La voi în România … ?

Ori de câte ori nimeresc într-o țară străină sau port o conversație cu un cetățean non-român, am parte de cel puțin două situații jenibile. Prima e legată de naționalitatea mea, iar cea de-a doua de întrebarea incompletă din titlu pe care-o voi explica puțin mai jos.

Nu știu cum se face, dar când un străin mă întreabă ce nație sunt și eu răspund „român”, interlocutorul erupe subit într-o semi-criză de râs. Și nu mă crede. Nu mă crede că-s român până nu scot buletinul sau pașaportul. De-a lungul timpului am fost luat drept polonez, rus, suedez, norvegian, australian sau american. Dar drept român, niciodată!

Pentru că nu împărtășesc nicio trăsătură a fizionomiei cetățenilor români („fețe de ciobani” cum le spune un conațional) și pentru că am obosit să mă joc de-a „ghicește-mi naționalitatea”, îi las să mă ia drept ce-or vrea și cu asta basta. Să trecem acum la cea de-a doua situație jenibilă în cinstea căreia am și vrut să scriu aceste rânduri, întrucât mie mi se pare că reflectă oarecum părerea pe care o au diverse țări despre noi ca nație.

Prima oară am pățit-o în Franța. Eram la un festival internațional de film și întâmplarea făcea să vizionăm un lungmetraj premiat și răspremiat despre istoria țiganilor. Filmul urmărea evoluția și exodul țiganilor de la origini până astăzi. Inevitabil, s-a ajuns și în Românica, țară care exportă anual zeci de cetățeni colorați către țara lui Voltaire, chestie pentru care francezii sunt în al nouălea cer. Not!

Eeeeei, și când s-a ajuns în Românica, montajul a făcut ca o scenă în care un țigan dansa sârba pe islaz cu un maidanez (nimic ieșit din comun, trecem peste) să fie imediat urmată de un cadru cu un tuci în care sfârâiau sute de bucăți de carne. Pentru mine, un artificiu de montaj, o succesiune de cadre fără nicio legătură. Francezii însă au făcut ochii cât cepele, și-au dus mâna la gură în semn de „Oh, la la” și-atunci a fost pentru prima oară când am auzit prima întrebare din seria „Voi în România … ?”

„VOI ÎN ROMÂNIA MÂNCAȚI CÂINI?!” m-au întrebat franțujii scârbiți, stupefiați și indignați. Da, fraților, mâncăm câini în România, cum să nu. Haida de! Că dacă-i mâncam, mai venea Brigitte Bardot a voastră să-și bată pula de noi că avem prea mulți pe stradă? Dă-i și explică-le francezilor cât mai diplomatic posibil că e o chestie de montaj, de coincidență și de succesiune a cadrelor. Nem tu dom, vorba aia!

Un amic american care la un moment dat făcea parte din juriul unui festival prestigios de publicitate, uitându-se peste niște reclame înscrise de România și descoperind niște greșeli grave de copy, m-a întrebat șocat „VOI ÎN ROMÂNIA N-AVEȚI PROOFREADERI?!” Probabil că întrebarea lui mi s-ar fi părut exagerată dacă n-aș fi văzut cum stă treaba în agențiile lor. La americani, nimic nu iese din departamentul de creație fără să fie verificat de cel puțin doi proofreaderi.

Ce este un proofreader? Pentru noi, un extraterestru. Pentru ei, un nene care toată ziua verifică și corectează reclamele, prezentările și orice material care urmează a fi trimis la client, tipar sau TV. Proofreader-ul de copy se asigură că sunt respectate gramatica, ortografia și sensul, iar cel de art direction verifică corectitudinea proporțiilor, a perspectivelor și cromaticii, ambii efectuând modificări acolo unde consideră ei de cuviință.

Fix aceeași întrebare („VOI ÎN ROMÂNIA N-AVEȚI PROOFREADERI?!”) am primit-o tot de la un american, de data asta unul care lucrează la Fox News, care știe cât de cât româna, dat fiind faptul că e căsătorit de ani buni cu o româncă.

