La Nuit de L’Homme by Yves Saint Laurent*

„At night anything can happen. A darkly handsome man whose irresistible charm and seduction sweep away everything in their path []

www.ysl-lanuitdelhomme.com

Un parfum reușit trezește o imagine în mintea celui care-l simte pentru prima oară. Un parfum cu adevărat reușit nu crează doar o stare, ci îi proiectează într-un alt univers atât pe cel care-l poartă, cât și pe cei care-l simt. Un parfum mai mult decât reușit este „La Nuit de LHomme” de la Yves Saint Laurent.

Pentru cei care nu mă cunosc, trebuie să aflați mai înainte de toate că sunt genul de bărbat enervant de pretențios și selectiv atunci când vine vorba de parfumuri. Asta pentru că, din punctul meu de vedere, parfumul este ceva mai mult decât lichidul ăla vaporos pe care-l arunci pe tine în grabă, ca să agăți, sau, mai ales în România, ca să maschezi transpirația porcească de care nici în ruptul capului nu te-ai descotorosi cu apă și săpun. Pentru mine, parfumul transcende lumescul și atinge spiritualul, fiind imposibil de definit sau explicat, întocmai ca natura umană. Pentru mine, parfumul se poartă. Nu impregnat în piele, ci în cele mai adânci straturi ale personalității fiecăruia dintre noi.

Mi se întâmplă rar (și când spun rar mă refer la o perioadă de câțiva ani buni) să dau peste un parfum care să-mi placă. Dacă pe majoritatea le primesc cadou (adică nu fac nazuri, întrucât, nu-i așa, calul de dar nu se caută la dinți), le aleg din complezență sau pentru ocazii mai puțin speciale, sunt extrem de puține parfumuri de care mă îndrăgostesc și pe care le adaug pe lista mea, scurtă ce-i drept, de all-time favorites. Deși multe încearcă, nu toate parfumurile reușesc să meargă mai departe de receptorii olfactivi. Aș putea număra pe degetele de la o mână parfumurile care ating un strat mai profund, pentru că există atât de multe nuanțe superficiale care sunt făcute doar să miroasă bine sau nici măcar atât.

De asemenea, nu cumpăr niciodată un parfum imediat cum îl descopăr. Nu e suficient să-l miroși o singură dată și să scoți cardul din portofel. Se prea poate să fii într-o pasă bună sau să fii pur și simplu prea generos cu tine însuți. Un parfum cu adevărat strălucit și potrivit personalității tale te va face să intri într-o parfumerie de cel puțin trei ori până la momentul achiziției. Dacă simți furnicături în talpă de fiecare dată când ești prin preajma unui magazin de parfumuri și dacă te duci țintă spre locul în care știi tu că se află, ignorând toate celelalte sticluțe care mai de care mai ingenios construite, înseamnă că ți-ai găsit cu siguranță parfumul-pereche.

„La Nuit de LHomme” a venit pentru mine ca o gură de aer proaspăt (și parfumat, evident) într-o perioadă în care începusem să-mi pierd speranța că industria parfumurilor masculine ar mai putea ieși la înaintare cu un produs care să mă impresioneze. Pierdut printre rafturile unei parfumerii dintr-un mall bucureștean, la loc retras față de mărcile populare și des folosite, acest parfum a reușit să facă acel lucru pe care extrem de puține parfumuri reușesc să-l facă și anume să-mi atragă atenția. Deși am simțit de la bun început că va fi o alegere potrivită, nu l-am cumpărat pe loc. Așa cum spuneam puțin mai sus, e nevoie de cel puțin trei „adulmecări” pentru a-ți da seama dacă un parfum este sau nu într-adevăr potrivit pentru tine.

