E vineri! Să ne amuzăm!

GQ USA - June 2013 - The Comedy Issue

GQ USA – June 2013 – The Comedy Issue

Dacă tot e vineri azi, propun să ne mai descrețim puțin frunțile cu o povestioară din viața mea (pe care foarte puțini oameni o știu), mai mult sau mai puțin style-ish, inspirată de numărul de iunie al revistei GQ USA, dedicat comediei.

Pentru început, vă las în compania lui Jim Nelson – redactor-șef al GQ USA – și a povestioarei sale amuzante, pe care-o puteți găsi mai jos în varianta originală în limba engleză, pe care mi-am permis s-o traduc în română și s-o adaptez pentru aceia dintre voi care nu vorbesc engleza.

[EN]

[EN]

[RO]

[RO]

Și-acum, să revenim la povestioara mea. Eram încă student. Pe atunci, duceam o viață mult mai zbuciumată și mai angrenată în monden și viață de noapte decât în prezent. Anturajul meu era compus din niște oameni cu o poziție socială excelentă, care trăiau pe picior mare, cu mulți bani, stil, rafinament și clasă. Nu erau vedete, nu apăreau prin tabloide, dar aveau succes și erau cunoscuți printre personalitățile pe care le vedeți în Top 300 Capital.

Eu, pe de altă parte, eram la polul opus. Un biet student abia aterizat din provincie care n-avea nici în clin nici în mânecă cu high-life-ul bucureștean. Singurul numitor comun era această mână de oameni cu care mă împrietenisem (nici azi nu-mi dau seama cum), care mi-au făcut cunoștință cu tot ce înseamnă lumea oamenilor cu bani. Mulțumită lor am învățat cum se poartă un smoking, cum se duce un dialog la nivel înalt și, comicul situației povestit pe îndelete câteva paragrafe mai jos, cum se servește șampania și mai ales la ce temperatură.

High-life-ul n-ar fi nimic fără evenimentele și petrecerile aferente. Organizate uneori cu cele mai banale ocazii (de exemplu: am atins nu-știu-ce cotă la bursa de valori, am efectuat nu-știu-ce tranzacție imobiliară, mi-a murit soacra), evenimentele astea înghițeau o grămadă de bani, iar scopul lor era acela de a te face văzut, remarcat și lăudat printre cunoscuți, care la rândul lor participau cam din aceleași motive (plus băutură și mâncare pe gratis). Ei, și-n toamna acelui an participam și eu – pentru prima oară în toată viețișoara mea anostă – la un asemenea eveniment, târât de prietenii despre care vorbeam mai sus.

Pregătirile au început cu vreo săptămână înainte. Mă refer aici la pregătirile mele, la calvarul prin care am trecut eu pentru a mă transforma din cerșetor în prinț. Prietenii mei aveau doar șapte zile la dispoziție să mă învețe să fiu un gentleman adevărat, să mă îmbrace ca atare și să mă șlefuiască întocmai ca pe-un diamant pe care-l scoți din noroi. Socotit, trebuia lucrat doar la partea de aparențe, pentru că manierele le învățasem la timpul potrivit, de bine de rău mai fusesem și eu scos prin lume și nu eram chiar cel mai socially-awkward guy de pe planetă.

Zis și făcut. Mi-aduc și-acum aminte cu groază de prima mea vizită la hair-stylist. Tremuram mai rău ca la dentist, pentru că nu știam de dracu’-mi face ăla în cap și mă temeam c-o să  ies de acolo mai pocit decât intrasem. N-a fost cazul, slavă cerului. După vreo oră în care am văzut cum zboară părul pe lângă mine în toate direcțiile și după mii și mii de cruci făcute cu limba-n cerul gurii, imaginea din oglindă arăta decent, îngrijită și finisată până-n cele mai mici detalii. Bun, am zis, asta trebuie să fi fost cea mai grea parte. Draci bălțați, că n-a fost!