Cum stătea el într-o zi în biroul lui din New York, omul s-a apucat din pură curiozitate să citească niște articole online din presa românească. Nu, nu din Cancan sau Libertatea, ci dintr-un cotidian românesc care se vrea a fi serios și de calitate. Și omu’ ăsta, cu româna lui de baltă prinsă de la nevastă-sa, a fost în stare să semnaleze o grămadă de litere mâncate, vreo două dezacorduri și câteva greșeli gramaticale.

Nu, dragii mei americani, noi în România n-avem proofreaderi. Nici în presă, nici în publicitate, nici nicăieri. Și n-o spun la modul sarcastic, ci în cel mai umil și sincer mod posibil. La noi, detaliile nu fac diferența. Nu contează calitatea produsului final. Contează să reușim să-l scoatem la timp. Proofreaderi?! Hai sictir, Gogule! Las’ că merge treaba și fără.

O australiancă m-a întrebat în urmă cu ceva timp „VOI ÎN ROMÂNIA SUNTEȚI MAI MULȚI ȚIGANI, SAU MAI MULȚI ALBI?” Da, fix așa, doar că-n engleză. Era ca și cum aș fi întrebat-o eu dacă la ei în Australia sunt mai mulți canguri decât oameni. Ce să-i spun? Că sincer până și eu mă întreb asta câteodată. Dac-o să vă țină vreodată nervii să zburați până acolo, să nu rămâneți surprinși să primiți și întrebarea asta, printre altele. Cam asta e părerea lor despre România.

Din Maroc m-am pomenit cu întrebarea „LA VOI ÎN ROMÂNIA PORNOGRAFIA CU MINORI E LEGALĂ?” din partea unui amic care se pregătește pentru o carieră în Drept. Se pare că peste hotare românii fac bani grei din materiale care conțin pornografie cu minori. Rețelele sunt atât de longevive și de extinse (Maroc este totuși pe un alt continent) încât oamenii ăștia au crezut că noi legalizăm și încurajăm așa ceva.

Din Rusia (culmea!) am primit întrebarea „VOI ÎN ROMÂNIA CULTIVAȚI MANUAL RECOLTELE?” de la o tipă care stă în Moscova și care mi-a spus că a văzut un reportaj despre țăranii români și condițiile inumane în care muncesc vara la câmp pentru a avea ce pune pe masă.

Da, tovarski, cum dă primăvara, ieșim toți cu sapa-n spinare și ne-apucăm să-ntoarcem asfaltul și betoanele ca să plantăm ceapă și fasole, să nu murim dracului de foame. Și creștem păsări, vite, miei și porci cu noi în apartament, ca să avem și oleacă de carne, să nu credeți cumva, doamne ferește, c-am fi vegetarieni.

Dă-i și explică-i rusoaicei că asta cu producția proprie de legume și carne se mai păstrează doar în câteva zone izolate ale României, unde oamenii muncesc de plăcere sau din obișnuință, nu pentru că n-ar avea de unde să și le cumpere dacă vor. Până la urmă, am auzit și noi de supermarket, nu suntem chiar atât de înapoiați.

Pentru Venezuela, România a rămas o țară comunistă. Ei habar n-au că, cel puțin pe hârtie, suntem stat democratic. Un amic din sublima capitală a acestui stat sud-american m-a întrebat „LA VOI ÎN ROMÂNIA CÂȚI DICTATORI AU FOST ÎNAINTE DE BĂSESCU?” Na-ți-o caldă, frățioare! Ăștia cred că suntem cel puțin la fel de comuniști ca și ei. La urma urmei, și noi ne-am ucis un președinte, nu? Și-am fi ucis mai mulți, bag seamă, dacă ar fi stat în puterea noastră. Droguri avem căcălău, mergem pe pile, relații și rudenii, închiși la minte suntem, deci ce mai tura-vura!

Un suedez m-a întrebat „LA VOI ÎN ROMÂNIA BĂRBAȚII NU OBIȘNUIESC SĂ SE RADĂ LA SUBRAȚ?” Îmi venea să-i zic că la noi în România majoritatea bărbaților nici măcar nu se dă cu deodorant la subraț, darămite să se mai și radă. Sau că la noi în România, conform statisticilor, cel mai mare procent de cumpărători pentru deodorantele masculine este reprezentat de persoanele de sex feminin, care cumpără deodorant și pentru bărbații din ogradă, că altfel tot nasul lor sensibil este mutat din loc.

