Hai să aruncăm cu căcat!

…sau un titlu mai scurt și mai de impact pentru gândirea românească, educația universitară din România și meseria de PR-ist în această țară absolut minunată.

Am citit ieri pe site-ul revistei Capital un articol referitor la salariul pentru care te-ai putea califica dacă ai absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice la SNSPA. De ce au ales această facultate drept exemplu nu pot să-mi explic, pentru că sunt o grămadă de alte centre universitare care pregătesc specialiști în comunicare și relații publice. Tind să cred, judecând după acest articol și părerile pe care le-am citit în online și auzit în viața de zi cu zi, că SNSPA-ul este una din facultățile spre care se lansează cu fiecare ocazie tone de căcat cu tot cu muștele aferente.

Că tot se mira autoarea articolului mai sus menționat de acest „miraj” pentru marketing și PR și nu înțelegea ea cum de se bat 20 de tineri pe un post de piarist, când domeniile mai tehnice nu au deloc căutare, vin eu și spun că meseria la care ar excela românii nici măcar nu se găsește pe site-urile de recrutare. Aruncător de căcat, la meseria asta mă refer, pentru care românii luați în ansamblu sunt experți din naștere, fără să fie nevoie de vreo facultate.

Așa suntem noi. Pentru nația noastră roș-galben-albastră, în adoption curve ar trebui să se adauge o etapă specială, înainte de early adopters. Și aceea fix aruncător de căcat ar trebui să fie. Pentru că nouă dacă ne pui ceva nou în față, ceva revoluționar, ieșit din comun, ceva altfel, cu care nu suntem obișnuiți și pe care nu-l pricepem, în secunda doi deja aruncăm proiectile cu căcat, fără să ne deranjăm măcar să ne informăm mai întâi. Abia la mult timp după ce vreun lider de opinie adoptă sau sare în apărarea unei idei sau a unui concept, începem și noi ca oile să mâncăm încet, încet ce ni se pune în farfurie.

Aruncând un ochi și peste comentariile respectivului articol și comparându-le cu experiențele din viața de zi cu zi, mi-am dat seama că ne place să aruncăm cu căcat în facultăți cu care n-am avut nicio tangență, doar pentru că s-a întâmplat la un moment dat să cunoaștem un student sau absolvent al facultății respective pe care l-am clasificat drept prost sau retardat. Hai să fim sinceri acum, fiecare pădure are uscăciunile ei. Și la FJSC spre exemplu, facultatea pe care am absolvit-o eu, aveam colegi semi-analfabeți, miserupiști și puturoși, dar asta nu înseamnă că eram toți la fel. Și hai să fim serioși! Toate facultățile din România sunt fix la fel. Fiecare are profi buni și profi care-și bagă picioarele, studenți eminenți și proști făcuți grămadă.

N-are nimeni dreptul să vină la mine și să-mi spună că facultatea pe care am terminat-o e de căcat, dacă n-a făcut aceeași facultate. Da, eu sunt îndreptățit să spun ce nu mi-a convenit la facultatea mea, pentru că de bine de rău eu sunt ăla care timp de trei ani de zile a studiat acolo, deci dacă vorbesc, n-o fac din necunoștință de cauză. La fel e și cu SNSPA-ul sau cu oricare altă facultate. N-ai învățat acolo, nu știi cum e, ciocu’ mic! Că știi tu din auzite e cât se poate de irelevant. Du-te, fă-o și-apoi vorbește cât vrei! Și-o să te convingi că e la fel ca orice altă facultate, cu plusuri și minusuri.

O altă frustrare e legată de meseria asta ingrată de PR-ist, despre care toți își dau cu părerea, dar prea puțini înțeleg cu ce se mănâncă. Spunea cineva prin comentarii că la școlile astea de comunicare și PR înveți să manipulezi nu unul, nu doi, ci mase de oameni. Hai, sictir, frățioare! La primul seminar de introducere în PR pe care l-am făcut, profesoara ne-a zis că în PR trebuie să comunici tot timpul adevărul către publicurile tale. Așa că lasă-mă cu manipularea! Dacă vrei, în facultățile astea înveți să iubești meseria de PR și să te visezi piarist, la câte informații frumos ambalate primești despre acest domeniu.

