Cavalerisme: Cum însoțești o femeie pe stradă

La braț

Mă uit la oamenii și în special la cuplurile pe lângă care trec și observ că în ziua de azi, din ce în ce mai puțini bărbați știu cum să meargă alături de o femeie pe stradă. O fi de vină secolul și societatea haotică în care trăim, unde cei șapte ani de acasă nu mai implică neapărat și respectarea regulilor de conduită socială. Astăzi, doar în cazuri extrem de rare mai vezi un bărbat mergând braț la braț cu o doamnă sau domnișoară.

De ce? Nu pot să înțeleg pentru că, în umila mea opinie, pentru un bărbat, brațul unei femei reprezintă o onoare pe care ea ți-o oferă. Iar pentru o femeie, gestul suprem de încredere față de un bărbat pe care-l admiră sau, în orice caz, față de care nu este total indiferentă. La urma urmei, ce poate fi mai frumos decât strânsoarea delicată a degetelor ei subțiri și îngrijite în jurul brațului tău în timp ce mergeți agale printre străini, tu drept și țanțoș, ea agale și pe tocuri cui?

Obiceiul de a-i oferi brațul unei femei pe stradă s-a născut acum multe secole, undeva prin Londra dacă mai țin eu bine minte. A început ca o chestie mai mult practică, întrucât bărbații obișnuiau să meargă tot timpul pe marginea trotuarului, oferind brațul femeii aflate lângă ei pentru a o proteja de fumul mașinilor, de praful ridicat de acestea sau de stropii de apă ori de câte ori un autoturism lua câte o baltă.

Mai târziu, când orașul a căzut în mizerie, devastat fiind de sărăcie, domnii au făcut schimb de locuri cu partenerele pentru a le feri de clădirile și aleile întunecate unde de cele mai multe ori se ascundeau infractori în așteptarea unei prăzi ușoare. Pe lângă un jaf sau cine știe ce altă grozăvie, puțin fum și câțiva stropi de apă erau mai lesne de îndurat. Oricum ar fi, mersul braț la braț a rezistat în timp și a fost preluat de către societate la nivel global câțiva ani mai târziu, devenind un simbol al eleganței.

A merge alături de o femeie pe stradă, chiar și în societatea modernă în care trăim, reprezintă o mare responsabilitate pentru un bărbat. Și nu din pricina unor potențiali atacatori, ci din pricina faptului că orice femeie trebuie să aibe alături de ea un protector, un braț ferm de care să se sprijine ori de câte ori simte nevoia. Nu pentru c-ar fi mai slabe sau inferioare bărbaților, ci pentru c-așa-i stă bine unei femei, să se lase ajutată și îngrijită.

Ca să fiu înțeles, trebuie să specific că folosind cuvântul „bărbat”, nu mă refer la băiețașul de cartier, cocalar, șmecheraș de Dorobanți sau Pipera, iar folosind cuvântul „femeie” nu mă refer la acele doamne sau domnișoare care n-au purtat în viața lor o fustă sau care beau cot la cot cu bărbații și scuipă semințe pe caldarâm. De la aceste categorii de oameni nu pot avea nicio pretenție. Vorbesc aici despre domnul pentru care croitorul nu este o poreclă din pușcărie și despre doamne sau domnișoare pentru care feminitatea nu înseamnă un decolteu cât mai adânc.

Dacă ești un cavaler adevărat, nu numai că îi vei oferi brațul tău duduii cu care mergi pe stradă, ci te vei abține (dacă ai aceste obiceiuri) de la scuipat, molfăit gumă, discuții despre fotbal, politică și alte subiecte ermetice, înjurături, întors capul după alte femei, remarce deocheate la adresa celorlalte reprezentate ale sexului frumos, fluierat, aruncat gunoaie altundeva decât la coșul de gunoi și, în mod categoric, de la a-ți folosi cealaltă mână pentru a-ți domoli mâncărimile din zonele intime.

Nu zice nimeni să exagerezi ca-n filmele de la Hollywood și să-i întinzi haina pe jos pentru a trece peste o baltă, deși recunosc că aș vrea să văd așa ceva măcar o dată-n realitate. Însă un minim de cavalerism și de atenție zic eu că nu strică unui domn modern. Și, nu uita, faptul că te-ai născut bărbat nu te face neapărat cavaler sau domn. Până acolo, munca-i multă și ambiția trebuie să fie pe măsură!

Reclame

Isterie de iarnă

Dacă primăvara e timpul pentru astenie, iarna e timpul pentru isterie. Mai ales în București. Nu știu cum se face că, de fiecare dată când ninge în Capitală, toată lumea o ia razna. Traficul se blochează, „Drumul Sării” devine subit „Drumul Plângerii”, iar oamenii devin mai nervoși, mai agitați și mai grăbiți.

