Despre pișare

Am lăbărit-o destul cu căcaturi sentimentale și lacrimogene pe blogul ăsta. Cred că e timpul să scriu din nou despre cele mai ciudate chestii, să fiu ironic și s-o dau pe caterincă. Nu de alta, dar după ce am recitit textele scrise zilele astea, am avut nevoie de două pahare cu apă și-o aspirină ca să-mi treacă greața și durerea de cap. Sau o fi de la vodka ingurgitată cu poftă seara trecută și nu-mi dau eu seama? Hmm… Și, pentru că tot vorbeam de chestii ciudate, ce credeți că m-a trecut pe mine chiar înainte să mă apuc să scriu articolul ăsta? Exact! O pișare.

Stăteam eu așa, pișându-mă, cu scula atârnată deasupra veceului și mă gândem în sinea mea: „Ce-ar fi domne’ să scriu eu despre pișare?”. Chiar! Ce-ar fi? Uite că asta și fac. Pișarea este un lucru despre care mulți preferă să nu vorbească. Adică e o chestie pe care toată lumea o face, dar nimeni nu discută despre asta la cafea sau pe stradă. Ei bine, eu vreau să vorbesc despre pișare, despre felul în care mă piș eu și despre scula mea adorabilă, fără de care viața n-ar avea niciun rost.

De obicei, mă piș dimineața. Mă piș mult și cu spor. Uneori, în timp ce mă piș, desenez diverse forme cu jetul, sau îmi scriu numele cu propria urină (Și e un nume al dracului de lung, deci imaginați-vă cât de mult pot să mă piș). Mă mai piș și-n timpul zilei, dar nu în locuri publice gen cafenele sau restaurante, că nu pot. Pur și simplu nu-mi vine. Stau cu ea atârnată și-i zic „Haidi, Zorro!”. Și Zorro nimic! Prefer să țin în mine și să mă piș când ajung acasă.

O altă chestie! Nu mă pot pișa când e gălăgie. Când stăteam în căminul de baptiști, baia era comună pentru tot etajul și era doar un singur vas de veceu. Pe lângă faptul că stăteam la coadă ca să mă pot pișa, trebuia să stau să aștept până ieșea tot poporul din budă ca să mă pot pișa în liniște. Când n-aveam încotro, îmi astupam urechile și parcă, parcă mai ieșea ceva.

Când eram mic, îmi plăcea să mă piș în sticle. Că erau de Cola, că erau de Pepsi, de sticlă sau de plastic, eu mă pișam în ele într-o voioșie. Maică-mea era disperată de obiceiul ăsta al meu de care m-am ținut cam până pe la 16 ani. Nu neg că și-acum mă mai tentează ori de câte ori văd o sticlă goală. Căra săraca mama la sticle cu pișat din camera mea pân-o apucau crizele.

Mi-aduc aminte că era într-o marți și trebuia să se ridice gunoiul. Tomberonul, evident, plin cu sticlele mele de pișat. Mama, ca să nu se facă de râs, le-a spus gunoierilor că sunt sticle pline cu benzină. Evident că ăia n-au crezut-o, că doar cine ar fi întreg la cap să arunce benzina la gunoi?! Mă mai pișam și prin vazele scumpe ale bunicii, dar tot mai bine era când îmi strecuram scula prin gaura sticlelor și mă eliberam acolo.

Am o teamă generală față de pisoare. Mă inhibă. Ca să nu mai spun că mor eu de rușine când văd că cineva se poate pișa în chestiile alea. Prefer să-mi pun mâna la ochi sau să intru într-un veceu normal. N-aș putea niciodată să mă piș știind că un alt tip se uită la scula mea. N-am complexe legate de mărime (ar fi chiar imposibil), însă mi se pare aiurea. În schimb, ador să mă piș în chiuvetă. E o senzație uimitoare (pentru mine, cel puțin), pe care am descoperit-o recent. Când eram mic, muream de ciudă că n-ajung la chiuvetă, însă acum stau relaxat, cu mâinile la ceafă și mă piș în voie. Mai dau drumul la apă în timp ce mă piș, pentru că, paranoic din fire, am impresia că cel de afară îşi poate da seama ce fac.

