Teama de mediocritate

Există trei tipuri de insulte pe care omenirea le detestă. Primele includ cuvântul „măta”. Niciodată „tac-tu”. Întotdeauna va fi „p***a mătii”, „băga-mi-aș p**a în măta”, „s-o f*t pe măta” și așa mai departe. Nimeni nu se leagă de tați. Și nimeni nu s-ar simți jignit dacă cineva l-ar înjura de tată. Să fie oare tații prăpădiții planetei pentru care insultele sunt de prisos, iar mamele niște sfinte, așezate pe un piedestal?

Următoarele pe listă sunt insultele aduse la adresa inteligenței/aspectului unei persoane. E atât de ușor și reconfortant să-i spui cuiva „Bă, ești prost!” sau „Arăți ca un c*r”, nu-i așa?. Pentru unii e sfârșitul lumii, pentru alții mai puțin. Și, în cele din urmă, premiul pentru cea mai detestată insultă îi revine mediocrității. Teama de mediocritate a devenit una dintre cele mai temute boli ale secolului curent. Aproape că nici SIDA nu mai produce același efect psihologic.

În liceu, cel mai urât lucru pe care-l putea spune un profesor despre tine în ședința cu părținții era că ești un elev mediocru.  Adică nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nu te remarcai prin nimic deosebit. Erai o părticică nesemnificativă dintr-o masă de elevi. Când se întâmpla asta, zidul de așteptări pe care-l clădiseră părinții tăi se dărâma într-o clipită. Nimic nu durea mai tare. N-o să înțelegem de ce părinții noștri își doresc să vadă în noi ceea ce ei n-au putut fi niciodată decât atunci când ajungem să procedăm și noi la fel cu odraslele noastre, indiferent cât ne-am jurat în tinerețe să nu repetăm greșelile alor noștri.

În echipa de fotbal, mediocritatea era ceva de nesuportat. Unsprezece băieți, unsprezece recipiente de testosteron sub presiune, toți luptându-se să înscrie, să dea o pasă bună, să impresioneze fetele de pe marginea terenului. Fiecare striga cu disperare „Eu nu sunt mediocru!” Niciodată nu ne-am oprit să ne gândim dacă într-adevăr fetele și oamenii din jur în general ne plăceau pentru ceea ce eram și nu pentru ceea ce încercam cu disperare să fim.

Teama de mediocritate ne împinge uneori spre gesturi extreme. Ajungem să ne culcăm cu cei din conducerea firmei în care lucrăm doar că să scăpăm de postul mediocru care ne-a fost repartizat. Ajungem să fim hipsteri, doar ca să fim altfel. Ajungem să fim genii neînțelese, fără să ne dăm seama că lumea din jurul nostru nu afișează apreciere, ci mai degrabă compasiune. Ajungem să fim ceea ce nu suntem.

Toate acestea se întâmplă pentru că privim atât de mult în jur, pentru că așteptăm în permanență validarea din partea celorlalți. Cel care a spus că omenirea este egoistă s-a înșelat enorm. Noi nu facem nimic fără să ne gândim la ceilalți. Indiferent cât suntem de independenți, întotdeauna întrebarea „oare ce va crede lumea?” răsare în subconștientul nostru. Tăioasă și inopinantă, încercăm s-o negăm, s-o ascundem, dar în cele din urmă ajungem să ne ghidăm viețile și acțiunile după răspunsul la această întrebare.

Cele 15 minute de faimă n-au plecat nicăieri. Doar că acum s-au prelungit. Vrem o viață întreagă plină de faimă. Pentru noi, faima și recunoașterea celorlalți sunt biletul către ieșirea din mediocritate. Ne alegem modele valorizate de societate și ne purtăm ca ele. Nu ne gândim nici măcar pentru o secundă că poate mai sunt alte milioane de oameni care copiază același model și ne trezim din nou prinși în spirala abruptă a mediocrității.

Nu suntem niciodată mulțumiți de noi înșine. Vom fi întotdeauna prea grași, prea slabi, prea păroși, prea nesuferiți, prea… mediocri. Și-acum vă-ntreb: de ce e a atât de rău să fii mediocru? Ce câștigăm dacă lumea ne adoră dar în schimb noi nu putem să trăim cu noi înșine? Cred că a venit timpul să conștientizăm că mediocritatea asta de care ne e atât de frică este de fapt felul nostru unic de a fi și să arătăm mai mult respect față de propria persoană.

Da, dragi români, sunteți frumoși. Fiecare dintre voi e unic. Nu mediocru, unic! Fără să vă chinuiți, fără să încercați să fiți altcineva, sunteți unici. Și chiar dacă nimeni nu vă spune asta, să știți că e mai ușor și mai puțin dureros să înveți să trăiești cu tine însuți decât să încerci să încapi în pantofii altei persoane doar de dragul unei validări sociale care nu înseamnă nimic.

