Cavalerisme: Cum însoțești o femeie pe stradă

Mă uit la oamenii și în special la cuplurile pe lângă care trec și observ că în ziua de azi, din ce în ce mai puțini bărbați știu cum să meargă alături de o femeie pe stradă. O fi de vină secolul și societatea haotică în care trăim, unde cei șapte ani de acasă nu mai implică neapărat și respectarea regulilor de conduită socială. Astăzi, doar în cazuri extrem de rare mai vezi un bărbat mergând braț la braț cu o doamnă sau domnișoară.

De ce? Nu pot să înțeleg pentru că, în umila mea opinie, pentru un bărbat, brațul unei femei reprezintă o onoare pe care ea ți-o oferă. Iar pentru o femeie, gestul suprem de încredere față de un bărbat pe care-l admiră sau, în orice caz, față de care nu este total indiferentă. La urma urmei, ce poate fi mai frumos decât strânsoarea delicată a degetelor ei subțiri și îngrijite în jurul brațului tău în timp ce mergeți agale printre străini, tu drept și țanțoș, ea agale și pe tocuri cui?

Obiceiul de a-i oferi brațul unei femei pe stradă s-a născut acum multe secole, undeva prin Londra dacă mai țin eu bine minte. A început ca o chestie mai mult practică, întrucât bărbații obișnuiau să meargă tot timpul pe marginea trotuarului, oferind brațul femeii aflate lângă ei pentru a o proteja de fumul mașinilor, de praful ridicat de acestea sau de stropii de apă ori de câte ori un autoturism lua câte o baltă.

Mai târziu, când orașul a căzut în mizerie, devastat fiind de sărăcie, domnii au făcut schimb de locuri cu partenerele pentru a le feri de clădirile și aleile întunecate unde de cele mai multe ori se ascundeau infractori în așteptarea unei prăzi ușoare. Pe lângă un jaf sau cine știe ce altă grozăvie, puțin fum și câțiva stropi de apă erau mai lesne de îndurat. Oricum ar fi, mersul braț la braț a rezistat în timp și a fost preluat de către societate la nivel global câțiva ani mai târziu, devenind un simbol al eleganței.

A merge alături de o femeie pe stradă, chiar și în societatea modernă în care trăim, reprezintă o mare responsabilitate pentru un bărbat. Și nu din pricina unor potențiali atacatori, ci din pricina faptului că orice femeie trebuie să aibe alături de ea un protector, un braț ferm de care să se sprijine ori de câte ori simte nevoia. Nu pentru c-ar fi mai slabe sau inferioare bărbaților, ci pentru c-așa-i stă bine unei femei, să se lase ajutată și îngrijită.

Ca să fiu înțeles, trebuie să specific că folosind cuvântul „bărbat”, nu mă refer la băiețașul de cartier, cocalar, șmecheraș de Dorobanți sau Pipera, iar folosind cuvântul „femeie” nu mă refer la acele doamne sau domnișoare care n-au purtat în viața lor o fustă sau care beau cot la cot cu bărbații și scuipă semințe pe caldarâm. De la aceste categorii de oameni nu pot avea nicio pretenție. Vorbesc aici despre domnul pentru care croitorul nu este o poreclă din pușcărie și despre doamne sau domnișoare pentru care feminitatea nu înseamnă un decolteu cât mai adânc.

Dacă ești un cavaler adevărat, nu numai că îi vei oferi brațul tău duduii cu care mergi pe stradă, ci te vei abține (dacă ai aceste obiceiuri) de la scuipat, molfăit gumă, discuții despre fotbal, politică și alte subiecte ermetice, înjurături, întors capul după alte femei, remarce deocheate la adresa celorlalte reprezentate ale sexului frumos, fluierat, aruncat gunoaie altundeva decât la coșul de gunoi și, în mod categoric, de la a-ți folosi cealaltă mână pentru a-ți domoli mâncărimile din zonele intime.

Nu zice nimeni să exagerezi ca-n filmele de la Hollywood și să-i întinzi haina pe jos pentru a trece peste o baltă, deși recunosc că aș vrea să văd așa ceva măcar o dată-n realitate. Însă un minim de cavalerism și de atenție zic eu că nu strică unui domn modern. Și, nu uita, faptul că te-ai născut bărbat nu te face neapărat cavaler sau domn. Până acolo, munca-i multă și ambiția trebuie să fie pe măsură!