La duş nu mă piş foarte des, în mare parte pentru că fac duş la ore la care nu mă trece pişarea. După mine, duşul e pentru labă, nu pentru pişat. Cu natura am foarte mari probleme. Nu ştiu ce-aș face dacă aș merge cu cortul. Probabil piatră la rinichi, pentru că nu mă pot pișa în boscheți nici să-mi tragi palme. Când am fost la Moeciu, era vorba să mergem la o cascadă numită „La Chișetoare”. Când am auzit asta, mi-am zis în gândul meu „A, păi dacă-i pe-așa, n-are niciun rost să mă mai piș la pensiune, că la ce nume are cascada asta, sigur tre’ să fie o toaletă pe-acolo”. Bineînțeles că nu era nicio budă, pentru că nici dracu’ nu s-ar gândi să pună un veceu în mijlocul naturii, lângă o cascadă (fie ea și cu nume predestinat). Și-uite-așa am ținut eu pișarea-n mine pân-am ajuns înapoi la pensiune. Noroc cu Diana, că a fost destul de deșteaptă să facă autostopul și-am ajuns mai repede.

Orice bărbat are o relație aparte cu scula lui. Hei, ce vreți, sunt sculele noastre, sunt parte din noi! Sunt amuzante, ne ajută la o grămadă de chestii și nici nu ne lasă să ne plictisim. Eu îmi iubesc scula! Sunt mândru de ea! Da, nu mi-e rușine s-o spun. De aceea, n-o scot decât atunci când trebuie, am grijă de ea și nu mă culc cu oricine, tocmai pentru că mă gândesc la bunăstarea ei. Nu cred că pot să explic. Scula mea e ceva foarte intim. Prefer să n-o arăt la toată lumea și să nu las foarte multe persoane s-o atingă. Doar eu am voie (și-ncă cum!)

Nu sunt nici exagerat. Nu i-am pus niciun nume și nici n-o măsor regulat. Am măsurat-o o singură dată, cred că pe la 16 ani, dar a mai crescut de atunci (sau cel puțin așa-mi place mie să cred). Mai vorbesc cu ea din când în când, pentru că în anumite privințe doar ea mă înțelege.

Despre scula mea aș putea vorbi până mâine dimineață, dar care ar mai fi hazul?! Mă duc să mă apuc de tema aia idioată la multimedia (mulțumesc, Curus!), din cauza căreia am înghețat azi prin București, făcând poze ca ultimul turist.

Până la următoarea postare, toate cele bune!

România și tabloidizarea

Sexy Brăileanca, relația îndelung mediatizată dintre Mihaela Rădulescu și Dani Oțil sau travestitul Naomi sunt doar câteva dintre subiectele de care tot mai mulți români sunt interesați în ultima vreme. Ori de câte ori mă urc în metrou sau în autobuz, nu se poate ca pe o rază de zece metri să nu existe cel puțin cinci persoane care să țină în mână Libertatea, Click! sau CanCan. E trist și se întâmplă în România!

Deja nu mai contează situația economică (de care suntem cu toții afectați), situația învățământului sau raporturile politice dintre România și celelalte state. Prioritate au știrile despre izbucnirile nervoase ale Mihaelei Rădulescu (care, deși susține sus și tare că are parte de mult sex, nu se comportă ca atare) sau știrile care fac referire la scandal, violență și sex. Până la urmă, de ce să fim informați și de ce să ne chinuim neuronii cu politica, din moment ce putem să ne scutim de orice efort intelectual și să ne delectăm cu porția zilnică de bârfe mondene?

Chiar și pensionarii, acești „piloni” ai societății după cum ei înșiși se declară, citesc mizerii precum Libertatea și CanCan. Bătrâneii fac ochii mari cât cepele când văd țâțele fetelor despuiate de prin ziare, iar babele sunt foarte interesate de cine cu cine și-o mai trage sau cine s-a mai despărțit de cine.