Anunțuri

Singurătate

“But the secret is still my own, and my love for you is still unknown…”

Cu ochii înecați în lacrimi, stau lângă tine și privesc cum arzi… Trupul tău, prins între fiarele contorsionate ale mașinii devine o flacără vie, o flacără care arde cu aceeași pasiune cu care tu ai trăit. O fracțiune de secundă, atât ți-a trebuit ca să pierzi controlul mașinii și să ne izbești pe amândoi de stânci. Iar acum zaci fără suflare în stânga mea, cu ochii deschiși și buzele încleștate. Fixezi marea cu privirea ta goală, în timp ce flăcările te devorează treptat. Curând, vei fi doar o grămăjoară de cenușă, pe care briza caldă o va purta spre locurile pe care le-ai iubit. Amintirea ta se va ridica odată cu vântul, va pluti în văzduh, apoi se va așterne din nou pe pământ. Vei deveni sol, vei hrăni plantele, vei intra în uitare…

Aud focul mocnind și mă doare… Mă doare că nu pot să ard odată cu tine. Și-ți aud carnea cum începe să sfârâie… Întocmai ca un ambalaj de gumă aruncat în mijlocul unui foc de tabără, începi să te transformi în scrum. Flăcările îți mângâie chipul cu brațele lui incandescente, dar tu nu te opui. Mi-aș fi dorit atât de mult să pot fi eu cel care-ți dezmiardă fruntea, obrajii și buzele pentru ultima oară, dar focul mi-a luat-o înainte. Încă mai ai cicatricea pe care ți-ai făcut-o pentru mine. Ai vrut să rămânem uniți pentru totdeauna prin durere, prin aceeași arsură de brichetă deasupra încheieturii. Și iată că totul se termină tot cu durere… Totul arde, totul se mistuie în mijlocul flăcărilor care par să danseze în jurul tău.

Reușesc să mă desprind de tine înainte ca focul să ne cuprindă pe amândoi. Nu știu de ce mă zbat să supraviețuiesc, pentru că oricum viața mea nu mai are niciun rost fără tine. Portiera îndoită se opune la început, dar se deschide în cele din urmă cu un scârțâit metalic. Din hainele mele ies șiroaie lungi de fum și aș vrea ca mirosul cărnii tale arse să rămână impregnat în pielea mea pentru eternitate. Desculț și lipsit de vlagă, cutreier șoseaua pustie, lăsându-te în urmă. După doar câțiva pași, mă prăbușesc pe asfaltul cald și-mi îngrop chipul în mâini. Ascult vântul care răscolește coama copacilor de pe colinele din apropiere. Zgomotul lui croindu-și calea printre frunze seamănă cu un bocet amar. Până și el știe că nu mai ești…

Eu ce-o să mă fac acum fără tine? Cum o să mai pot eu trăi știind că ai murit? Îmi ridic privirea, încercând să caut disperat un răspuns în stâncile care se înalță deasupra mea, sau în asfaltul inert de sub picioarele mele. Dar totul în jurul meu e tăcere. Regăsesc în schimb, după atâția ani, marea. Marea Neagră, locul în care începe povestea mea… Marea, cea care mi-a dat viață, cea din apele căreia m-am născut.

La orizont, norii se-adună de furtună. Cerul seamănă cu o coală imensă de hârtie pe care poetul a vărsat din greșeală o călimară de cerneală gri-albăstruie cu câteva secunde înainte să înceapă să-și aștearnă versurile. Contururile se adună, se despart, apoi se reunesc din nou. Un fulger semeț se eliberează din strânsoarea norilor și atinge cu vârful lui suprafața apei. În sinea mea, știu că a venit timpul… Marea, cea care mi-a dat viață, va fi cea care mă va îmbrățișa pentru ultima oară. La ce-mi folosesc mie viața și aerul din plămâni dacă nu te mai pot avea pe tine? Prefer să i le dau înapoi mării, să facă ea ce vrea cu ele. Decât o eternitate fără tine, mai bine mort!

Trupul mi se revigorează de îndată ce tălpile mele întâlnesc pătura abrazivă de nisip. Mă simt ca și cum m-aș întoarce acasă după o perioadă lungă de timp petrecut printre străini. Și marea e-ntr-adevăr casa mea, iar plaja e doar covorul din fața ușii, pe care eu trebuie să-mi șterg cu grijă tălpile înainte de a intra. Simt asta… Îi simt chemarea, îi aud vocea cum îmi strigă numele. Valurile ei se înalță cu fiecare pas de-al meu, se încovoiază și se pregătesc să-mi primească trupul greoi în brațele lor. Da, voi lăsa apa ei înspumată să-mi poarte trupul în larg, voi lăsa peștii să-mi consume carnea putrezită și îmbibată de păcate, îmi voi lăsa oasele obosite să se aștearnă pe fundul mării, printre alge și corăbii scufundate. Mă voi întoarce de unde am venit și voi lua cu mine amintirea ta…

