, în Capitală. Nu m-am dus direct la ea, că na… Tipa e fată serioasă, are job, chestii-trestii… M-am dus în schimb cu Fiara la o cafea și-o șaorma cu somon afumat, în Mall Băneasa, ca niște fițoși „care este”. Partea cu dusul a fost ușoară. Partea cu întorsul s-a dovedit a fi un calvar. Am stat mai mult de o oră prinși în trafic, blocați într-un autobuz căruia i s-ar fi potrivit de minune titulatura de cuptor pe patru roți. Fiara murea de cald, eu muream și de cald, și de poftă (nu, nu poftă de mâncare!).

În sfârșit, ajung eu acasă la tipă. După vreun sfert de oră de discuții sterile, ajungem și-n dormitor. „Mamă, ce-o să mi-o mai trag!” își spunea neuronul meu veșnic aflat în călduri. Când am intrat în dormitor, pe lângă mirosul discret de levănțică și așternuturile verzi de pe pat, am dat cu ochii de zeci de statuete metalice împrăștiate prin toate camera. WTF?! Erau peste tot! Una pe televizor, vreo două pe măsuță, toate vitrinele erau înțestate, deasupra dulapului mai erau vreo douăzeci, ce mai! Era clar că tipa avea o obsesie. „Sunt brichete, dragă!”, mi-a spus ea când a văzut că mă holbam insistent. Adevărul e că singur nu mi-aș fi dat seama de asta. Nu cruțase niciun colțișor de mobilă. Peste tot erau brichete de diverse mărimi și forme. Unele aveau forme de animale, altele de arme, în timp ce majoritatea înfățișau statui și scene celebre.

Am văzut eu destule ciudățenii la viața mea, dar asta parcă le întrecea pe toate. Deasupra patului, pe etajera suspendată, trona o brichetă imensă, care înfățișa scena aia siropoasă din Titanic, cu el care-o ține pe ea în bătaia vântului, etern simbol al romantismului (Bleah!). În jurul ei, alte brichete mai mici, de forme diverse. OK… Ei se părea un lucru normal, eu eram prea „încins” ca să-mi mai pese, așa că ne-am pus pe treabă. După vreo juma’ de oră de hâță-hâța, lucrurile deja începeau să devină serioase. Eu pe ea, ea pe mine și tot așa…

La un moment dat, ne-am dezlănțuit atât de tare încât patul și implicit etajera au început să se zguduie. În timp ce ea mă călărea, a dracu’ brichetă-statuie tot avansa spre marginea etajerei până ce, dintr-o dată, TROSC! M-a pocnit romantismul în cap (la propriu!). Am văzut stele verzi! Bineînțeles că mi-a pierit tot cheful și am plecat de acolo cât am putut de repede, cu pantalonii-n vine și cu mâna la cap. După așa o lovitură puternică în culmile plăcerii, am noroc că-mi mai amintesc cum mă cheamă.

Trecând peste durerea fizică și peste șoc, am învățat o lecție prețioasă. Data viitoare, înainte de toate, o să întreb toate gagicile pe care le întâlnesc dacă au vreo pasiune pentru colecționat obiecte bizare. Nu de alta, dar n-aș vrea să dau peste o colecționară de bolovani, săbii sau mai știu eu ce alte obiecte contondente. Dă-o dracu’ de treabă! E adevărat că elementul-surpriză este binevenit într-o partidă, dar nici chiar așa…

Darkness

Absolute silence. Not even the rough, distorted song on the radio can penetrate through the waves of my troubled mind. By now, the engine of my car has reached over 2,000 rotations per minute, so I switch to third gear and try to drive faster. I hear it roaring and fighting as I grab the stick shift knob and push it forward, to the right and forward again. Up goes the clutch and down goes the gas pedal. Blood starts pumping and small pearls of sweat break through my skin. It’s dark, there is no light ahead, but I don’t give a damn. I don’t care anymore. I stopped carrying long time ago.

Steady flames burn the concrete shell of my heart, slowly breaking it apart bit by bit, inch by inch. The steering wheel’s slipping under my sweaty hands. I feel like I’m losing control, but it feels so darn good. I don’t remember feeling so good in my entire life. Perhaps I’ve been trying to keep everything under control for too long. That used to keep me satisfied. But now that I’m finally learning to let go, I realize the lack of control pleasures me a lot more. It’s like having an orgasm without any sex at all.

My entire existence has been a lie. Still, it’s funny how this goes. As I enjoy my last moments on this earth, I reckon how empty and lonely my life has been. Deliberately, because I’ve silently accepted it, without fighting, without trying to change anything. But it’s too late now. I’ve got an entire highway in front of me and I know I won’t make it alive. In fact, knowing that death is waiting for me around the corner makes me go on, pushing the gas pedal to the floor, embracing the cold but peaceful feeling that comes over me. No pain inside, no trace of sadness left behind.

The engagement ring clenches on my finger, somehow remembering me I’m leaving something behind. Something… I wish I could remember what. Or who. But I can’t. This pain’s way to deep and too strong to remember anything right now. It’s so dark… Like a small humming bird, the night sets on my shoulder, slowly whispering to come and play, silently dragging and alluring me into its dark and nasty games. I don’t try to hold on. There’s no use. Got nothing to lose anyway. My mind completely snaps and my hands fall off the steering wheel. My leg is stuck on the gas. I can’t control myself anymore. As the circuits of my brain keep blocking, the car goes crazy.

There, there… It won’t be long now… My end is near. I’ve already come to terms with it. I don’t know why, but I keep remembering the lullaby my momma used to sing to me before I fell asleep. I suddenly find myself going back to my early years of troubled childhood. Stricken by incomplete memories, attacked by my very own inner self, I find the strength to cry. I used to feel weird about crying. Perhaps I thought crying is for the weak. Oh, how wrong I was! But wait! Maybe I am weak. But who gives a shit?! It’s so close to being over…

I always wondered what people would do with their last breath. Now I use mine to hum a song I don’t even know. Ironic, isn’t it? It has no lyrics, no logic and no substance, but I feel like I’ve been humming It my whole life. It’s the sweet song of sadness, of remorse and clustered pain, trying to get out.

My journey ends not so far ahead. I don’t have time to feel anything. The  shattered glass and the steel pierce through my flesh, destroying all that’s left of me, an empty shell that accommodated a sad soul for too long, without letting it out for one second. But now it’s finally free. But what’s the use…

Silence used to feel so good… But now, quiet scares me because it screams the truth right to my face. But it’s over. It’s finally over! As my body is picked piece by piece by the paramedics, the curtain falls over a stage soaked in sinful blood. My blood. Life goes on untouched, as if I never existed. Behind the silky bars of my new prison, I watch as my body is laid to rest, along with all my memories. For me, the party’s over. The lights are out and the doors are closing. Not even a ray of light will I see again. I’m left in darkness. Complete darkness…