Hai să aruncăm cu căcat!

…sau un titlu mai scurt și mai de impact pentru gândirea românească, educația universitară din România și meseria de PR-ist în această țară absolut minunată.

Am citit ieri pe site-ul revistei Capital un articol referitor la salariul pentru care te-ai putea califica dacă ai absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice la SNSPA. De ce au ales această facultate drept exemplu nu pot să-mi explic, pentru că sunt o grămadă de alte centre universitare care pregătesc specialiști în comunicare și relații publice. Tind să cred, judecând după acest articol și părerile pe care le-am citit în online și auzit în viața de zi cu zi, că SNSPA-ul este una din facultățile spre care se lansează cu fiecare ocazie tone de căcat cu tot cu muștele aferente.

Că tot se mira autoarea articolului mai sus menționat de acest „miraj” pentru marketing și PR și nu înțelegea ea cum de se bat 20 de tineri pe un post de piarist, când domeniile mai tehnice nu au deloc căutare, vin eu și spun că meseria la care ar excela românii nici măcar nu se găsește pe site-urile de recrutare. Aruncător de căcat, la meseria asta mă refer, pentru care românii luați în ansamblu sunt experți din naștere, fără să fie nevoie de vreo facultate.

Așa suntem noi. Pentru nația noastră roș-galben-albastră, în adoption curve ar trebui să se adauge o etapă specială, înainte de early adopters. Și aceea fix aruncător de căcat ar trebui să fie. Pentru că nouă dacă ne pui ceva nou în față, ceva revoluționar, ieșit din comun, ceva altfel, cu care nu suntem obișnuiți și pe care nu-l pricepem, în secunda doi deja aruncăm proiectile cu căcat, fără să ne deranjăm măcar să ne informăm mai întâi. Abia la mult timp după ce vreun lider de opinie adoptă sau sare în apărarea unei idei sau a unui concept, începem și noi ca oile să mâncăm încet, încet ce ni se pune în farfurie.

Aruncând un ochi și peste comentariile respectivului articol și comparându-le cu experiențele din viața de zi cu zi, mi-am dat seama că ne place să aruncăm cu căcat în facultăți cu care n-am avut nicio tangență, doar pentru că s-a întâmplat la un moment dat să cunoaștem un student sau absolvent al facultății respective pe care l-am clasificat drept prost sau retardat. Hai să fim sinceri acum, fiecare pădure are uscăciunile ei. Și la FJSC spre exemplu, facultatea pe care am absolvit-o eu, aveam colegi semi-analfabeți, miserupiști și puturoși, dar asta nu înseamnă că eram toți la fel. Și hai să fim serioși! Toate facultățile din România sunt fix la fel. Fiecare are profi buni și profi care-și bagă picioarele, studenți eminenți și proști făcuți grămadă.

N-are nimeni dreptul să vină la mine și să-mi spună că facultatea pe care am terminat-o e de căcat, dacă n-a făcut aceeași facultate. Da, eu sunt îndreptățit să spun ce nu mi-a convenit la facultatea mea, pentru că de bine de rău eu sunt ăla care timp de trei ani de zile a studiat acolo, deci dacă vorbesc, n-o fac din necunoștință de cauză. La fel e și cu SNSPA-ul sau cu oricare altă facultate. N-ai învățat acolo, nu știi cum e, ciocu’ mic! Că știi tu din auzite e cât se poate de irelevant. Du-te, fă-o și-apoi vorbește cât vrei! Și-o să te convingi că e la fel ca orice altă facultate, cu plusuri și minusuri.

O altă frustrare e legată de meseria asta ingrată de PR-ist, despre care toți își dau cu părerea, dar prea puțini înțeleg cu ce se mănâncă. Spunea cineva prin comentarii că la școlile astea de comunicare și PR înveți să manipulezi nu unul, nu doi, ci mase de oameni. Hai, sictir, frățioare! La primul seminar de introducere în PR pe care l-am făcut, profesoara ne-a zis că în PR trebuie să comunici tot timpul adevărul către publicurile tale. Așa că lasă-mă cu manipularea! Dacă vrei, în facultățile astea înveți să iubești meseria de PR și să te visezi piarist, la câte informații frumos ambalate primești despre acest domeniu.

PR-ul adevărat, PR-ul lui Edward Bernays nu-l înveți nici măcar în agenții. Acolo, dacă vrei, înveți să zâmbești frumos, să faci PR de produs care e atât de popular în ziua de astăzi, să scrii comunicate de presă, să organizezi evenimente și așa mai departe. Da, e bine să stăpânești aceste deprinderi demne de toată stima și lauda, dar ele nu te fac piarist în sensul pur al termenului. PR-ul adevărat, ăla cu manipularea maselor și gestionarea situațiilor de criză se învață cel mai bine în ministere și structurile superioare ale statului, unde nu mai stai cu cafeluța-n față până la ora 11, ci muncești de-ți zbârnâie curu’ până cazi lat.

PR-ul hardcore pe care îl fac după cunoștințele mele doar doi sau trei oameni la momentul actual în România înseamnă să fabrici evenimente, să minți prin omisiune, să iei turma de jurnaliști veșnic însetați după senzațional și să-i direcționezi în așa fel încât să-și îndrepte atenția și să scrie despre ce vrei tu, nu despre ce vor ei, înseamnă studii imagologice în funcție de care setezi agenda media și, nu în ultimul rând, înseamnă să muncești. Da’ să muncești, frate, nu să stai pe Facebook.

Și nu, n-am scos din burtă tot ce-am scris în paragraful anterior. Ca să fie treaba clară, visul meu a fost să devin jurnalist. Așa am ajuns eu la FJSC. Și prin anul doi de facultate, unul din ăștia trei piariști pe care se întâmplă să-l cunosc a venit la mine, mi-a explicat cam cum stă treaba și atunci am realizat că nu pot și nici nu vreau să fiu o marionetă pe care s-o dirijeze băieții deștepți după bunul lor plac. Așa că am preferat să fac orice altceva.