A urmat manichiura, unde-am stat mai mult cu ochii-nchiși de frica imaginii duduii care manevra cu o dexteritate uluitoare unelte care mai de care mai ascuțite. Fast forward printre restul etapelor de grooming și iată-mă ajuns în fața problemei supreme: cu ce mă îmbrac? Cu smoking, evident, mi-au răspuns prietenii mei (Like, d’uuuh!). Printre puținele piese vestimentare cu care venisem eu în București se numărau fel și fel de chestii, numai smoking nu. Așa că ne-am pus cu toții pe gândit. Să cumpărăm unul nou-nouț n-avea rost, așa că am găsit unul numai bun în garderoba unuia dintre ei, care trebuia doar reajustat pe dimensiunile mele.

Pe furiș, m-am uitat la etichetă și am descifrat cu greu „Ermenegildo Zegna”, sub care cu litere cursive stătea scris „exclusively made for” („creat exclusiv pentru”) urmat de numele prietenului care-mi împrumutase costumul. Instantaneu, m-a apucat amețeala. Dacă numele designerului nu-mi spunea absolut nimic la vremea respectivă, faptul că urma să îmbrac un costum unic, creat special pentru o singură persoană, mi-a zguduit puțin universul.

Am rezolvat-o și cu croitorul, care m-a întors pe toate părțile până a reușit să facă ajustările necesare, fiind astfel cu un pas mai aproape de rezultatul final. Adăugați în ecuație niște pantofi scumpi, un papion pe care am încercat să mi-l ajustez singur vreo juma’ de zi până mi-am băgat picioarele și-am lăsat pe altcineva să mă ajute, butonierele pe care nici până în ziua de astăzi nu știu cum să le prind și cămașa, iar eu eram demn de-a fi pus în vitrină.

Pentru marele eveniment fusesem sfătuit dinainte să zâmbesc constant, să mă port ca și cum aș fi moștenit un munte de aur, iar dacă mă pomenesc într-o conversație despre care n-am nici cel mai mic habar, să dau din cap în semn de aprobare și să rânjesc ca prostu’. Da, e atât de ușor să socializezi cu oamenii bogați. Mai adaug eu aici din propriile-mi observații că dacă încep să se laude, treaba ta ca interlocutor e cu atât mai ușoară. Dacă te prefaci interesat și, din când în când, uimit de realizările lor, o poți scoate lejer la capăt.

În seara cu pricina, intram într-o lume total nouă, fascinantă, odihnitor de superficială. La tot pasul, fețe zâmbitoare, ținute elegante, epatări și complimente măgulitoare, nume de autori, compozitori, designeri, mașini și destinații exotice; un micro-univers al rafinamentului și al bunului-gust, de la băuturi până la mișcările calculate ale fiecărui participant. N-o credeam nici eu, dar ajunsesem să mă obișnuiesc și chiar să-mi placă să fiu printre ei. Iar comicul abia de-aici începe…

Cum stăteam eu relaxat pe verandă, încercând să fiu un partener bun de conversație pentru interlocutorul meu din momentul respectiv, un domn cochet la vreo patruzeci și ceva de ani despre care aflasem între timp că deținea un pachet de acțiuni la o bancă privată, văd un chelner cu o tavă plină de cupe cu șampanie apropiindu-se umil și zâmbitor de noi. „Aleluia!”, îmi venea să strig. Mi-era sete de mă stingeam și nu apucasem să mă apropii de bufet pentru că de când venisem o ținusem în prezentări și schimburi de complimente.

Partenerul meu de conversație ia și el o pauză de la discursul lui referitor la ineficiența protocoalelor băncilor elvețiene și mi se alătură în degustarea șampaniei. Luăm amândoi câte o cupă de pe tavă, ca niște gentlemani adevărați: mai întâi de picior cu o mână, apoi de bază cu cealaltă mână; mijlociu, inelar și degetul mic sub cercul de cristal, arătător și degetul mare deasupra, flancate de-o parte și de alta a piciorului. Nici n-apuc să iau o înghițitură că-l văd pe ăsta făcându-se roșu la față și urlând din toți rărunchii „CHELNEEER!”