PR-ul adevărat, PR-ul lui Edward Bernays nu-l înveți nici măcar în agenții. Acolo, dacă vrei, înveți să zâmbești frumos, să faci PR de produs care e atât de popular în ziua de astăzi, să scrii comunicate de presă, să organizezi evenimente și așa mai departe. Da, e bine să stăpânești aceste deprinderi demne de toată stima și lauda, dar ele nu te fac piarist în sensul pur al termenului. PR-ul adevărat, ăla cu manipularea maselor și gestionarea situațiilor de criză se învață cel mai bine în ministere și structurile superioare ale statului, unde nu mai stai cu cafeluța-n față până la ora 11, ci muncești de-ți zbârnâie curu’ până cazi lat.

PR-ul hardcore pe care îl fac după cunoștințele mele doar doi sau trei oameni la momentul actual în România înseamnă să fabrici evenimente, să minți prin omisiune, să iei turma de jurnaliști veșnic însetați după senzațional și să-i direcționezi în așa fel încât să-și îndrepte atenția și să scrie despre ce vrei tu, nu despre ce vor ei, înseamnă studii imagologice în funcție de care setezi agenda media și, nu în ultimul rând, înseamnă să muncești. Da’ să muncești, frate, nu să stai pe Facebook.

Și nu, n-am scos din burtă tot ce-am scris în paragraful anterior. Ca să fie treaba clară, visul meu a fost să devin jurnalist. Așa am ajuns eu la FJSC. Și prin anul doi de facultate, unul din ăștia trei piariști pe care se întâmplă să-l cunosc a venit la mine, mi-a explicat cam cum stă treaba și atunci am realizat că nu pot și nici nu vreau să fiu o marionetă pe care s-o dirijeze băieții deștepți după bunul lor plac. Așa că am preferat să fac orice altceva.

Deci da, există piariști „pe bune” în țara asta, dar vă garantez eu că n-au studiat în universitățile astea. Și nici nu vor veni să predea ca să-i învețe pe alții, pentru că meseria asta de piarist se fură și se învață în câmpul muncii, la fel ca multe alte meserii. Că știi tu pe de rost toate modelele comunicării, etapele gestionării unei crize și cum să interacționezi cu bloggerii, bravo ție, ești deștept și descurcăreț, dar nu piarist!

Așa că, de dragul evoluției țărișoarei noastre și a ieșirii din Evul Mediu, hai să stăm fiecare în banca noastră și să criticăm/lăudăm ce am experimentat pe propria piele în materie de facultăți și universități. Să ne zâmbim mai des și să nu mai dăm la o parte oamenii doar pentru că au terminat SNSPA, ASE, Româno-Americană, Spiru Haret sau mai știu eu ce altă facultate. Că e mai bine așa, vă zic eu. Și-așa acolo sus sunt oameni care vor să ne distrugă. Hai să nu le mai ușurăm munca și să nu ne mai distrugem și noi între noi în mod gratuit!

Reclame

Pentru 9 oameni EXTRAORDINARI

1 decembrie, 5 dimineața. N-am somn. Pur și simplu n-am somn. În ultimul timp, mi-am cam ignorat blogul și tot ce ține de blogosferă. Facultatea m-a ținut destul de ocupat. Cred că ăsta e motivul principal pentru care n-am mai scris nimic în ultima vreme. Dar în ultimele zile am trecut printr-o experiență pe care mi-e greu s-o descriu în cuvinte. Nu sunt o fire siropoasă și nici nu fac complimente gratuite, însă pentru mine ultimele zile au fost minunate, „de vis”, splendide și lista de adjective ar putea continua la nesfârșit.

„Interferențe Europene în mass-media pentru Tineri” – așa s-a numit seminarul la care FJSC m-a trimis împreună cu alți 9 colegi. Probabil ăsta e singurul lucru pentru care pot să spun că sunt cu adevărat recunoscător facultății până în momentul de față. Deși titlul sună foarte pompos, nu a fost deloc un seminar. Desigur, s-au ținut cursuri, am participat la diverse workshop-uri, însă eu aș vrea să privesc dincolo de latura aceasta pur academică.

Pentru mine, zilele petrecute la Moieciu de Jos (Bran) au fost o adevărată lecție de viață. Știu, sună exagerat, însă ce am prețuit eu cel mai mult la experiența asta a fost faptul că am ajuns să cunosc oameni din facultate pe care înainte nici măcar nu-i salutam, oameni pe lângă care treceam aproape zilnic fără ca nici măcar să-i observ. Desigur, fiind vorba de FJSC, eram la curent cu bârfele și răutățile referitoare la fiecare dintre ei. Probabil de-asta aveam un oarecare sentiment de reținere vineri dimineața, când m-am urcat în tren alături de ei.