Și pot să bag mâna-n foc că sunt zone în România unde nici măcar femeile nu-și epilează axilele, așa că despre bărbați nici nu mai vorbim. Nu domne’, nouă ne place sauvage, să arătăm tuturor pădurea tropicală de la subraț. Noi suntem macho, nu pizde. Că doar ce poate fi mai viril decât flocii de juma’ de metru pe care se scurge transpirația cu iz de bere, slană, mici și shaworma?

Așadar, am trecut în revistă doar câteva din întrebările care mi s-au adresat mie despre România și, odată cu ele, părerea pe care o au diverse țări de pe diverse continente despre români. Că nu e una tocmai bună sau așa cum ne-am dori noi, oricine își poate da seama.

Pentru mulți străini, noi mâncăm câini (mai nou și cai), n-am auzit în viața noastră de proofreaderi, suntem minoritari într-o țară de țigani, futem minori, muncim pământul de dimineața până seară, suntem comuniști și pe deasupra nu ne radem nici la subraț. Rămâne să mai ajung prin Asia, să văd ăia ce părere au despre noi.

Totuși, ca să nu închei într-o notă sumbră lipsită de patriotism (recunosc, îmi cam lipsește), au fost și țări în care am fost plăcut surprins să constat că imaginea României nu e chiar atât de neagră și viermănoasă. De bine de rău, mai avem și noi un Dracula, un Hagi și-o Nadia Comăneci care ne mai scot din căcat din când în când. Și-ar fi bine să ținem de ei, că alții care să ne spele imaginea nu cred că se vor naște prea curând.

Later-Edit: Am uitat să menționez, francezii m-au mai întrebat și „VOI ÎN ROMÂNIA AȚI AUZIT DE MAC?”, referindu-se bineînțeles la computerele lui Steve Jobs, fie-i țărâna ușoară. Nu, dragi francezi, noi nici măcar de calculatoare n-am auzit. Nu vă lăsați păcăliți, acesta nu este un articol scris pe un blog, ci niște cuvinte scrijelite cu unghia pe un perete.

Să MOOORI tu!

Înainte să-ncep, trebuie să menționez trei lucruri:

1. Ador PR-ul. Nu-l practic, dar îmi place să fac mișto de cei care-l practică (și dau cu mucii-n fasole).

2. Pagina mea de start nu e yahoo.com. Dar, de fiecare dată când mă deloghez, îmi apare pagina aia enervantă, plină de articole stupide, la citirea cărora nu știu dacă să râd sau să m-apuce plânsul.

3. Sunt un fan al culturii americane, cu tot ceea ce implică ea (de la Starbucks la Hollywood). Dar, frate, oamenii ăia sunt cretini rău. De ce? Pentru că înghit toate gogoșile pe care le dospesc companiile. Altfel cum vă explicați că PR-ul și publicitatea au un succes răsunător la ei? Nu, nu suntem noi proști și nici nu le practicăm în mod greșit. Doar că atâția ani sub comunism ne-au învățat să fim mai sceptici în fața minciunilor care ni se aștern pe tavă. Proabil că ăsta e singurul lucru bun cu care ne-am ales din epoca răposatului.

Iată peste ce-mi dau ochișorii în această seară, când îmi trece prin cap năstrușnica idee să ies din mail și să-mi văd de treabă:

“5 HEALTH REASONS NOT TO QUIT COFFEE”

Să MOOORI tu că e sănătos să bei cafea, dragă… Kerri-Ann Jennings, sau cum dracu’ te-o chema! Beau cafea, desigur. Aș fi chiar ipocrit să zic că nu beau. Dar asta nu înseamnă că nu-mi dau seama că dăunează sănătății. Eu sunt pur și simplu prea nepăsător față de starea sănătății mele ca să renunț la cafea, spre deosebire de conaționalii tăi americani care se duc la doctor și dacă se taie la deget. Dar hai s-o luăm ușurel, să nu ne-apuce amețeala:

1. IT PROTECTS YOUR HEART. Să mooori tu! Spune-le asta și celor care anual suferă de infarct pentru că toarnă în ei cafea ca apucații, sau celor care se duc la doctor și cărora le spune ăla să mai reducă consumul de cafea, că altfel le crapă corasonu’ (și nu de la prea multă dragoste). Ei, ce zici?! Oare sunt doctorii cretini la cap? Nu, normal că nu sunt, că altfel n-ar avea o licență în medicină.