Chelnerul face cale-ntoarsă printre invitați, revine lângă noi spășit, iar ăsta începe și-i toarnă: „Cum e posibil așa ceva?! Tu n-ai văzut că șampania asta e caldă? Tu-ți bați joc de noi? Șampania trebuie servită la paișpe grade Celsius. Asta are cel puțin douăzeci!” În tot acest timp, eu urmăream șocat circul, cu șampania-n gură și cupa în mână. Eram pregătit pentru orice, numai pentru așa ceva nu. „Tu mă vezi cum țin paharul? Zi, mă vezi?!”, continuă el. Chelnerul mut de rușine dă din cap în semn de aprobare. „Adică eu mă chinui să-mi mut mâna de pe picior pe bază ca să nu transfer căldură să stric șampania, când ea e deja caldă?”

Deja simt cum mă gâdilă bulele de șampanie pe limbă și, jumătate șocat, jumătate speriat să nu cumva să mă fac de rușine că beau șampanie la mai multe grade decât ar trebui, scuip șampania înapoi în pahar și-l arunc peste umăr în boscheți într-o fracțiune de secundă, să nu mai existe nicio dovadă c-aș fi băut șampanie ca un ignorant. Nu vreau să mă gândesc cât o fi costat paharul ăla pe care eu l-am azvârlit cu atâta naturalețe peste umăr și, mai ales, nu vreau să mă gândesc dacă m-a văzut cineva făcând gestul ăla atât de… spontan, ca să nu-i zic altcumva.

Trecând peste umorul situației, acela cred că a fost pentru mine momentul în care am pornit pe drumul cunoașterii stilului și rafinamentului masculin. Acela a fost startul îmbunătățirii mele ca om, ca bărbat, ca parte a societății civilizate. Nu spun că înainte de asta n-aș fi fost civilizat. Nu, spun doar că începând de atunci am acordat mai multă atenție imaginii mele, privind lumea dintr-o altă perspectivă, în funcție de oamenii cu care intru în contact. Am învățat cum să adaptez o ținută unui eveniment, când și cum să vorbesc, cât să spun și cât să țin pentru mine, cum să ies dintr-o situație penibilă și multe alte lucruri care probabil că unora li se par neînsemnate și superficiale.

Multe dintre aceste lecții le datorez în mod cert revistei GQ, a cărei apariție în România la finele anului 2008 m-a bucurat enorm. Altele, prietenilor mei, prin puterea exemplului. Și altele, mie însumi pentru c-am avut întotdeauna puterea de a recunoaște că se poate mai bine și de a învăța câte o lecție de la fiecare om care a trecut prin viața mea. Gata, ajunge cu sentimentalismele! E vineri! Nu uitați să râdeți, să vă păstrați simțul umorului indiferent cât de rău vă merge pentru că, la urma urmei, asta e cea mai bună și mai ieftină terapie. 🙂

Singurătate

“But the secret is still my own, and my love for you is still unknown…”

Cu ochii înecați în lacrimi, stau lângă tine și privesc cum arzi… Trupul tău, prins între fiarele contorsionate ale mașinii devine o flacără vie, o flacără care arde cu aceeași pasiune cu care tu ai trăit. O fracțiune de secundă, atât ți-a trebuit ca să pierzi controlul mașinii și să ne izbești pe amândoi de stânci. Iar acum zaci fără suflare în stânga mea, cu ochii deschiși și buzele încleștate. Fixezi marea cu privirea ta goală, în timp ce flăcările te devorează treptat. Curând, vei fi doar o grămăjoară de cenușă, pe care briza caldă o va purta spre locurile pe care le-ai iubit. Amintirea ta se va ridica odată cu vântul, va pluti în văzduh, apoi se va așterne din nou pe pământ. Vei deveni sol, vei hrăni plantele, vei intra în uitare…

Aud focul mocnind și mă doare… Mă doare că nu pot să ard odată cu tine. Și-ți aud carnea cum începe să sfârâie… Întocmai ca un ambalaj de gumă aruncat în mijlocul unui foc de tabără, începi să te transformi în scrum. Flăcările îți mângâie chipul cu brațele lui incandescente, dar tu nu te opui. Mi-aș fi dorit atât de mult să pot fi eu cel care-ți dezmiardă fruntea, obrajii și buzele pentru ultima oară, dar focul mi-a luat-o înainte. Încă mai ai cicatricea pe care ți-ai făcut-o pentru mine. Ai vrut să rămânem uniți pentru totdeauna prin durere, prin aceeași arsură de brichetă deasupra încheieturii. Și iată că totul se termină tot cu durere… Totul arde, totul se mistuie în mijlocul flăcărilor care par să danseze în jurul tău.