Despre moarte ca lecție de viață

Citisem ieri articolul ăsta pe blogul lui Cati și, așa cum îi spuneam și ei într-un comentariu, m-am bucurat să citesc o postare atât de personală, fie ea și una atât de tristă. Cu ceva timp în urmă, citeam un alt articol, foarte bine scris, pe blogul Georgianei. Articolele de acest gen sunt motivul pentru care iubesc blogosfera. Apreciez enorm oamenii care-și asumă marele risc de a-și deschide din când în când sufletul în fața unor străini din online, pe lângă advertoriale, articole scrise la bășcălie sau lamentări existențiale. O percep ca pe o dovadă inestimabilă de încredere și apropiere față de mine, un simplu cititor pribeag pe Internet.

Despre moarte nu cred că am mai vorbit până acum, cel puțin nu în profunzime. Și cred că a venit momentul s-o fac, pentru că percepția mea față de acest fenomen este oarecum diferită (cred eu) față de cea a multor oameni.

Când eram mai mititel, încă înrădăcinat în micuțul meu orășel de provincie în care toată lumea se cunoștea cu toată lumea, bunica mea obișnuia să mă ducă tot timpul la priveghiuri și înmormântări ale rudelor sau cunoscuților. La început, n-am priceput mare lucru din ce se întâmpla. Moartea părea un somn adânc și liniștit, cu monede coclite așezate pe pleoape, flori și lumânări pe piept. O odihnă pașnică, presărată din când în când cu plânsete și suspine amare.

Obișnuiam să stau lângă coșciug, să mănânc cozonac și să mă holbez ore în șir la persoana așezată pe catafalc, așteptând să se miște sau să zică ceva din clipă-n clipă. „De ce nu se mișcă?” sau „Când o să se trezească?” au fost întrebările la care bunica mi-a răspuns cu răbdare „Nu se mai trezește. S-a dus în Rai.” Am văzut-o îngropându-și frați și surori, trecând de fiecare dată prin același ritual amar, în care sufletul ei murea puțin câte puțin odată cu cel sau cea trimiși către odihna veșnică. Și atunci, pentru mine, moartea a devenit acel fenomen care-ți rupe sufletul ca pe o așchie. Am înțeles mult mai târziu că moartea nu înseamnă doar durere și în niciun caz nu înseamnă pierdere.

Pentru mine cel din prezent, moartea înseamnă sfârșitul unei lecții pe care cel trecut în neființă a învățat-o, nota finală a unui examen greu și plin de încercări pe care l-a absolvit. Trăiesc cu ferma convingere că venim pe această lume ca să învățăm ce n-am reușit să învățăm în viețile anterioare și plecăm atunci când misiunea noastră pe acest pământ s-a încheiat, când am schimbat tot ce ne-a fost dat să schimbăm la noi și la cei din jurul nostru, când am reușit să semănăm și să cultivăm în ceilalți tot ce-am avut noi mai bun. Și vom renaște iarăși, în alt spațiu și în alt timp, pentru a începe o nouă lecție, un nou capitol din manualul numit viață. Și tot așa la infinit, pentru că oricât ne-am chinui s-o delimităm, s-o categorisim sau s-o definim, viața este un fenomen care ne depășește pe toți.

Nu cred în rai, nu cred în iad. Cred însă în oameni și-n efemeritatea lor. Cred în începuturi și sfârșituri, în lecții și deznodăminte. La capătâiul celor dragi nu-mi va rămâne loc pentru tristețe, ci pentru comemorare, pentru aducere-aminte și recapitulare a lecțiilor pe care le-am învățat de la ei. Pentru că fiecare în parte și-a lăsat amprenta asupra mea cât timp au fost în viață, amprentă care va dăinui atâta timp cât voi trăi și pe care-o voi lăsa și eu la rândul meu asupra celorlalți când voi închide ochii pentru totdeauna. Și pe fiecare dintre ei îi voi găsi undeva în inima mea atunci când voi avea nevoie. Pentru că nu au plecat nicăieri, ci s-au transformat în cele mai frumoase și mai de preț amintiri.