Mulți specialiști pun tabloidizarea presei din România și interesul sporit al publicului pentru știrile de acest fel pe seama presei din perioada comunistă, care „sufoca” audiențele cu știri din domenii precum politica sau economia. De fapt, nu trebuie să fii specialist în mass-media ca să-ți dai seama că nesațul cititorilor pentru știrile care fac apel la cei trei S (Scandal, Sânge și Sex) vine din pură prostie, din lipsa educației și a bunului simț, care-i face pe mulți să polemizeze pe subiecte care nu au absolut nicio importanță. Ce mă interesează pe mine că Naomi a fost prins/ă și bătut/ă? Cum mă afectează pe mine faptul că Sexy Brăileanca e îndrăgostită de Tolea și vrea să-i facă vizite la închisoare? Oare voi reuși eu să fiu destul de informat încât să supraviețuiesc crizei economice dacă citesc despre ieșirile de femeie neregulată ale Mihaelei Rădulescu?

VIITORII JURNALIȘTI PREFERĂ SUBIECTELE DE SCANDAL ÎN DETRIMENTUL CELOR CU ADEVĂRAT IMPORTANTE

Cum totul pleacă de la rădăcină, iar rădăcinile presei sunt jurnaliștii sau, mai degrabă, viitorii jurnaliști, găsesc de cuviință că o radiografie a acestora din urmă este mai mult decât necesară pentru a înțelege fenomenul de tabloidizare.

Fac parte, și nu o spun cu mândrie, din grupa 10 (anul I) a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București. De ce afirm că n-o spun cu mândrie? Pentru că, exceptând vreo două-trei persoane, toți colegii mei de grupă fac parte din tiparul jurnalistului de scandal, însetat după subiecte care fac deliciul oamenilor lipsiți de educație, inculți și fără niciun fel de dotări intelectuale. Asemenea oameni vor ajunge în curând jurnaliști, un titlu care nu li se cuvine și pe care-l vor târî prin noroiul abject al scandalurilor din România. Asemenea oameni vor lucra la Libertatea, CanCan sau mai știu eu ce mizerie de ziar care va apărea între timp. Aceștia sunt cei care, în loc să-și facă datoria de câini de pază ai societății, vor deveni niște javre, niște potăi turbate, avide după senzațional.

Seminarul de strategii conversaționale în limba engleză susținut ieri, 18 martie, mi-a oferit posibilitatea de a vedea în mâinile cui stă viitorul presei românești. Întrebați ce subiect doresc să aleagă pentru o eventuală conferință de presă, studenții din grupa 10 au optat aproape în unanimitate pentru organizarea unei conferințe de presă cu tema „Gay rights – Drepturile homosexualilor”. Ce temă! Câtă minte trebuie să ai ca că-ți dorești să organizezi și să participi la o asemenea conferință de presă, când ai o varietate de subiecte de interes major la dispoziție?! Dar, ca să fac apel la o veche zicală, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Desigur, am încetat de mult timp să mai caut o fărâmă de creier în toată această grupă, însă elucubranța ideii de ieri m-a convins definitiv că un efort de căutare a inteligenței este superfluu. Eu, ca un jurnalist serios care vin la această conferință de presă (teoretic vorbind, pentru că dacă sunt un jurnalist serios REFUZ să particip la o asemenea idioțenie), ce întrebări ar trebui să le adresez invitaților? Dacă inundă barca sau scufundă vaporul? Importanța știrii care ar rezulta din urma acestei conferințe ar fi egală cu zero. În schimb, și spun asta cu o mare tristețe, interesul gloatei ar fi imens.

Unii ar spune că sunt invidios. Nu sunt. Sunt pur și simplu revoltat, pentru că peste câțiva ani, acești oameni vor obține o diplomă egală cu a mea. Ei sunt cei alături de care va trebui să lucrez zi de zi, suportându-le prostia și îngustimea gândirii. Recunosc că înainte detestam politica, însă am făcut un pact cu mine însumi să devin cât mai informat despre acest domeniu. Am ales, pe această cale, să nu devin un jurnalist de nișă, ci un om informat.

Ca o concluzie, nu ar trebui să ne mire situația jalnică a presei de astăzi sau succesul ziarelor de scandal. Ce să-i ceri omului obișnuit, de rând, dacă jurnalistul, chipurile om școlit, cu facultate, preferă să abordeze subiecte insignifiante, lipsite de orice valoare?