De la primul contact, m-a proiectat într-o noapte toridă, într-un amalgam urban de eleganță și modernism. Cerul era întunecat, parțial noros și era lună. Dar nu lună plină, ci jumătate de lună, de genul celei care tronează pe cerul fără stele. Mergeam pe malul unui râu care spinteca orașul în două, plimbându-mi mâna dreaptă de-a lungul ornamentelor de fier ale balustradei care îngrădea apa. Purtam un costum închis la culoare, cu sacou cambrat pe talie și cămașa descheiată la doi nasturi. În timp ce pantofii-mi lăcuiți străbăteau strada bătută-n piatră cubică, un întreg spectacol se desfășura în stânga mea. Femei și bărbați bras à bras întorceau capul după mine înainte de a coborî scările înguste ale cluburilor situate undeva la subsolul unor clădiri vechi, cupluri elegante îmi tăiau calea, râzând și șoptind într-un dialect necunoscut, mașini lucioase apăreau din senin și dispăreau în neant. Orașul fremăta sub apăsarea nemiloasă a unei nopți de vară, lungindu-și spre infinit venele în al căror centru mă aflam. Și totul era întunecat și învăluit în misterul meu…

Pentru cei care nu știu, un parfum este alcătuit din trei note: o simfonie complexă prin valența îmbinărilor, dar îndeajuns de simplă prin numărul de elemente combinate și îmbuteliate într-o sticluță. În ordinea descrescătoare a procesului de identificare, prima notă este accentul, sau acel miros mulțumită căruia putem clasifica un parfum ca fiind masculin sau feminin, sport sau elegant, dulce sau lemnos. „La Nuit de LHomme” are la bază un accent predominant de black pepper, de unde și aroma masculină, picantă, savuroasă și fierbinte a Orientului.

Cea de-a doua notă este ecoul, sau acel element care-i oferă parfumului tărie, dar nu tărie în sensul de impact asupra receptorilor olfactivi, ci mai degrabă în sensul de profunzime și persistență. De asemenea, ecoul este construit pentru a evidenția unul din elementele caracteristice ale fiecărui parfum. În cazul de față, în ecoul subtil de lavandă al parfumului „La Nuit de LHomme” se reflectă nuanțele puternice ale extractului de labdanum.

Nota olfactivă de final a oricărui parfum este menită să impregneze semnătura parfumului în mintea (și preferabil sufletul) celor care iau contact cu el. „La Nuit de LHomme” aduce spre sfârșitul experienței olfactive o atingere suavă de vetiver, un extract la fel de nobil precum toate celelalte ingrediente, permițându-le acestora să se completeze și să construiască o aromă unică, un parfum de neegalat.

La Nuit de L'Homme - Le Parfum - Ambalaj

„La Nuit de LHomme” plusează și la capitolul design de ambalaj (foto). La o primă vedere, sticla cilindrică acoperită de un capac hexagonal greu și supradimensionat nu impresionează absolut deloc, motiv pentru care un procent semnificativ de oameni a refuzat să testeze acest parfum în magazine. Însă aici intervine un aspect destul de rar întâlnit, pe care eu îl apreciez nespus de mult la un produs în general și la un parfum în special: selecția consumatorilor și poziționarea prin ambalaj. Grație designului a cărui lectură necesită un nivel care depășește cu mult granițele superficialității, „La Nuit de LHomme” se poziționează ca un parfum pentru bărbatul modern și sofisticat, intelectual și profund, care poate părea superficial prin aparență, dar care ascunde în interiorul său o oază de spiritualitate, atenție la detalii și profunzime a lecturii semiotice.

Hexagonul, semnătura plastică a întregii colecții „LHomme” de la Yves Saint Laurent, nu suportă de această dată aceeași lectură în plan 2D de până acum. Capacul hexagonal al flaconului „La Nuit de LHomme” trebuie interpretat și citit prin prisma adâncimii planului vizual. Mai pe românește spus, nu ne interesează ca atare forma geometrică, ci mai degrabă profunzimea ei spațială. Cu toate că își păstrează aceleași valențe simbolice ca până acum – echilibru, contopire a forțelor complementare și îmbinare a energiilor cosmice arhetipale: masculin și feminin – profunzimea sa denotă adâncirea și accentuarea misterului, subtil sugerat prin degradeul întunecat al sticlei. Bref, design-ul flaconului reprezintă o invitație de nerefuzat la scufundarea în întuneric, la o excursie palpitantă pe tărâmuri tenebroase, la abandonarea tuturor temerilor față de ceea ce s-ar putea afla acolo unde ochiul uman nu poate pătrunde.

