Back to Black

Nu știu ce am, dar în ultima vreme mi-a cășunat rău de tot pe Amy Winehouse. Ca să ne înțelegem, nu am fost niciodata fan; ba chiar mă enerva și nu înțelegeam de ce erau toți hipnotizați de ea cu ceva vreme în urmă când era in vogă.

Poate că are de-a face cu procesul de maturizare, sau poate că pur și simplu am început să renunț la încăpățânarea care mă determina să urăsc lucruri fără motiv, I dunno… Ideea e că ascultându-o, I began reflecting nu numai asupra muzicii, ci mai degraba asupra circumstanțelor morții ei.

Și mi-am dat seama că, deși toată lumea crede că drogurile sunt un semn de slăbiciune și văd dependența de droguri ca pe un gest tipic oamenilor proști, povestea nu stă nicidecum așa. Poate că voi enerva pe mulți for what I’m about to say, dar drogurile și dependența de droguri sunt specifice în principal oamenilor cu un IQ peste medie și cu o inteligență superioară. Don’t have to take my word for it; Google it. Aproapte toți gigeii și gigelele de care au auzit nu numai prietenii și familia au avut tangențe cu drogurile, sub o formă sau alta.

Don’t get me wrong, nu sunt pro-droguri; pot fi doar neutru cel mult, pentru că fiecare are dreptul să facă ce vrea cu viața lui. Dar nu asta e ideea. Ideea e că oamenii inteligenți sunt mai predispuși la dependența de droguri tocmai pentru că, cu cât IQ-ul crește, cu atât crește și acuitatea cu care vezi lumea din jurul tău și felul în care simți oamenii. Și cu cât vezi mai clar, cu atât te scârbești mai tare de viață și de cei din jur, așa că în secunda următoare te refugiezi în droguri ca să te amorțești până pierzi contactul cu lumea.

Cum viața nu-ți dă fără să ia (uneori mai mult decât oferă), o minte sclipitoare vine la pachet cu o predispoziție spre depresie și izolare, tocmai pentru că oamenii inteligenți nu pot fi legați la ochi, prostiți și transformați peste noapte în flower-power zombies care văd viața ca a walk through the park on a sunny day. Așadar, costul unui IQ peste medie este de cele mai multe ori o viață scurtă.

Partea bună (da, există și o parte bună) este că un om de geniu, indiferent că este artist sau om de știință, va reuși să scrie istorie într-o viață de două ori mai scurtă decât a unui om obișnuit care se naște și moare în anonimat.

Teama de mediocritate

Există trei tipuri de insulte pe care omenirea le detestă. Primele includ cuvântul „măta”. Niciodată „tac-tu”. Întotdeauna va fi „p***a mătii”, „băga-mi-aș p**a în măta”, „s-o f*t pe măta” și așa mai departe. Nimeni nu se leagă de tați. Și nimeni nu s-ar simți jignit dacă cineva l-ar înjura de tată. Să fie oare tații prăpădiții planetei pentru care insultele sunt de prisos, iar mamele niște sfinte, așezate pe un piedestal?

Următoarele pe listă sunt insultele aduse la adresa inteligenței/aspectului unei persoane. E atât de ușor și reconfortant să-i spui cuiva „Bă, ești prost!” sau „Arăți ca un c*r”, nu-i așa?. Pentru unii e sfârșitul lumii, pentru alții mai puțin. Și, în cele din urmă, premiul pentru cea mai detestată insultă îi revine mediocrității. Teama de mediocritate a devenit una dintre cele mai temute boli ale secolului curent. Aproape că nici SIDA nu mai produce același efect psihologic.

În liceu, cel mai urât lucru pe care-l putea spune un profesor despre tine în ședința cu părținții era că ești un elev mediocru.  Adică nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nu te remarcai prin nimic deosebit. Erai o părticică nesemnificativă dintr-o masă de elevi. Când se întâmpla asta, zidul de așteptări pe care-l clădiseră părinții tăi se dărâma într-o clipită. Nimic nu durea mai tare. N-o să înțelegem de ce părinții noștri își doresc să vadă în noi ceea ce ei n-au putut fi niciodată decât atunci când ajungem să procedăm și noi la fel cu odraslele noastre, indiferent cât ne-am jurat în tinerețe să nu repetăm greșelile alor noștri.

În echipa de fotbal, mediocritatea era ceva de nesuportat. Unsprezece băieți, unsprezece recipiente de testosteron sub presiune, toți luptându-se să înscrie, să dea o pasă bună, să impresioneze fetele de pe marginea terenului. Fiecare striga cu disperare „Eu nu sunt mediocru!” Niciodată nu ne-am oprit să ne gândim dacă într-adevăr fetele și oamenii din jur în general ne plăceau pentru ceea ce eram și nu pentru ceea ce încercam cu disperare să fim.

Teama de mediocritate ne împinge uneori spre gesturi extreme. Ajungem să ne culcăm cu cei din conducerea firmei în care lucrăm doar că să scăpăm de postul mediocru care ne-a fost repartizat. Ajungem să fim hipsteri, doar ca să fim altfel. Ajungem să fim genii neînțelese, fără să ne dăm seama că lumea din jurul nostru nu afișează apreciere, ci mai degrabă compasiune. Ajungem să fim ceea ce nu suntem.

