Despre moarte ca lecție de viață

Citisem ieri articolul ăsta pe blogul lui Cati și, așa cum îi spuneam și ei într-un comentariu, m-am bucurat să citesc o postare atât de personală, fie ea și una atât de tristă. Cu ceva timp în urmă, citeam un alt articol, foarte bine scris, pe blogul Georgianei. Articolele de acest gen sunt motivul pentru care iubesc blogosfera. Apreciez enorm oamenii care-și asumă marele risc de a-și deschide din când în când sufletul în fața unor străini din online, pe lângă advertoriale, articole scrise la bășcălie sau lamentări existențiale. O percep ca pe o dovadă inestimabilă de încredere și apropiere față de mine, un simplu cititor pribeag pe Internet.

Despre moarte nu cred că am mai vorbit până acum, cel puțin nu în profunzime. Și cred că a venit momentul s-o fac, pentru că percepția mea față de acest fenomen este oarecum diferită (cred eu) față de cea a multor oameni.

Când eram mai mititel, încă înrădăcinat în micuțul meu orășel de provincie în care toată lumea se cunoștea cu toată lumea, bunica mea obișnuia să mă ducă tot timpul la priveghiuri și înmormântări ale rudelor sau cunoscuților. La început, n-am priceput mare lucru din ce se întâmpla. Moartea părea un somn adânc și liniștit, cu monede coclite așezate pe pleoape, flori și lumânări pe piept. O odihnă pașnică, presărată din când în când cu plânsete și suspine amare.

Obișnuiam să stau lângă coșciug, să mănânc cozonac și să mă holbez ore în șir la persoana așezată pe catafalc, așteptând să se miște sau să zică ceva din clipă-n clipă. „De ce nu se mișcă?” sau „Când o să se trezească?” au fost întrebările la care bunica mi-a răspuns cu răbdare „Nu se mai trezește. S-a dus în Rai.” Am văzut-o îngropându-și frați și surori, trecând de fiecare dată prin același ritual amar, în care sufletul ei murea puțin câte puțin odată cu cel sau cea trimiși către odihna veșnică. Și atunci, pentru mine, moartea a devenit acel fenomen care-ți rupe sufletul ca pe o așchie. Am înțeles mult mai târziu că moartea nu înseamnă doar durere și în niciun caz nu înseamnă pierdere.

Pentru mine cel din prezent, moartea înseamnă sfârșitul unei lecții pe care cel trecut în neființă a învățat-o, nota finală a unui examen greu și plin de încercări pe care l-a absolvit. Trăiesc cu ferma convingere că venim pe această lume ca să învățăm ce n-am reușit să învățăm în viețile anterioare și plecăm atunci când misiunea noastră pe acest pământ s-a încheiat, când am schimbat tot ce ne-a fost dat să schimbăm la noi și la cei din jurul nostru, când am reușit să semănăm și să cultivăm în ceilalți tot ce-am avut noi mai bun. Și vom renaște iarăși, în alt spațiu și în alt timp, pentru a începe o nouă lecție, un nou capitol din manualul numit viață. Și tot așa la infinit, pentru că oricât ne-am chinui s-o delimităm, s-o categorisim sau s-o definim, viața este un fenomen care ne depășește pe toți.

Nu cred în rai, nu cred în iad. Cred însă în oameni și-n efemeritatea lor. Cred în începuturi și sfârșituri, în lecții și deznodăminte. La capătâiul celor dragi nu-mi va rămâne loc pentru tristețe, ci pentru comemorare, pentru aducere-aminte și recapitulare a lecțiilor pe care le-am învățat de la ei. Pentru că fiecare în parte și-a lăsat amprenta asupra mea cât timp au fost în viață, amprentă care va dăinui atâta timp cât voi trăi și pe care-o voi lăsa și eu la rândul meu asupra celorlalți când voi închide ochii pentru totdeauna. Și pe fiecare dintre ei îi voi găsi undeva în inima mea atunci când voi avea nevoie. Pentru că nu au plecat nicăieri, ci s-au transformat în cele mai frumoase și mai de preț amintiri.