2. IT DIVERTS DIABETES. Să mooori tu! Și dacă-mi torn ca nesătulu’ un kil de zahăr în alea 4 sau mai multe cești de cafea pe care mi le recomanzi cu atâta căldură, îmi garantezi matale că n-o să fac diabet?! În plus, „some studies” și „other studies” nu prea mă fac să am încredere în argumentul tău. Dacă vrei să te cred, pune dracu’ niște linkuri către studii, deși mă îndoiesc că ar exista așa ceva.

3. YOUR LIVER LOVES IT. Să mooori tu! Cam atât de mult cât iubesc eu dentiștii. Dacă vrei s-o dăm metaforic, stomacul e „the real lover”. Ficatul e doar amantul. Să vezi ce bine o să-i fie stomacului tău peste zece ani de băut cafea o dată pe zi (sau, de mai multe ori, că tu așa ne recomanzi). Și să vezi ce-o să se-nfurie și ficatul pe urmă.

4. IT BOOSTS YOUR BRAIN POWER. Să mooori tu! Pentru câte ore? 2? 3? Și dup-aia cazi lat ca o legumă, tânjind după un strop de cofeină pe care ai fi-n stare să ți-l bagi și-n venă, dacă s-ar putea. Te simți obosit? Du-te dracu’ și te culcă. Că de-aia s-a inventat somnul, nu cafeaua! Cafeaua previne Parkinson-ul și Alzheimer-ul, zici tu? Atunci cum numești tu tremuratul ăla enervant care te-apucă după ce bei cafea ca spartu’?! Cutremur?!

5. IT HELPS YOUR HEADACHES. Să mooori… De fapt, da. Aici chiar ai dreptate! Îți ia durerea de cap, îți dă alte „migrene” la schimb. Durerile alea de cap pe care susții tu că le vindecă miraculosul lichid numit cafea sunt provocate tocmai de dependența de cofeină. E ca un drog, draga mea. Când nu-l mai iei, intri în sevraj. D-aia te doare căpățâna. Dar e mai bine să faci din cafea un remediu pentru durerile de cap care provin tocmai din dependență, nu-i așa?!

Deci, dragă Kerri-Ann Jennings, cu cât te-au plătit producătorii de cafea să îndrugi minciunile astea?

Bărbații și jucăriile lor

Mi-a zis una odată, într-un exces de inteligență blondă: „Voi, bărbații, sunteți ca niște copii mai mari”. I-am zis: „Fă, ești de-a dreptul proastă”, dar n-am realizat cât adevăr grăia, nefericita. Până acum!

Oricât de misogin aș fi eu, trebuie să recunosc că avem și noi păsăricile noastre (și nu mă refer la acele „păsărici”). Sunt câteva lucruri de care specia masculină e dependentă, lucruri cărora o femeie în mod normal nu le-ar acorda atâta importanță. Americanii par să fi descoperit chestia asta mai repede ca mine, de unde și expresia „Boys and their toys” (pe care mi-am permis cu nesimțire s-o traduc în titlu). Azi o să vorbesc despre una dintre aceste „jucării”, respectiv mașina.

Nimic nu-l face mai fericit pe un bărbat decât senzația de a fi la volan, cu o țigară spânzurată șmecherește-n colțul buzelor, o mână pe volan și alta pe schimbător. Nimic nu-i face părul să se ridice precum o face senzația de viteză, adrenalina care se ridică la maximum atunci când depășește un alt reprezentant al speciei sale. Pentru un bărbat, scârțâitul cauciucurilor pe asfalt e o adevărată simfonie, un amalgam de note muzicale numai de el înțelese. Mașina, pentru un bărbat, e mai presus decât orice femeie. Sigur, poa’ să i-o tragă nevesti-sii de cinci ori pe noapte, că tot se va simți mai bine de dimineață, când va urca la volanul mașinii și va încerca să cucerească titlul de rege al șoselelor.

