Parcuri

Hai să vorbim despre parcuri… Bleah, boooring! Hai să vorbim despre ce semnificație au parcurile pentru mine! Hmm… Might be interesting! Când spui „parc”, te gândești automat la pensionari jucând table pe o bancă, sau la babe care-și plimbă potăile. Nu este și cazul meu. Nu sunt nici pensionar (deși uneori gândesc ca unul), nici nu știu să joc table (spre rușinea mea) și nici câine n-am (Tobița, iartă-mă, dar tu nu ești câine. Ești monstru). Dar îmi plac parcurile. Mai ales cele din Capitală. Bine, nu mă refer aici la TOATE parcurile din București, evident, ci doar la cele mari și cunoscute.

Eu sunt o fire mai ciudată, dar cred că nu mai are rost să spun asta. Majoritatea oamenilor asociază parcurile cu primăvara, când înmuguresc copacii, înfloresc floricelele și zboară fluturașii. Ei bine, eu nu! Copăcei, floricele, fluturași, toate astea nu-s de mine. Mie-mi plac parcurile toamna, sau, și mai bine, iarna (mă refer aici la iernile geroase, lipsite de ninsoare – urăsc zăpada). Nu știu de ce, dar mie mi se pare că parcurile sunt frumoase doar în aceste perioade ale anului.

Primăvara sau vara parcurile sunt înțestate de oameni și plutește în aer o aromă de iubire care pe mine, personal, mă dezgustă. Mie îmi place să merg prin frig îmbrăcat subțire, să mă autoflagelez pentru niște păcate de care nici măcar eu nu sunt conștient. Ador să mă lovească vântul în față, să simt că-mi dau lacrimile și că am halucinații de la ger. Îmi place dezolarea pe care o afișează fiecare copac lipsit de frunze, pentru că mă atinge la suflet durerea mai mult decât ar putea-o face vreodată fericirea.

Recent, am simțit nevoia să ies din casă și să petrec puțin timp cu mine însumi și cu gândurile mele. Și de ce să nu cutreier parcurile, dacă tot am construit atâtea amintiri în ele? Vedeți voi, există trei parcuri în București de care se leagă o trăire, un sentiment, un episod din viața mea. Nu, aceste momente nu sunt fericite. Nu, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele într-un parc, ba dimpotrivă. Cu toate astea, sub semnul fiecărui parc stă o experiență personală.

Cișmigiul… Boemul Cișmigiu… Pentru mine, numai boem n-a fost. Toate întâlnirile din Cișmigiu s-au terminat întotdeauna cu o partidă de sex. Nimic mai mult. Sex trist, sex de nevoie, sex de nervi, sex din răzbunare… Same name, different story. Nu știu cum se face că niciodată nu am depășit acest stadiu, deși au fost cazuri în care mi-aș fi dorit. Știu cel puțin cinci oameni care mi-ar zice „Cuaie, ești prost la cap?! Sex is great!” Da, o fi, dar nu sexul e scopul meu în viață, oricât de obsedat aș putea părea la un moment dat.

Herăstrăul… Imensul Herăstrău… Hm! Toate întâlnirile din Herăstrău s-au terminat cum nu se poate mai prost și mai dureros. Pe cât de mare parcul, pe-atât de mare suferința. A fost ceva mai mult decât sex, trebuie să recunosc, dar tot a trebuit să intervină ceva la un moment dat care să strice totul. Și uite-așa se ducea dracu’ relația, ba cu urlete, ba cu plânsete, ba cu reproșuri. De fapt, e impropriu spus „relație”. Cea mai lungă (hai să-i zic) legătură pe care-am avut-o cu cineva de când sunt în București n-a durat mai mult de o săptămână. Și cică din cauza mea, că am fost prea pretențios și prea încăpățânat. Well, eu sunt genul de persoană căreia nu-i place să fie schimbată. În momentul în care mi se impun reguli sau limite, arivederci Valencia, oricât de mult te-aș fi iubit! Și nu, nu sunt pretențios, sunt eltist. Am mai spus asta. Mi se pare normal să vreau ce e mai bun pentru mine.

Carol… Mărețul parc Carol… Parcul meu favorit. De acesta mă leagă o poveste diferită. Încă de dinainte să vin în București la facultate, mă intriga acest parc. În timp ce prietenii mei bucureșteni îmi povesteau de Cișmigiu și Herăstrău, eu mă gândeam numai la Carol. Când am venit în București, eram pornit să-l văd odată pentru totdeauna. Și n-am avut timp… Într-o noapte, l-am visat (știiiu, e lame să visezi un parc). A doua zi, mi-am adus aminte visul până în cele mai mici detalii. Nu știam dacă ceea ce visasem era adevărat, pentru că nu-l văzusem niciodată. Call me crazy, dar am mers în derivă pe străzi până ce, într-un final, am ajuns acolo. Și da, arăta exact așa cum îl visasem.

De-atunci, parcul Carol a rămas parcul meu de suflet. Ori de câte ori mă simt trist sau deprimat, merg acolo și dispoziția mi se schimbă imediat. Nu știu de ce, nu pot să explic. Poate că reîncarnarea este posibilă și viața mea anterioară are legătură cu parcul ăsta. Asta ar explica felul în care am ajuns la el, fără hartă, fără indicații, fără nimic. În mod surprinzător, parcul Carol nu are nicio legătură cu viața mea sentimentală (încă). Îmi place să cred că acolo, la umbra mausoleului, va avea loc întâlnirea vieții mele, că acolo voi cunoaște persoana lângă care voi rămâne tot restul vieții mele. Poetic, nu? Hmm… Nu știu ce m-a apucat. Vă rog, scuzați latura emo a personalității mele.