Singurătate

“But the secret is still my own, and my love for you is still unknown…”

Cu ochii înecați în lacrimi, stau lângă tine și privesc cum arzi… Trupul tău, prins între fiarele contorsionate ale mașinii devine o flacără vie, o flacără care arde cu aceeași pasiune cu care tu ai trăit. O fracțiune de secundă, atât ți-a trebuit ca să pierzi controlul mașinii și să ne izbești pe amândoi de stânci. Iar acum zaci fără suflare în stânga mea, cu ochii deschiși și buzele încleștate. Fixezi marea cu privirea ta goală, în timp ce flăcările te devorează treptat. Curând, vei fi doar o grămăjoară de cenușă, pe care briza caldă o va purta spre locurile pe care le-ai iubit. Amintirea ta se va ridica odată cu vântul, va pluti în văzduh, apoi se va așterne din nou pe pământ. Vei deveni sol, vei hrăni plantele, vei intra în uitare…

Aud focul mocnind și mă doare… Mă doare că nu pot să ard odată cu tine. Și-ți aud carnea cum începe să sfârâie… Întocmai ca un ambalaj de gumă aruncat în mijlocul unui foc de tabără, începi să te transformi în scrum. Flăcările îți mângâie chipul cu brațele lui incandescente, dar tu nu te opui. Mi-aș fi dorit atât de mult să pot fi eu cel care-ți dezmiardă fruntea, obrajii și buzele pentru ultima oară, dar focul mi-a luat-o înainte. Încă mai ai cicatricea pe care ți-ai făcut-o pentru mine. Ai vrut să rămânem uniți pentru totdeauna prin durere, prin aceeași arsură de brichetă deasupra încheieturii. Și iată că totul se termină tot cu durere… Totul arde, totul se mistuie în mijlocul flăcărilor care par să danseze în jurul tău.

Reușesc să mă desprind de tine înainte ca focul să ne cuprindă pe amândoi. Nu știu de ce mă zbat să supraviețuiesc, pentru că oricum viața mea nu mai are niciun rost fără tine. Portiera îndoită se opune la început, dar se deschide în cele din urmă cu un scârțâit metalic. Din hainele mele ies șiroaie lungi de fum și aș vrea ca mirosul cărnii tale arse să rămână impregnat în pielea mea pentru eternitate. Desculț și lipsit de vlagă, cutreier șoseaua pustie, lăsându-te în urmă. După doar câțiva pași, mă prăbușesc pe asfaltul cald și-mi îngrop chipul în mâini. Ascult vântul care răscolește coama copacilor de pe colinele din apropiere. Zgomotul lui croindu-și calea printre frunze seamănă cu un bocet amar. Până și el știe că nu mai ești…

Eu ce-o să mă fac acum fără tine? Cum o să mai pot eu trăi știind că ai murit? Îmi ridic privirea, încercând să caut disperat un răspuns în stâncile care se înalță deasupra mea, sau în asfaltul inert de sub picioarele mele. Dar totul în jurul meu e tăcere. Regăsesc în schimb, după atâția ani, marea. Marea Neagră, locul în care începe povestea mea… Marea, cea care mi-a dat viață, cea din apele căreia m-am născut.

La orizont, norii se-adună de furtună. Cerul seamănă cu o coală imensă de hârtie pe care poetul a vărsat din greșeală o călimară de cerneală gri-albăstruie cu câteva secunde înainte să înceapă să-și aștearnă versurile. Contururile se adună, se despart, apoi se reunesc din nou. Un fulger semeț se eliberează din strânsoarea norilor și atinge cu vârful lui suprafața apei. În sinea mea, știu că a venit timpul… Marea, cea care mi-a dat viață, va fi cea care mă va îmbrățișa pentru ultima oară. La ce-mi folosesc mie viața și aerul din plămâni dacă nu te mai pot avea pe tine? Prefer să i le dau înapoi mării, să facă ea ce vrea cu ele. Decât o eternitate fără tine, mai bine mort!

Trupul mi se revigorează de îndată ce tălpile mele întâlnesc pătura abrazivă de nisip. Mă simt ca și cum m-aș întoarce acasă după o perioadă lungă de timp petrecut printre străini. Și marea e-ntr-adevăr casa mea, iar plaja e doar covorul din fața ușii, pe care eu trebuie să-mi șterg cu grijă tălpile înainte de a intra. Simt asta… Îi simt chemarea, îi aud vocea cum îmi strigă numele. Valurile ei se înalță cu fiecare pas de-al meu, se încovoiază și se pregătesc să-mi primească trupul greoi în brațele lor. Da, voi lăsa apa ei înspumată să-mi poarte trupul în larg, voi lăsa peștii să-mi consume carnea putrezită și îmbibată de păcate, îmi voi lăsa oasele obosite să se aștearnă pe fundul mării, printre alge și corăbii scufundate. Mă voi întoarce de unde am venit și voi lua cu mine amintirea ta…