Schimbând registrul dar ancorându-ne tot în sfera vizuală, ca imagine a acestui parfum desăvârșit, casa de parfumuri Yves Saint Laurent l-a ales pe Vincent Cassel (video), actor de origine franceză (d’uh!). Cum toate aspectele legate de acest parfum nu sunt alese la întâmplare, nici imaginea sa publicitară nu face excepție. Vincent s-a remarcat întotdeauna prin roluri misterioase, oferind viață unor personaje complexe și misterioase. Nu voi aminti decât două dintre acestea, fiind singurele care-mi vin în minte acum: François Toulour în „Ocean’s Twelve” și „Ocean’s Thirteen”, dar și Thomas Leroy în „Black Swan”. Atractiv, dar nu din cale-afară, el a avut întotdeauna acel je ne sais quoi tipic bărbaților francezi, pe care Yves Saint Laurent încearcă să-l vândă odată cu acest parfum.

Dacă ar fi să descriu pe scurt „La Nuit de LHomme” de la Yves Saint Laurent, n-aș putea spune decât că este un parfum complet, din toate punctele de vedere. Un adevărat head turner, incitant, tentant și ademenitor. Ție îți va fi imposibil să nu primești complimente atunci când îl porți, iar celor din jurul tău le va fi imposibil să reziste tentației de a se adânci în misterul tău.

Profitez, monsieurs, car La Nuit de LHomme a finalement commencé!

*NOTĂ: Acest articol nu este un advertorial.

Anunțuri

Singurătate

“But the secret is still my own, and my love for you is still unknown…”

Cu ochii înecați în lacrimi, stau lângă tine și privesc cum arzi… Trupul tău, prins între fiarele contorsionate ale mașinii devine o flacără vie, o flacără care arde cu aceeași pasiune cu care tu ai trăit. O fracțiune de secundă, atât ți-a trebuit ca să pierzi controlul mașinii și să ne izbești pe amândoi de stânci. Iar acum zaci fără suflare în stânga mea, cu ochii deschiși și buzele încleștate. Fixezi marea cu privirea ta goală, în timp ce flăcările te devorează treptat. Curând, vei fi doar o grămăjoară de cenușă, pe care briza caldă o va purta spre locurile pe care le-ai iubit. Amintirea ta se va ridica odată cu vântul, va pluti în văzduh, apoi se va așterne din nou pe pământ. Vei deveni sol, vei hrăni plantele, vei intra în uitare…

Aud focul mocnind și mă doare… Mă doare că nu pot să ard odată cu tine. Și-ți aud carnea cum începe să sfârâie… Întocmai ca un ambalaj de gumă aruncat în mijlocul unui foc de tabără, începi să te transformi în scrum. Flăcările îți mângâie chipul cu brațele lui incandescente, dar tu nu te opui. Mi-aș fi dorit atât de mult să pot fi eu cel care-ți dezmiardă fruntea, obrajii și buzele pentru ultima oară, dar focul mi-a luat-o înainte. Încă mai ai cicatricea pe care ți-ai făcut-o pentru mine. Ai vrut să rămânem uniți pentru totdeauna prin durere, prin aceeași arsură de brichetă deasupra încheieturii. Și iată că totul se termină tot cu durere… Totul arde, totul se mistuie în mijlocul flăcărilor care par să danseze în jurul tău.