Reușesc să mă desprind de tine înainte ca focul să ne cuprindă pe amândoi. Nu știu de ce mă zbat să supraviețuiesc, pentru că oricum viața mea nu mai are niciun rost fără tine. Portiera îndoită se opune la început, dar se deschide în cele din urmă cu un scârțâit metalic. Din hainele mele ies șiroaie lungi de fum și aș vrea ca mirosul cărnii tale arse să rămână impregnat în pielea mea pentru eternitate. Desculț și lipsit de vlagă, cutreier șoseaua pustie, lăsându-te în urmă. După doar câțiva pași, mă prăbușesc pe asfaltul cald și-mi îngrop chipul în mâini. Ascult vântul care răscolește coama copacilor de pe colinele din apropiere. Zgomotul lui croindu-și calea printre frunze seamănă cu un bocet amar. Până și el știe că nu mai ești…

Eu ce-o să mă fac acum fără tine? Cum o să mai pot eu trăi știind că ai murit? Îmi ridic privirea, încercând să caut disperat un răspuns în stâncile care se înalță deasupra mea, sau în asfaltul inert de sub picioarele mele. Dar totul în jurul meu e tăcere. Regăsesc în schimb, după atâția ani, marea. Marea Neagră, locul în care începe povestea mea… Marea, cea care mi-a dat viață, cea din apele căreia m-am născut.

La orizont, norii se-adună de furtună. Cerul seamănă cu o coală imensă de hârtie pe care poetul a vărsat din greșeală o călimară de cerneală gri-albăstruie cu câteva secunde înainte să înceapă să-și aștearnă versurile. Contururile se adună, se despart, apoi se reunesc din nou. Un fulger semeț se eliberează din strânsoarea norilor și atinge cu vârful lui suprafața apei. În sinea mea, știu că a venit timpul… Marea, cea care mi-a dat viață, va fi cea care mă va îmbrățișa pentru ultima oară. La ce-mi folosesc mie viața și aerul din plămâni dacă nu te mai pot avea pe tine? Prefer să i le dau înapoi mării, să facă ea ce vrea cu ele. Decât o eternitate fără tine, mai bine mort!

Trupul mi se revigorează de îndată ce tălpile mele întâlnesc pătura abrazivă de nisip. Mă simt ca și cum m-aș întoarce acasă după o perioadă lungă de timp petrecut printre străini. Și marea e-ntr-adevăr casa mea, iar plaja e doar covorul din fața ușii, pe care eu trebuie să-mi șterg cu grijă tălpile înainte de a intra. Simt asta… Îi simt chemarea, îi aud vocea cum îmi strigă numele. Valurile ei se înalță cu fiecare pas de-al meu, se încovoiază și se pregătesc să-mi primească trupul greoi în brațele lor. Da, voi lăsa apa ei înspumată să-mi poarte trupul în larg, voi lăsa peștii să-mi consume carnea putrezită și îmbibată de păcate, îmi voi lăsa oasele obosite să se aștearnă pe fundul mării, printre alge și corăbii scufundate. Mă voi întoarce de unde am venit și voi lua cu mine amintirea ta…