Reclame

Filosofii matinale

În dimineața asta m-am trezit cu un gând, o întrebare care-mi bântuie creierul de când am deschis ochii până acum, când scriu aceste rânduri. Uite, eu nu cred în superstiții, obiceiuri și tradiții. Asta înseamnă implicit că viața după moarte, raiul, iadul și purgatoriul există-n mintea mea sub un mare semn de întrebare. Totuși, nu mă pot abține să nu mă întreb dacă după viața asta mai există ceva. Desigur, probabil că asta ne întrebăm cu toții la un moment dat, fie că suntem credincioși sau nu. La o anumită vârstă te-apucă din senin filosofia și parc-ai vrea să fii tu primul care elucidează niște mistere care-i tot scapă omenirii de milenii încoace.

Însă eu n-am ajuns încă la vârsta aia și n-am nici cea mai mică intenție să găsesc răspuns la întrebări la care omenirea e prea leneșă sau prea proastă să găsească singură răspuns. Mă întreb pentru că cunosc oameni care și-au trăit și încă-și trăiesc viața sub semnul suferinței. Și nu mă refer la suferință așa cum tindem s-o percepem noi, ăștia mai tineri („vai, m-a părăsit iubitul/iubita”, „vai, n-am bani nici să-mi cumpăr un pachet de țigări”, „vai, n-am job”). Nu! Mă refer la o suferință pe care mă rog să n-o trăiesc vreodată, o agonie cruntă, cu care se luptă zilnic, de zeci de ani încoace.

Am cunoscut mame care au fost bătute crunt de soți, apoi de copii și-acum de nepoți. Știu persoane care se târăsc cu ultimele puteri prin spitale, nu pentru ei, ci pentru copiii lor loviți de boli necruțătoare. Mame și tați care mor câte-un pic în fiecare zi, odată cu cei cărora le-au dat viață. Cunosc părinți care și-au îngropat copiii, oameni transformați în ne-oameni, ale căror fețe înghețate lângă coșciugele celor mult prea devreme plecați dintre noi n-o să le uit niciodată. Cunosc oameni bolnavi, pentru care medicina în stadiul ei actual nu poate face nimic, oameni care nu mai au nicio șansă, dar care se agață de viață cu ultima lor speranță. Cunosc copii lipsiți de părinți, aruncați mult prea devreme într-o lume crudă, apăsați de poveri pe care nimeni n-ar trebui să le cunoască vreodată. Poate că e greu de crezut, dar sunt în lumea asta oameni care nu știu ce înseamnă fericirea. Oameni despre care ai putea să zici c-au uitat să zâmbească, când în schimb ei nu știu cum să facă asta pentru că n-au zâmbit niciodată.

Ei, și pentru amărâții ăștia cărora viața nu le-a oferit efectiv nimic bun, care au purtat războaie în stare să-l zguduie din temelii chiar și pe cel mai solid om, ce rămâne după ce viața ajunge la sfârșit? Ei ce primesc când se scrie ultima pagină, se pune punct și se-nchide registrul? O viață scrisă-n suferință, zeci de ani de chin, mii de lovituri de bici la care n-au schițat niciun gest, au scrâșnit din dinți și-au mers mai departe, primind cu demnitate următoarea lovitură, fost-au toate în zadar?

Și ce pretenții mai avem noi, cei care am dus o viață normală, cu nici prea multe bune, dar nici prea multe rele să fie mai bine „pe lumea cealaltă”, așa cum spun unii? Nu suntem oare puțin cam ipocriți, puțin cam egoiști să ne-așteptăm la „mai bine” într-o posibilă lume viitoare când deja ne e destul de bine în lumea asta față de unul care nici lacrimi nu mai are să jelească fiecare lovitură pe care i-a dat-o soarta? Gândiți-vă puțin la asta de fiecare dată când vă rupeți o unghie și credeți că s-a terminat lumea, de fiecare dată când aterizați cu șezutul de asfalt și credeți că nu vă veți mai putea ridica. Gândiți-vă că sunt oameni care și-au dus întreaga viață târându-se pe asfaltul pe care voi ați căzut timp de cinci minute. Și dacă pe ei nu-i mai așteaptă nimic bun, nici măcar la sfârșitul vieții, pe voi de ce v-ar aștepta?