Toată vara ne plângem că nu mai avem loc în autobuze, tramvaie și troleibuze, dar ce să mai zic iarna, când ne luăm fiecare ce-avem mai gros pe noi și ne dublăm gabaritul!? Și uite-așa stăm ca niște ouă într-o clocitoare, fără să ne putem mișca și fără să putem respira, din cauza hainelor masive pe care le punem pe noi. De coborât la stația care trebuie nici nu se mai pune problema. Îmbulzeala e atât de mare încât uneori n-ai cum să-ți croiești loc prin mulțimea de moși și babe care, după ce că se mișcă cu viteza luminii stinse, se mai și încăpățânează să stea în fața ușilor. Și dacă îndrăznești să-ncerci să-ți faci loc, ceea ce e dreptul tău până la urmă, tot tu ești ăla nesimțit și prost-crescut.

Eram ieri în 91, venind spre casă după ce nu dormisem o noapte întreagă și după o labageală tristă la examenul de Etică. Trolul, așa cum îl știu dintotdeauna: plin de moși și babe care n-au altceva mai bun de făcut decât să se fâțâie prin oraș de dimineața până seara, în loc să stea acasă, lipiți de calorifere, să-și calmeze reumatismul. Toate bune și frumoase! La Eroilor, se urcă o băbuță vai de steaua ei, trăgând după ea un cărucior de cumpărături. Arăta ca o boschetară veritabilă și de-abia-și târa bășinile. Când s-a așezat în sfârșit pe un scaun, am observat că avea un carton atârnat de gât pe care scria „SUNT BOLNAVĂ”.

Aici ar veni partea în care ar fi trebuit să mi se facă milă, nu? Ete pula! Ce-ar fi să începem să ne scriem toți necazurile pe cartoane și să ni le agățăm de gât?! Credeți că i-ar păsa cuiva? Din părți! Hoașca n-a mârâit nimic tot drumul. A stat liniștită în colțișorul ei până am ajuns la Moghioroș, când s-a ridicat și s-a profilat strategic în fața ușii. Întâmplarea a făcut ca și eu să vreau să cobor la aceeași stație (stau cu o stație mai încolo, dar la Moghioroș urcă o grămadă de lume și nu mă mai pot da jos).

În fața mea, un moșuleț cu o căciulă de astrahan pe cap, iar în fața moșulețului, baba în cauză cu cărucior cu tot. Se deschid larg ușile (în fața lor, evident, o ditamai băltoaca și un morman de zăpadă), iar baba dă să coboare. Însă are o dilemă existențială, mânca-o-ar ciuma: să coboare ea prima, sau să coboare căruciorul? Face un pas în față, apoi altul în spate, revine la poziția inițială, coboară căruciorul, constată că n-a făcut o mișcare inteligentă, apoi îl urcă înapoi în trol. Toate astea în timp ce vreo zece suflete așteptau să coboare în spatele ei.

Și baba nu se lasă! Repetă mișcările descrise mai devreme, se fâțâie în toate părțile, dar tot nu-și dă seama cum să coboare fără să se ude. Moșul din fața mea, la care eu mă așteptam să fie un pensionar respectabil, cu principii, lasă plasele deoparte și-mi împinge baba direct cu fața-n zăpadă. Baba se duce blană, plonjând în băltoaca de pe trotuar, iar căruciorul peste ea. Am rămas tablou! Aș fi făcut eu asta, dar toată lumea m-ar fi acuzat că sunt un puști prost-crescut, lipsit de respectul pentru cei mai în vârstă.

Moșul, satisfăcut, își scutură mâinile, ca și cum ar fi vrut să-i zică „Așea, făi! Acu’ dă din mâini și din picioare, ca să faci îngerași în zăpadă!” Lumii nici că-i pasă de baba lungită în băltoacă. Iese bulucul din trol, alții se urcă liniștiți, iar ea rămâne înfiptă cu capul în zăpadă. Nu m-aș fi așteptat să-i pese cuiva. Prima mea trântă în București a fost în pasajul de la Universitate, unul dintre cele mai aglomerate locuri din Capitală. Și, deși eu muream de rușine pentru că aveam impresia că o să râdă toată lumea de mine, am constat stupefiat că ăia nici măcar nu mă vedeau, darămite să râdă. Altceva m-a mirat pe mine: dacă nici măcar boșorogii nu se mai respectă atunci când vine iarna, unde dracu’ o s-ajungem?

Cam atât cu dilemele existențiale pe ziua de azi. Am de organizat un private party în weekend și numai lista de băuturi (alcoolice, evident) o să-mi ia câteva ore bune. Vă salut și vă sfătuiesc să nu vă lăsați prinși în isteria de iarnă care pune stăpânire peste București în fiecare an.