Un vânt puternic se pornește dintr-o dată. Marea devine agitată și furioasă, ca o mamă supărată pe copilul care e gata-gată să facă o prostie. „Întoarce-te!”, îmi strigă vântul, dar eu nu mă-ntorc. „Pleacă!”, urlă stâncile, dar eu nu plec. Continui să merg, deși picioarele mi se afundă din ce în ce mai mult în nisip. Din spumele mării răsare o întreagă orchestră de instrumentiști. Trupurile lor descărnate se interpun între mine și mormântul meu acvatic. Au pleoapele cusute cu fir gros de cânepă și haine zdrențuite, ale căror petice deșirate plutesc agale pe suprafața apei. Ca și atinși de aceeași inspirație divină, se pornesc toți să cânte o simfonie funerară. Arcușurile viorilor urcă, coboară, urcă, coboară pe coardele care stau să se rupă sub apăsarea pătimașă. Trompetele se ridică triumfător în aer, iar sunetul lor brăzdează norii. Cerul le răspunde cu tonul baritonal al tunetului, iar fulgerele luminează întregul tablou dezolant. Arcușul contrabasului se plimbă alene pe coarde, când la dreapta, când la stânga… Undeva, pe o stâncă în mijlocul mării, un pianist frumos răsare de nicăieri, își potrivește mâinile pe claviatura de fildeș și intră în același ritm cu ceilalți. Vântul îi răvășește părul, iar valurile îl izbesc din toate părțile, dar lui nu-i pasă. E hotărât să-și ducă la capăt melodia.

Trec printre ei nepăsător, aruncându-mi din când în când privirea la chipurile lor transfigurate. Valurile îmi mângâie ușor picioarele, iar nisipul ud îmi intră printre degete. În sfârșit, mă voi uni cu marea! Apa e rece, dar eu n-o mai pot simți. Toate simțurile mele au încetat odată cu tine. Cât de mult aș fi vrut să-ți sărut buzele și să te strâng în brațe, tu n-o să știi niciodată… În spatele meu, instrumentiștii se topesc în mare, unul câte unul. Instrumentele amuțesc pe rând. Doar sunetul spart al pianului se mai aude de undeva din depărtare. Epuizat, pianistul se prăbușește cu toată greutatea peste clape, apoi se ridică și face o ultimă plecăciune înainte să-și întindă brațele și să se arunce de pe stâncă, făcându-se una cu marea.

Apa îmi ajunge acum până la gât. Valuri gigantice se înalță în fața ochilor mei, dar reușesc cumva să mă ocolească. În scurt timp, sunt complet scufundat. Apa îmi intră în urechi, în ochi, în plămâni, peste tot… În așteptarea morții, îmi revine în minte imaginea ta și parcă te văd plutind lângă mine. Închid ochii și aștept ca marea să ia înapoi ce-i al ei. Dar ea nu vrea… Un curent puternic mă aruncă din nou la mal. Valurile mă poartă pe brațele lor vânjoase înapoi spre siguranță. E ca și cum marea nu m-ar vrea, ca și cum mama nu ar vrea să-și ucidă propriul fiu. Încerc din nou, dar apa mă respinge.

Sleit de puteri, îmi întind trupul obosit pe niște stânci colțuroase care fac legătura între plajă și mare. Pietrele îmi sfârtecă pielea, iar carnea mi se macină sub greutatea oaselor zdrobite de forța valurilor. E sânge peste tot, sângele meu, pe care l-aș fi vărsat fără să stau pe gânduri pentru tine, mon amour imortelle et impossible. Valurile înspumate se izbesc de stânci, iar apa sărată îmi inundă rănile. Fără tine, nu mai sunt nimic… Doar o bucată de carne vie care-și așteaptă sfârșitul. O căldură neobișnuit de plăcută mă învăluie, căldură care se transformă rapid într-o febră acută. Corpul meu zvâcnește și se zbate. Își duce ultima bătălie pe acest pământ.

Din mine se desprind scântei. Mici fluturași incandescenți se dezlipesc din trupul meu și zboară pretutindeni. Seamănă cu niște tăciuni zburători care plutesc în văzduh, fără țintă. Dar zborul lor se curmă brusc. Aripile li se frâng și cad în mare. Plutesc timp de câteva secunde, apoi se duc la fund cu viteza unei corăbii scufundate de pirați. Se unesc cu marea, așa cum noi doi nu ne vom putea uni niciodată. Focul și apa, într-o îmbrățișare eternă… Din mare se ridică un soare roșiatic, îmbibat în sângele nostru. E ultimul semn de adio, ultimul salut al Universului… Închid ochii și un vers dintr-un cântec trist se stinge ușor pe buzele mele:

“Till now… I always got by on my own… I never really cared until I met you…”