Deci da, există piariști „pe bune” în țara asta, dar vă garantez eu că n-au studiat în universitățile astea. Și nici nu vor veni să predea ca să-i învețe pe alții, pentru că meseria asta de piarist se fură și se învață în câmpul muncii, la fel ca multe alte meserii. Că știi tu pe de rost toate modelele comunicării, etapele gestionării unei crize și cum să interacționezi cu bloggerii, bravo ție, ești deștept și descurcăreț, dar nu piarist!

Așa că, de dragul evoluției țărișoarei noastre și a ieșirii din Evul Mediu, hai să stăm fiecare în banca noastră și să criticăm/lăudăm ce am experimentat pe propria piele în materie de facultăți și universități. Să ne zâmbim mai des și să nu mai dăm la o parte oamenii doar pentru că au terminat SNSPA, ASE, Româno-Americană, Spiru Haret sau mai știu eu ce altă facultate. Că e mai bine așa, vă zic eu. Și-așa acolo sus sunt oameni care vor să ne distrugă. Hai să nu le mai ușurăm munca și să nu ne mai distrugem și noi între noi în mod gratuit!

Reclame

Cavalerisme: Cum însoțești o femeie pe stradă

La braț

Mă uit la oamenii și în special la cuplurile pe lângă care trec și observ că în ziua de azi, din ce în ce mai puțini bărbați știu cum să meargă alături de o femeie pe stradă. O fi de vină secolul și societatea haotică în care trăim, unde cei șapte ani de acasă nu mai implică neapărat și respectarea regulilor de conduită socială. Astăzi, doar în cazuri extrem de rare mai vezi un bărbat mergând braț la braț cu o doamnă sau domnișoară.

De ce? Nu pot să înțeleg pentru că, în umila mea opinie, pentru un bărbat, brațul unei femei reprezintă o onoare pe care ea ți-o oferă. Iar pentru o femeie, gestul suprem de încredere față de un bărbat pe care-l admiră sau, în orice caz, față de care nu este total indiferentă. La urma urmei, ce poate fi mai frumos decât strânsoarea delicată a degetelor ei subțiri și îngrijite în jurul brațului tău în timp ce mergeți agale printre străini, tu drept și țanțoș, ea agale și pe tocuri cui?

Obiceiul de a-i oferi brațul unei femei pe stradă s-a născut acum multe secole, undeva prin Londra dacă mai țin eu bine minte. A început ca o chestie mai mult practică, întrucât bărbații obișnuiau să meargă tot timpul pe marginea trotuarului, oferind brațul femeii aflate lângă ei pentru a o proteja de fumul mașinilor, de praful ridicat de acestea sau de stropii de apă ori de câte ori un autoturism lua câte o baltă.

Mai târziu, când orașul a căzut în mizerie, devastat fiind de sărăcie, domnii au făcut schimb de locuri cu partenerele pentru a le feri de clădirile și aleile întunecate unde de cele mai multe ori se ascundeau infractori în așteptarea unei prăzi ușoare. Pe lângă un jaf sau cine știe ce altă grozăvie, puțin fum și câțiva stropi de apă erau mai lesne de îndurat. Oricum ar fi, mersul braț la braț a rezistat în timp și a fost preluat de către societate la nivel global câțiva ani mai târziu, devenind un simbol al eleganței.

A merge alături de o femeie pe stradă, chiar și în societatea modernă în care trăim, reprezintă o mare responsabilitate pentru un bărbat. Și nu din pricina unor potențiali atacatori, ci din pricina faptului că orice femeie trebuie să aibe alături de ea un protector, un braț ferm de care să se sprijine ori de câte ori simte nevoia. Nu pentru c-ar fi mai slabe sau inferioare bărbaților, ci pentru c-așa-i stă bine unei femei, să se lase ajutată și îngrijită.

Ca să fiu înțeles, trebuie să specific că folosind cuvântul „bărbat”, nu mă refer la băiețașul de cartier, cocalar, șmecheraș de Dorobanți sau Pipera, iar folosind cuvântul „femeie” nu mă refer la acele doamne sau domnișoare care n-au purtat în viața lor o fustă sau care beau cot la cot cu bărbații și scuipă semințe pe caldarâm. De la aceste categorii de oameni nu pot avea nicio pretenție. Vorbesc aici despre domnul pentru care croitorul nu este o poreclă din pușcărie și despre doamne sau domnișoare pentru care feminitatea nu înseamnă un decolteu cât mai adânc.

Dacă ești un cavaler adevărat, nu numai că îi vei oferi brațul tău duduii cu care mergi pe stradă, ci te vei abține (dacă ai aceste obiceiuri) de la scuipat, molfăit gumă, discuții despre fotbal, politică și alte subiecte ermetice, înjurături, întors capul după alte femei, remarce deocheate la adresa celorlalte reprezentate ale sexului frumos, fluierat, aruncat gunoaie altundeva decât la coșul de gunoi și, în mod categoric, de la a-ți folosi cealaltă mână pentru a-ți domoli mâncărimile din zonele intime.

Nu zice nimeni să exagerezi ca-n filmele de la Hollywood și să-i întinzi haina pe jos pentru a trece peste o baltă, deși recunosc că aș vrea să văd așa ceva măcar o dată-n realitate. Însă un minim de cavalerism și de atenție zic eu că nu strică unui domn modern. Și, nu uita, faptul că te-ai născut bărbat nu te face neapărat cavaler sau domn. Până acolo, munca-i multă și ambiția trebuie să fie pe măsură!