Dor de București

Nici n-am ajuns bine acasă, că mi-e dor de București. Unii ar spune că sunt cu capu’. Cum să-ți fie dor de un oraș ca Bucureștiul!? Un oraș sufocant și sufocat în același timp? Cum să preferi Bucureștiul în locul orașului natal, de care te leagă atâtea amintiri!? Nici eu nu pot să explic. Știu doar că nu-mi place acasă și vreau să mă întorc. Cât mai repede.

Mi-e dor de aglomerație, de oameni, de magistrala de la Unirii, de Herăstrău, de Cișmigiu, de Carol, de toate acele locuri în care am fost și voi mai merge. Mi-e dor de prieteni, de colegi, de cei pe care i-am cunoscut. Oricât de aiurea sună, mi-e dor și de facultate, de clădirea-frigider în care-mi voi petrece mulți ani de-acum încolo. Mi-e dor de cafenele, de ceainării, de viața în marele oraș…

Am avut grijă ca vineri, înainte să plec, să mă plimb prin locurile pe care le iubesc și de care voi rămâne legat pentru tot restul vieții. Am vrut să iau cu mine imaginea lor, să-mi țină de urât în toate aceste zile în care voi fi departe de București. Când m-am urcat în mașină cu destinația Râmnicu Vâlcea, doar prezența verișoarelor și a mătușii mele m-a oprit să nu izbucnesc în plâns. De altfel, ar fi fost și culmea să bocesc doar pentru că plec din oraș câteva zile. După jumătate de oră de nervi întinși la maxim, am reușit să ieșim pe autostradă. În gândul meu, îi înjuram pe șoferii care veneau din sens opus. Îi consideram norocoși, pentru că ei intrau în București, în timp ce eu ieșeam.

Ca să dau la o parte sentimentul exagerat de melancolie, o să amintesc de o întâmplare amuzantă (pentru unii) și ciudată (pentru mine). Mi s-a întâmplat chiar înainte să plec, în timp ce mă îndreptam spre apartamentul verișoarelor mele din Drumul Taberei. Înainte să încep, trebuie neapărat să precizez că întâmplări ca aceasta mă fac să-i dau dreptate Valentinei. Chiar există muuulți obsedați pe lumea asta!

9:35. Aleea Arutela. Nimeni prin preajmă. Merg gâfâind, cărând laptopul meu (cel mai greu laptop din lume!) și încă o plasă cu haine, parfumuri și alte obiecte asemănătoare. De obicei, se întâmplă ca mintea mea să fie plină cu idei diverse. Ei bine, acum mintea mea era golită de orice idee. Nu mă gândeam la nimic. Mergeam pur și simplu.

La vreo cincizeci de metri în față, un bărbat de vreo patruzeci de ani se oprește și mă salută. Mă uit lung la el. Nu-l cunosc. Nu l-am văzut în viața mea. Nu știu ce vrea. Îl ignor. Continui să merg și trec la vreo jumătate de metru depărtare de el. După ce mai merg eu ce mai merg, dintr-o dată, mă pomenesc cu el mergând pas la pas cu mine. Nu știu dacă tricoul roz pe care-l aveam pe mine a fost de vină, dar m-am trezit cu el zicându-mi în șoaptă:

  • – Nu vrei să-ți sug p**a?
  • – NU! Spun eu, încercând să trec peste șocul propunerii sale. Merg mai departe, dar obsedatul insistă.
  • – Haaai… Numai puțin.
  • – NU!
  • – Hai, nu fii timid!
  • – Da’ nu sunt timid! Îi răspund eu, enervat. Numai că NU VREAU!

Grăbesc pasul, iar individul rămâne puțin în urmă, în fața scării unui bloc. Mă tot îndeamnă să vin cu el, dar eu cotesc la dreapta ca să nu-l mai aud. Cred că am ajuns într-un suflet la verișoarele mele. Doar melancolia despărțirii de București a reușit să învingă șocul prin care treceam.

Ajuns acasă, i-am povestit mamei, iar ea, femeie, dureros de sinceră câteodată, mi-a spus: „Păi vezi că ești prost? Ți-am spus să nu mai pui tricoul ăla pe tine!”.

 ––––

P.S.: Știu că se apropie noaptea Învierii. Nu sunt un tip credincios de felul meu, dar găsesc în sărbătoarea asta un prilej de a le ura celor dragi lucruri frumoase. Aveți grijă totuși să nu faceți dracu’ vreo indigestie de la atâta mâncare și să nu vă îmbătați ca porcii, ca apoi să faceți lucruri pe care mai târziu să le regretați!

Paște(ți) Fericit(i)! 😉