Un vânt puternic se pornește dintr-o dată. Marea devine agitată și furioasă, ca o mamă supărată pe copilul care e gata-gată să facă o prostie. „Întoarce-te!”, îmi strigă vântul, dar eu nu mă-ntorc. „Pleacă!”, urlă stâncile, dar eu nu plec. Continui să merg, deși picioarele mi se afundă din ce în ce mai mult în nisip. Din spumele mării răsare o întreagă orchestră de instrumentiști. Trupurile lor descărnate se interpun între mine și mormântul meu acvatic. Au pleoapele cusute cu fir gros de cânepă și haine zdrențuite, ale căror petice deșirate plutesc agale pe suprafața apei. Ca și atinși de aceeași inspirație divină, se pornesc toți să cânte o simfonie funerară. Arcușurile viorilor urcă, coboară, urcă, coboară pe coardele care stau să se rupă sub apăsarea pătimașă. Trompetele se ridică triumfător în aer, iar sunetul lor brăzdează norii. Cerul le răspunde cu tonul baritonal al tunetului, iar fulgerele luminează întregul tablou dezolant. Arcușul contrabasului se plimbă alene pe coarde, când la dreapta, când la stânga… Undeva, pe o stâncă în mijlocul mării, un pianist frumos răsare de nicăieri, își potrivește mâinile pe claviatura de fildeș și intră în același ritm cu ceilalți. Vântul îi răvășește părul, iar valurile îl izbesc din toate părțile, dar lui nu-i pasă. E hotărât să-și ducă la capăt melodia.

Trec printre ei nepăsător, aruncându-mi din când în când privirea la chipurile lor transfigurate. Valurile îmi mângâie ușor picioarele, iar nisipul ud îmi intră printre degete. În sfârșit, mă voi uni cu marea! Apa e rece, dar eu n-o mai pot simți. Toate simțurile mele au încetat odată cu tine. Cât de mult aș fi vrut să-ți sărut buzele și să te strâng în brațe, tu n-o să știi niciodată… În spatele meu, instrumentiștii se topesc în mare, unul câte unul. Instrumentele amuțesc pe rând. Doar sunetul spart al pianului se mai aude de undeva din depărtare. Epuizat, pianistul se prăbușește cu toată greutatea peste clape, apoi se ridică și face o ultimă plecăciune înainte să-și întindă brațele și să se arunce de pe stâncă, făcându-se una cu marea.

Apa îmi ajunge acum până la gât. Valuri gigantice se înalță în fața ochilor mei, dar reușesc cumva să mă ocolească. În scurt timp, sunt complet scufundat. Apa îmi intră în urechi, în ochi, în plămâni, peste tot… În așteptarea morții, îmi revine în minte imaginea ta și parcă te văd plutind lângă mine. Închid ochii și aștept ca marea să ia înapoi ce-i al ei. Dar ea nu vrea… Un curent puternic mă aruncă din nou la mal. Valurile mă poartă pe brațele lor vânjoase înapoi spre siguranță. E ca și cum marea nu m-ar vrea, ca și cum mama nu ar vrea să-și ucidă propriul fiu. Încerc din nou, dar apa mă respinge.

Sleit de puteri, îmi întind trupul obosit pe niște stânci colțuroase care fac legătura între plajă și mare. Pietrele îmi sfârtecă pielea, iar carnea mi se macină sub greutatea oaselor zdrobite de forța valurilor. E sânge peste tot, sângele meu, pe care l-aș fi vărsat fără să stau pe gânduri pentru tine, mon amour imortelle et impossible. Valurile înspumate se izbesc de stânci, iar apa sărată îmi inundă rănile. Fără tine, nu mai sunt nimic… Doar o bucată de carne vie care-și așteaptă sfârșitul. O căldură neobișnuit de plăcută mă învăluie, căldură care se transformă rapid într-o febră acută. Corpul meu zvâcnește și se zbate. Își duce ultima bătălie pe acest pământ.

Din mine se desprind scântei. Mici fluturași incandescenți se dezlipesc din trupul meu și zboară pretutindeni. Seamănă cu niște tăciuni zburători care plutesc în văzduh, fără țintă. Dar zborul lor se curmă brusc. Aripile li se frâng și cad în mare. Plutesc timp de câteva secunde, apoi se duc la fund cu viteza unei corăbii scufundate de pirați. Se unesc cu marea, așa cum noi doi nu ne vom putea uni niciodată. Focul și apa, într-o îmbrățișare eternă… Din mare se ridică un soare roșiatic, îmbibat în sângele nostru. E ultimul semn de adio, ultimul salut al Universului… Închid ochii și un vers dintr-un cântec trist se stinge ușor pe buzele mele:

“Till now… I always got by on my own… I never really cared until I met you…”