Toate acestea se întâmplă pentru că privim atât de mult în jur, pentru că așteptăm în permanență validarea din partea celorlalți. Cel care a spus că omenirea este egoistă s-a înșelat enorm. Noi nu facem nimic fără să ne gândim la ceilalți. Indiferent cât suntem de independenți, întotdeauna întrebarea „oare ce va crede lumea?” răsare în subconștientul nostru. Tăioasă și inopinantă, încercăm s-o negăm, s-o ascundem, dar în cele din urmă ajungem să ne ghidăm viețile și acțiunile după răspunsul la această întrebare.

Cele 15 minute de faimă n-au plecat nicăieri. Doar că acum s-au prelungit. Vrem o viață întreagă plină de faimă. Pentru noi, faima și recunoașterea celorlalți sunt biletul către ieșirea din mediocritate. Ne alegem modele valorizate de societate și ne purtăm ca ele. Nu ne gândim nici măcar pentru o secundă că poate mai sunt alte milioane de oameni care copiază același model și ne trezim din nou prinși în spirala abruptă a mediocrității.

Nu suntem niciodată mulțumiți de noi înșine. Vom fi întotdeauna prea grași, prea slabi, prea păroși, prea nesuferiți, prea… mediocri. Și-acum vă-ntreb: de ce e a atât de rău să fii mediocru? Ce câștigăm dacă lumea ne adoră dar în schimb noi nu putem să trăim cu noi înșine? Cred că a venit timpul să conștientizăm că mediocritatea asta de care ne e atât de frică este de fapt felul nostru unic de a fi și să arătăm mai mult respect față de propria persoană.

Da, dragi români, sunteți frumoși. Fiecare dintre voi e unic. Nu mediocru, unic! Fără să vă chinuiți, fără să încercați să fiți altcineva, sunteți unici. Și chiar dacă nimeni nu vă spune asta, să știți că e mai ușor și mai puțin dureros să înveți să trăiești cu tine însuți decât să încerci să încapi în pantofii altei persoane doar de dragul unei validări sociale care nu înseamnă nimic.

F&S Advertising

Uneori publicitatea e funny. Alteori e smart. De prea puține ori e și funny, și smart în același timp. Cu atât mai puțin ea va fi funny pentru că e smart realizată. Segmentarea, fir-ar mama ei să fie, e de vină pentru fragmentarea atât de amănunțită pe care marile companii o practică în ultimul timp. Să faci publicitate adresându-te unui singur segment de consumatori bazându-te pe o caracteristică definitorie unică e ca și cum ai spune „Oamenii sunt frumoși și DOAR ATÂT”. Dacă practici acest tip de segmentare, ai face bine să începi să te rogi să fie DOAR frumoși, pentru că dacă mai sunt și deștepți în același timp, își vor da seama că-i subestimezi și s-ar putea să-ți vezi cota vânzărilor ducându-se-n jos ca o grasă pe topogan.

Dar să lăsăm vorba la o parte și să trecem la ilustrare. Vă supun astăzi atenției cea mai recentă campanie publicitară a producătorului japonez de tehnică fotografică, Fujifilm, realizată de o agenție din (surpriză!) India.

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Orgasm”

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Pregnancy Test”
Fujifilm Finepix F70 Camera: „Solitaire”

Ca să fie clar pentru toată lumea, propunerea unică de vânzare sau atributul forte al noului produs Fujifilm îl reprezintă sistemul de detecție automată a zâmbetului. Până aici, nimic extraordinar. Aparatele foto au avansat într-atât, încât în viitorul apropiat ne vom trezi că vor face și sarmale. Bine, bine, dar în fiecare imagine sunt mai multe zâmbete. De ce a ales aparatul să se focalizeze doar pe unul dintre acestea? Partea interesantă abia aici începe!

Să ne concentrăm puțin pe textul care, deși insuficient la o primă vedere, este mai mult decât necesar pentru descifrarea înțelesului printurilor: „Finepix F70 with SMILE capture”. Se pun față în față o valoare cu o non-valoare (aici) inexistentă, respectiv zâmbetul și… absența zâmbetului sau, mai precis, zâmbetul fals. Așadar, aflăm ceva mai mult despre produs: el nu detectează un zâmbet, ci zâmbetul. Poate că în imaginile de mai sus există mai multe zâmbete pe care aparatul s-ar putea focaliza, însă nu toate acestea sunt zâmbete sincere.

În primul print sugestiv intitulat „Orgasm”, zâmbetul cu adevărat sincer este al lui. Doar el s-a bucurat de partida de sex. Ea, săraca, are un zâmbet la fel de fals ca orgasmul pe care tocmai l-a mimat.

În cel de-al doilea print („Pregnancy test”), se-ntoarce roata. De data asta, zâmbetul sincer și bucuria de a avea un copil îi aparțin în totalitate ei. El zâmbește, dar ce-o fi-n sufletu’ lui, săracu’… Nici nu vrem să ne gândim!

În ultima imagine („Solitaire” – go figure!), ia ghiciți cine nu e sincer! Sau sincere, mai corect spus, întrucât „prietenele” zâmbesc la vederea inelului de logodnă, dar în interiorul lor crapă de ciudă la gândul că ele sunt încă singure și că nu le-a procopsit norocul cu un hăndrălău care să le-arunce și lor pe deget colacul de salvare.

Produsele au evoluat semnificativ. Mai presus de detecția automată a zâmbetului, rezidă în puterea aparatului de a vedea ceea ce e sincer și ce nu în oameni. Exagerat, dar acesta este avantajul de bază al unui astfel de dispozitiv: să surprindă emoțiile interioare. Și să nu uităm totuși că publicitatea e la urma urmei o mare și umflată exagerare, frumoasă atunci când e făcută într-un mod inteligent, sublimă atunci când reușește să fie și amuzantă.

Till next time…