Un vânt puternic se pornește dintr-o dată. Marea devine agitată și furioasă, ca o mamă supărată pe copilul care e gata-gată să facă o prostie. „Întoarce-te!”, îmi strigă vântul, dar eu nu mă-ntorc. „Pleacă!”, urlă stâncile, dar eu nu plec. Continui să merg, deși picioarele mi se afundă din ce în ce mai mult în nisip. Din spumele mării răsare o întreagă orchestră de instrumentiști. Trupurile lor descărnate se interpun între mine și mormântul meu acvatic. Au pleoapele cusute cu fir gros de cânepă și haine zdrențuite, ale căror petice deșirate plutesc agale pe suprafața apei. Ca și atinși de aceeași inspirație divină, se pornesc toți să cânte o simfonie funerară. Arcușurile viorilor urcă, coboară, urcă, coboară pe coardele care stau să se rupă sub apăsarea pătimașă. Trompetele se ridică triumfător în aer, iar sunetul lor brăzdează norii. Cerul le răspunde cu tonul baritonal al tunetului, iar fulgerele luminează întregul tablou dezolant. Arcușul contrabasului se plimbă alene pe coarde, când la dreapta, când la stânga… Undeva, pe o stâncă în mijlocul mării, un pianist frumos răsare de nicăieri, își potrivește mâinile pe claviatura de fildeș și intră în același ritm cu ceilalți. Vântul îi răvășește părul, iar valurile îl izbesc din toate părțile, dar lui nu-i pasă. E hotărât să-și ducă la capăt melodia.

Trec printre ei nepăsător, aruncându-mi din când în când privirea la chipurile lor transfigurate. Valurile îmi mângâie ușor picioarele, iar nisipul ud îmi intră printre degete. În sfârșit, mă voi uni cu marea! Apa e rece, dar eu n-o mai pot simți. Toate simțurile mele au încetat odată cu tine. Cât de mult aș fi vrut să-ți sărut buzele și să te strâng în brațe, tu n-o să știi niciodată… În spatele meu, instrumentiștii se topesc în mare, unul câte unul. Instrumentele amuțesc pe rând. Doar sunetul spart al pianului se mai aude de undeva din depărtare. Epuizat, pianistul se prăbușește cu toată greutatea peste clape, apoi se ridică și face o ultimă plecăciune înainte să-și întindă brațele și să se arunce de pe stâncă, făcându-se una cu marea.

Apa îmi ajunge acum până la gât. Valuri gigantice se înalță în fața ochilor mei, dar reușesc cumva să mă ocolească. În scurt timp, sunt complet scufundat. Apa îmi intră în urechi, în ochi, în plămâni, peste tot… În așteptarea morții, îmi revine în minte imaginea ta și parcă te văd plutind lângă mine. Închid ochii și aștept ca marea să ia înapoi ce-i al ei. Dar ea nu vrea… Un curent puternic mă aruncă din nou la mal. Valurile mă poartă pe brațele lor vânjoase înapoi spre siguranță. E ca și cum marea nu m-ar vrea, ca și cum mama nu ar vrea să-și ucidă propriul fiu. Încerc din nou, dar apa mă respinge.

Sleit de puteri, îmi întind trupul obosit pe niște stânci colțuroase care fac legătura între plajă și mare. Pietrele îmi sfârtecă pielea, iar carnea mi se macină sub greutatea oaselor zdrobite de forța valurilor. E sânge peste tot, sângele meu, pe care l-aș fi vărsat fără să stau pe gânduri pentru tine, mon amour imortelle et impossible. Valurile înspumate se izbesc de stânci, iar apa sărată îmi inundă rănile. Fără tine, nu mai sunt nimic… Doar o bucată de carne vie care-și așteaptă sfârșitul. O căldură neobișnuit de plăcută mă învăluie, căldură care se transformă rapid într-o febră acută. Corpul meu zvâcnește și se zbate. Își duce ultima bătălie pe acest pământ.

Din mine se desprind scântei. Mici fluturași incandescenți se dezlipesc din trupul meu și zboară pretutindeni. Seamănă cu niște tăciuni zburători care plutesc în văzduh, fără țintă. Dar zborul lor se curmă brusc. Aripile li se frâng și cad în mare. Plutesc timp de câteva secunde, apoi se duc la fund cu viteza unei corăbii scufundate de pirați. Se unesc cu marea, așa cum noi doi nu ne vom putea uni niciodată. Focul și apa, într-o îmbrățișare eternă… Din mare se ridică un soare roșiatic, îmbibat în sângele nostru. E ultimul semn de adio, ultimul salut al Universului… Închid ochii și un vers dintr-un cântec trist se stinge ușor pe buzele mele:

“Till now… I always got by on my own… I never really cared until I met you…”