Reușesc să mă desprind de tine înainte ca focul să ne cuprindă pe amândoi. Nu știu de ce mă zbat să supraviețuiesc, pentru că oricum viața mea nu mai are niciun rost fără tine. Portiera îndoită se opune la început, dar se deschide în cele din urmă cu un scârțâit metalic. Din hainele mele ies șiroaie lungi de fum și aș vrea ca mirosul cărnii tale arse să rămână impregnat în pielea mea pentru eternitate. Desculț și lipsit de vlagă, cutreier șoseaua pustie, lăsându-te în urmă. După doar câțiva pași, mă prăbușesc pe asfaltul cald și-mi îngrop chipul în mâini. Ascult vântul care răscolește coama copacilor de pe colinele din apropiere. Zgomotul lui croindu-și calea printre frunze seamănă cu un bocet amar. Până și el știe că nu mai ești…

Eu ce-o să mă fac acum fără tine? Cum o să mai pot eu trăi știind că ai murit? Îmi ridic privirea, încercând să caut disperat un răspuns în stâncile care se înalță deasupra mea, sau în asfaltul inert de sub picioarele mele. Dar totul în jurul meu e tăcere. Regăsesc în schimb, după atâția ani, marea. Marea Neagră, locul în care începe povestea mea… Marea, cea care mi-a dat viață, cea din apele căreia m-am născut.

La orizont, norii se-adună de furtună. Cerul seamănă cu o coală imensă de hârtie pe care poetul a vărsat din greșeală o călimară de cerneală gri-albăstruie cu câteva secunde înainte să înceapă să-și aștearnă versurile. Contururile se adună, se despart, apoi se reunesc din nou. Un fulger semeț se eliberează din strânsoarea norilor și atinge cu vârful lui suprafața apei. În sinea mea, știu că a venit timpul… Marea, cea care mi-a dat viață, va fi cea care mă va îmbrățișa pentru ultima oară. La ce-mi folosesc mie viața și aerul din plămâni dacă nu te mai pot avea pe tine? Prefer să i le dau înapoi mării, să facă ea ce vrea cu ele. Decât o eternitate fără tine, mai bine mort!

Trupul mi se revigorează de îndată ce tălpile mele întâlnesc pătura abrazivă de nisip. Mă simt ca și cum m-aș întoarce acasă după o perioadă lungă de timp petrecut printre străini. Și marea e-ntr-adevăr casa mea, iar plaja e doar covorul din fața ușii, pe care eu trebuie să-mi șterg cu grijă tălpile înainte de a intra. Simt asta… Îi simt chemarea, îi aud vocea cum îmi strigă numele. Valurile ei se înalță cu fiecare pas de-al meu, se încovoiază și se pregătesc să-mi primească trupul greoi în brațele lor. Da, voi lăsa apa ei înspumată să-mi poarte trupul în larg, voi lăsa peștii să-mi consume carnea putrezită și îmbibată de păcate, îmi voi lăsa oasele obosite să se aștearnă pe fundul mării, printre alge și corăbii scufundate. Mă voi întoarce de unde am venit și voi lua cu mine amintirea ta…

Un vânt puternic se pornește dintr-o dată. Marea devine agitată și furioasă, ca o mamă supărată pe copilul care e gata-gată să facă o prostie. „Întoarce-te!”, îmi strigă vântul, dar eu nu mă-ntorc. „Pleacă!”, urlă stâncile, dar eu nu plec. Continui să merg, deși picioarele mi se afundă din ce în ce mai mult în nisip. Din spumele mării răsare o întreagă orchestră de instrumentiști. Trupurile lor descărnate se interpun între mine și mormântul meu acvatic. Au pleoapele cusute cu fir gros de cânepă și haine zdrențuite, ale căror petice deșirate plutesc agale pe suprafața apei. Ca și atinși de aceeași inspirație divină, se pornesc toți să cânte o simfonie funerară. Arcușurile viorilor urcă, coboară, urcă, coboară pe coardele care stau să se rupă sub apăsarea pătimașă. Trompetele se ridică triumfător în aer, iar sunetul lor brăzdează norii. Cerul le răspunde cu tonul baritonal al tunetului, iar fulgerele luminează întregul tablou dezolant. Arcușul contrabasului se plimbă alene pe coarde, când la dreapta, când la stânga… Undeva, pe o stâncă în mijlocul mării, un pianist frumos răsare de nicăieri, își potrivește mâinile pe claviatura de fildeș și intră în același ritm cu ceilalți. Vântul îi răvășește părul, iar valurile îl izbesc din toate părțile, dar lui nu-i pasă. E hotărât să-și ducă la capăt melodia.