Bărbații își iubesc mașinile. Vorbesc cu ele, le mângâie, ba chiar la pun și nume. Creativ ați spune unii, nebunesc ați zice alții. Mașina va reprezenta întotdeauna un subiect de discuție interminabil ori de câte ori reprezentanții sexului puternic se vor întâlni la „una mică”. Vor înșira detalii tehnice despre care habar n-au cu ce se mănâncă, dar, hei, ce pula lor! Dacă o femeie va încerca să-i întrerupă, se vor simți ofensați și-i vor servi imediat replica: „Dragă, du-te și plimbă ursu’! Vorbim despre chestii serioase aici!”

Un bărbat nu va accepta niciodată ideea că o femeie poate fi mai bună la volan decât el. Pentru el, femeile au fost inventate doar ca să facă reclamă dezbrăcate la mașini, nu ca să le conducă. Succesul unui bărbat se măsoară în tracțiune, ABS și cai putere. Cui îi pasă ce diplome are sau câte facultăți a făcut!? Are mașină, deci EXISTĂ!

Am conștientizat această pasiune a bărbaților pentru mașini în dimineața asta, în timp ce-mi fumam liniștit țigara pe geamul de la dormitor. În parcarea din spatele blocului, unul dintre vecinii mei petrecea timp de calitate cu mașina lui, un Volkswagen Passat. După ce s-a chinuit vreo juma’ de oră s-o scoată din zăpadă și s-o curețe de gheață, a început s-o privească din toate unghiurile, să netezească cu palma fiecare curbă și s-o admire hulpav. S-a suit la volan, fără să pornească motorul și a stat așa vreo cinci minute. Apoi a ieșit, i-a mai dat o tură, s-a depărtat, a privit-o, s-a apropiat și a început din nou s-o mângâie.

În cele din urmă, a luat o măturică de undeva din torpedou și a început să-i curețe cauciucurile, de parcă ar fi urmat s-o expună într-o vitrină. Ei bine, oameni buni, nu-i așa că după tot procesul ăsta minuțios de „grooming”, v-ați fi așteptat să demareze în viteză și să se facă nevăzut? Greșit! Individul a parcat-o la loc, a coborât și s-a dus să-și vadă de treburile lui. Asta nu înainte să se întoarcă de câteva ori din drum, ca să-și admire bijuteria care strălucea în parcare, netedă ca un fund de bebeluș. Hmm… Mă întreb dacă tipu’ are la fel de multă grijă și de nevastă-sa. Gena masculină pe care-o port în mine îmi spune că nu.

Eu sunt un mare fan al transportului în comun din București, în detrimentul mașinii personale. Dac-o fi vreodată să-mi iau mașină (doamne apără și păzește), o voi folosi doar ca să merg cu ea la cumpărături (e nașpa să te cari cu trei plase prin trolee), sau ca să plec în vacanță, în afara orașului. În rest, transportul în comun îmi convine. De ce să-mi fac eu nervi cu toți tâmpiții din trafic și de ce să-mi pierd cinci ani din viață așteptând la semafor? Prefer să las asta în grija șoferilor de la R.A.T.B.

De ce să-mi înghețe mie coaiele pe un ger de minus zece grade, încercând să scot bestia din zăpadă? N-am nevoie de așa ceva! Prefer să dorm nestingherit în 91, fără să mă agit că un hadicapat mi-a lovit mașina sau a blocat intersecția.

Că tot vorbeam de pus nume mașinilor, aș vrea ca pe final să vă povestesc o chestie amuzantă despre nașa mea și mașina ei, pe care și-a cumpărat-o în urmă cu un an. A dus-o ea frumos la înmatriculat, dar n-a vrut să plătească în plus ca să-și aleagă cele trei litere, ci a preferat să ia ce-i pică. Și i-a picat „ZDA”. A venit acasă furioasă, cu o falcă-n cer și una în pământ și nimeni nu înțelegea ce i se întâmplase. Se dă ea jos de la volan, arată spre numărul de înmatriculare și ne spune: „Uite, poftim, ce nesimțiți! Mi-au pus piZDA pe mașină!”