Anunțuri

România și tabloidizarea

Sexy Brăileanca, relația îndelung mediatizată dintre Mihaela Rădulescu și Dani Oțil sau travestitul Naomi sunt doar câteva dintre subiectele de care tot mai mulți români sunt interesați în ultima vreme. Ori de câte ori mă urc în metrou sau în autobuz, nu se poate ca pe o rază de zece metri să nu existe cel puțin cinci persoane care să țină în mână Libertatea, Click! sau CanCan. E trist și se întâmplă în România!

Deja nu mai contează situația economică (de care suntem cu toții afectați), situația învățământului sau raporturile politice dintre România și celelalte state. Prioritate au știrile despre izbucnirile nervoase ale Mihaelei Rădulescu (care, deși susține sus și tare că are parte de mult sex, nu se comportă ca atare) sau știrile care fac referire la scandal, violență și sex. Până la urmă, de ce să fim informați și de ce să ne chinuim neuronii cu politica, din moment ce putem să ne scutim de orice efort intelectual și să ne delectăm cu porția zilnică de bârfe mondene?

Chiar și pensionarii, acești „piloni” ai societății după cum ei înșiși se declară, citesc mizerii precum Libertatea și CanCan. Bătrâneii fac ochii mari cât cepele când văd țâțele fetelor despuiate de prin ziare, iar babele sunt foarte interesate de cine cu cine și-o mai trage sau cine s-a mai despărțit de cine.

Mulți specialiști pun tabloidizarea presei din România și interesul sporit al publicului pentru știrile de acest fel pe seama presei din perioada comunistă, care „sufoca” audiențele cu știri din domenii precum politica sau economia. De fapt, nu trebuie să fii specialist în mass-media ca să-ți dai seama că nesațul cititorilor pentru știrile care fac apel la cei trei S (Scandal, Sânge și Sex) vine din pură prostie, din lipsa educației și a bunului simț, care-i face pe mulți să polemizeze pe subiecte care nu au absolut nicio importanță. Ce mă interesează pe mine că Naomi a fost prins/ă și bătut/ă? Cum mă afectează pe mine faptul că Sexy Brăileanca e îndrăgostită de Tolea și vrea să-i facă vizite la închisoare? Oare voi reuși eu să fiu destul de informat încât să supraviețuiesc crizei economice dacă citesc despre ieșirile de femeie neregulată ale Mihaelei Rădulescu?

VIITORII JURNALIȘTI PREFERĂ SUBIECTELE DE SCANDAL ÎN DETRIMENTUL CELOR CU ADEVĂRAT IMPORTANTE

Cum totul pleacă de la rădăcină, iar rădăcinile presei sunt jurnaliștii sau, mai degrabă, viitorii jurnaliști, găsesc de cuviință că o radiografie a acestora din urmă este mai mult decât necesară pentru a înțelege fenomenul de tabloidizare.

Fac parte, și nu o spun cu mândrie, din grupa 10 (anul I) a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București. De ce afirm că n-o spun cu mândrie? Pentru că, exceptând vreo două-trei persoane, toți colegii mei de grupă fac parte din tiparul jurnalistului de scandal, însetat după subiecte care fac deliciul oamenilor lipsiți de educație, inculți și fără niciun fel de dotări intelectuale. Asemenea oameni vor ajunge în curând jurnaliști, un titlu care nu li se cuvine și pe care-l vor târî prin noroiul abject al scandalurilor din România. Asemenea oameni vor lucra la Libertatea, CanCan sau mai știu eu ce mizerie de ziar care va apărea între timp. Aceștia sunt cei care, în loc să-și facă datoria de câini de pază ai societății, vor deveni niște javre, niște potăi turbate, avide după senzațional.

Seminarul de strategii conversaționale în limba engleză susținut ieri, 18 martie, mi-a oferit posibilitatea de a vedea în mâinile cui stă viitorul presei românești. Întrebați ce subiect doresc să aleagă pentru o eventuală conferință de presă, studenții din grupa 10 au optat aproape în unanimitate pentru organizarea unei conferințe de presă cu tema „Gay rights – Drepturile homosexualilor”. Ce temă! Câtă minte trebuie să ai ca că-ți dorești să organizezi și să participi la o asemenea conferință de presă, când ai o varietate de subiecte de interes major la dispoziție?! Dar, ca să fac apel la o veche zicală, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Desigur, am încetat de mult timp să mai caut o fărâmă de creier în toată această grupă, însă elucubranța ideii de ieri m-a convins definitiv că un efort de căutare a inteligenței este superfluu. Eu, ca un jurnalist serios care vin la această conferință de presă (teoretic vorbind, pentru că dacă sunt un jurnalist serios REFUZ să particip la o asemenea idioțenie), ce întrebări ar trebui să le adresez invitaților? Dacă inundă barca sau scufundă vaporul? Importanța știrii care ar rezulta din urma acestei conferințe ar fi egală cu zero. În schimb, și spun asta cu o mare tristețe, interesul gloatei ar fi imens.

Unii ar spune că sunt invidios. Nu sunt. Sunt pur și simplu revoltat, pentru că peste câțiva ani, acești oameni vor obține o diplomă egală cu a mea. Ei sunt cei alături de care va trebui să lucrez zi de zi, suportându-le prostia și îngustimea gândirii. Recunosc că înainte detestam politica, însă am făcut un pact cu mine însumi să devin cât mai informat despre acest domeniu. Am ales, pe această cale, să nu devin un jurnalist de nișă, ci un om informat.

Ca o concluzie, nu ar trebui să ne mire situația jalnică a presei de astăzi sau succesul ziarelor de scandal. Ce să-i ceri omului obișnuit, de rând, dacă jurnalistul, chipurile om școlit, cu facultate, preferă să abordeze subiecte insignifiante, lipsite de orice valoare?