Trec printre ei nepăsător, aruncându-mi din când în când privirea la chipurile lor transfigurate. Valurile îmi mângâie ușor picioarele, iar nisipul ud îmi intră printre degete. În sfârșit, mă voi uni cu marea! Apa e rece, dar eu n-o mai pot simți. Toate simțurile mele au încetat odată cu tine. Cât de mult aș fi vrut să-ți sărut buzele și să te strâng în brațe, tu n-o să știi niciodată… În spatele meu, instrumentiștii se topesc în mare, unul câte unul. Instrumentele amuțesc pe rând. Doar sunetul spart al pianului se mai aude de undeva din depărtare. Epuizat, pianistul se prăbușește cu toată greutatea peste clape, apoi se ridică și face o ultimă plecăciune înainte să-și întindă brațele și să se arunce de pe stâncă, făcându-se una cu marea.

Apa îmi ajunge acum până la gât. Valuri gigantice se înalță în fața ochilor mei, dar reușesc cumva să mă ocolească. În scurt timp, sunt complet scufundat. Apa îmi intră în urechi, în ochi, în plămâni, peste tot… În așteptarea morții, îmi revine în minte imaginea ta și parcă te văd plutind lângă mine. Închid ochii și aștept ca marea să ia înapoi ce-i al ei. Dar ea nu vrea… Un curent puternic mă aruncă din nou la mal. Valurile mă poartă pe brațele lor vânjoase înapoi spre siguranță. E ca și cum marea nu m-ar vrea, ca și cum mama nu ar vrea să-și ucidă propriul fiu. Încerc din nou, dar apa mă respinge.

Sleit de puteri, îmi întind trupul obosit pe niște stânci colțuroase care fac legătura între plajă și mare. Pietrele îmi sfârtecă pielea, iar carnea mi se macină sub greutatea oaselor zdrobite de forța valurilor. E sânge peste tot, sângele meu, pe care l-aș fi vărsat fără să stau pe gânduri pentru tine, mon amour imortelle et impossible. Valurile înspumate se izbesc de stânci, iar apa sărată îmi inundă rănile. Fără tine, nu mai sunt nimic… Doar o bucată de carne vie care-și așteaptă sfârșitul. O căldură neobișnuit de plăcută mă învăluie, căldură care se transformă rapid într-o febră acută. Corpul meu zvâcnește și se zbate. Își duce ultima bătălie pe acest pământ.

Din mine se desprind scântei. Mici fluturași incandescenți se dezlipesc din trupul meu și zboară pretutindeni. Seamănă cu niște tăciuni zburători care plutesc în văzduh, fără țintă. Dar zborul lor se curmă brusc. Aripile li se frâng și cad în mare. Plutesc timp de câteva secunde, apoi se duc la fund cu viteza unei corăbii scufundate de pirați. Se unesc cu marea, așa cum noi doi nu ne vom putea uni niciodată. Focul și apa, într-o îmbrățișare eternă… Din mare se ridică un soare roșiatic, îmbibat în sângele nostru. E ultimul semn de adio, ultimul salut al Universului… Închid ochii și un vers dintr-un cântec trist se stinge ușor pe buzele mele:

“Till now… I always got by on my own… I never really cared until I met you…”