Dintre acești 9 oameni extraordinari, n-o cunoșteam decât pe Teo, pentru că mi-e colegă de grupă și ne știm de vreun an și ceva. Impropriu spus „cunoșteam”; „credeam că o cunosc” ar fi o expresie mult mai potrivită. În aceste zile, am văzut o latură a ei care mi-a plăcut enorm și care m-a făcut să regret dacă am judecat-o vreodată. Și în plus, ei trebuie să-i mulțumesc că m-a invitat să particip la acest seminar. Dacă n-ar fi fost ea, eu n-aș mai fi aici, scriind acest articol. Și trebuie să recunoaștem cu toții că dacă n-ar fi fost ea n-am mai fi avut febră musculară de la atâta râs.

Pe ceilalți nu-i cunoșteam mai deloc. Diana și Dorina, colegele mele de la grupa I, mi-au transmis mereu vibrații pozitive. Cu toate acestea, relația noastră înainte de această mini-vacanță era una strict colegială. După aceste câteva zile, nu pot decât să spun că sunt FOARTE TARI amândouă. Bine, Dorina nu se pricepe deloc la mimă, dar când vine vorba de schizofrenice, se descurcă al dracului de bine.

Cu ele trei mai interacționasem în cadrul facultății, dar cu ceilalți nu mai avusesem nimic de-a face. Pe băieții de la grupa 2 nu-i cunoșteam decât din vedere. Pe Alex îl știam drept Mister Boboc 2008, iar pe ceilalți doi, Vlad și Vladimir (oltean de-al meu, căruia „îi place” girafele) nu-i văzusem decât prin facultate. Zilele acestea, am râs împreună, am băut cot la cot, am dansat, ne-am distrat și am făcut mișto unii de alții (Vladimir, fii mai atent pe unde-ți lași paltonul!), ceea ce sincer nu mă așteptam să se întâmple.

Și pe Claudiu, care e cu un an mai mare ca noi, îl știam tot de la Balul Bobocilor, drept prezentatorul care a salvat seara după prestația jalnică a lui MC Icsu, sau cum dracu’ l-o mai chema. Foarte tare tipu’! Mult timp de-acum încolo o să-l asociez cu tot ce ține de cuvântul „hiene”. Pe Ionuț nu știu dacă l-am văzut de vreo trei ori pe la facultate. Poate nu vine la cursuri (și-l înțeleg). Oricum, am rezonat destul de bine. Vorba unuia dintre noi: „A tunat și ne-a adunat!”

Constantin, care e și el cu un an mai mare decât noi, a părut foarte distant la început, însă s-a integrat și el în grupul nostru. De la el am fumat primul L&M roșu (în vârfu’ muntelui nu găsești Dunhill). A fost cea mai proastă porție de tutun din viața mea, dar presupun că a fost mai bine decât să nu fi fumat deloc.

N-o să mă apuc să detaliez ce-am făcut noi în astea 4-5 zile, pentru că sunt experiențe personale (unele ale dracului de personale – „Like a virgin” / „Trage fusta mai jos”, pentru cunoscători), care-și pierd farmecul odată împărtășite altora. O să mă limitez doar la a spune că ne-am distrat fantastic și-am râs până ne-a plesnit vezica. Eu, unul, nu am mai râs așa de când mă știu. Trebuie să menționez că și trainerii au fost bestiali și că mie, cel puțin, mi-au depășit cu mult așteptările. Personalul pensiunii în care am fost cazați a fost de-a dreptul remarcabil, iar zona Moeciu de Jos e una dintre puținele zone ale României despre care pot spune că e într-adevăr superbă.

La final, aș vrea să reamintesc despre conceptul de televiziune lansat de PRO TV – „Jos pălăria!” Poate că n-are nicio legătură, la o primă vedere. Acești 9 oameni alături de care am stat în aceste zile n-au salvat țara, n-au făcut minuni și nici opere de caritate. Însă eu îi consider extraordinari pentru că există, pur și simplu și pentru că mi-au dat ocazia să nu-i mai privesc ca pe niște simpli colegi de facultate. De-acum înainte, oricine-mi va mai spune ceva rău despre acești 9 oameni, va primi (cu dedicație) o flegmă-ntre ochi. Aceste 9 persoane mi-au câștigat respectul pentru totdeauna, ceea ce mă face să sper că de-acum încolo nu ne vom privi ca niște străini atunci când vom trece unul pe lângă celălalt. În orice caz, mă-nclin în fața acestor 9 oameni extraordinari și spun hotărât: JOS PĂLĂRIA!

P.S.: Mă duc să beau două pahare cu apă după atâte vorbe dulci. 🙂