La voi în România … ?

Ori de câte ori nimeresc într-o țară străină sau port o conversație cu un cetățean non-român, am parte de cel puțin două situații jenibile. Prima e legată de naționalitatea mea, iar cea de-a doua de întrebarea incompletă din titlu pe care-o voi explica puțin mai jos.

Nu știu cum se face, dar când un străin mă întreabă ce nație sunt și eu răspund „român”, interlocutorul erupe subit într-o semi-criză de râs. Și nu mă crede. Nu mă crede că-s român până nu scot buletinul sau pașaportul. De-a lungul timpului am fost luat drept polonez, rus, suedez, norvegian, australian sau american. Dar drept român, niciodată!

Pentru că nu împărtășesc nicio trăsătură a fizionomiei cetățenilor români („fețe de ciobani” cum le spune un conațional) și pentru că am obosit să mă joc de-a „ghicește-mi naționalitatea”, îi las să mă ia drept ce-or vrea și cu asta basta. Să trecem acum la cea de-a doua situație jenibilă în cinstea căreia am și vrut să scriu aceste rânduri, întrucât mie mi se pare că reflectă oarecum părerea pe care o au diverse țări despre noi ca nație.

Prima oară am pățit-o în Franța. Eram la un festival internațional de film și întâmplarea făcea să vizionăm un lungmetraj premiat și răspremiat despre istoria țiganilor. Filmul urmărea evoluția și exodul țiganilor de la origini până astăzi. Inevitabil, s-a ajuns și în Românica, țară care exportă anual zeci de cetățeni colorați către țara lui Voltaire, chestie pentru care francezii sunt în al nouălea cer. Not!

Eeeeei, și când s-a ajuns în Românica, montajul a făcut ca o scenă în care un țigan dansa sârba pe islaz cu un maidanez (nimic ieșit din comun, trecem peste) să fie imediat urmată de un cadru cu un tuci în care sfârâiau sute de bucăți de carne. Pentru mine, un artificiu de montaj, o succesiune de cadre fără nicio legătură. Francezii însă au făcut ochii cât cepele, și-au dus mâna la gură în semn de „Oh, la la” și-atunci a fost pentru prima oară când am auzit prima întrebare din seria „Voi în România … ?”

„VOI ÎN ROMÂNIA MÂNCAȚI CÂINI?!” m-au întrebat franțujii scârbiți, stupefiați și indignați. Da, fraților, mâncăm câini în România, cum să nu. Haida de! Că dacă-i mâncam, mai venea Brigitte Bardot a voastră să-și bată pula de noi că avem prea mulți pe stradă? Dă-i și explică-le francezilor cât mai diplomatic posibil că e o chestie de montaj, de coincidență și de succesiune a cadrelor. Nem tu dom, vorba aia!

Un amic american care la un moment dat făcea parte din juriul unui festival prestigios de publicitate, uitându-se peste niște reclame înscrise de România și descoperind niște greșeli grave de copy, m-a întrebat șocat „VOI ÎN ROMÂNIA N-AVEȚI PROOFREADERI?!” Probabil că întrebarea lui mi s-ar fi părut exagerată dacă n-aș fi văzut cum stă treaba în agențiile lor. La americani, nimic nu iese din departamentul de creație fără să fie verificat de cel puțin doi proofreaderi.

Ce este un proofreader? Pentru noi, un extraterestru. Pentru ei, un nene care toată ziua verifică și corectează reclamele, prezentările și orice material care urmează a fi trimis la client, tipar sau TV. Proofreader-ul de copy se asigură că sunt respectate gramatica, ortografia și sensul, iar cel de art direction verifică corectitudinea proporțiilor, a perspectivelor și cromaticii, ambii efectuând modificări acolo unde consideră ei de cuviință.

Fix aceeași întrebare („VOI ÎN ROMÂNIA N-AVEȚI PROOFREADERI?!”) am primit-o tot de la un american, de data asta unul care lucrează la Fox News, care știe cât de cât româna, dat fiind faptul că e căsătorit de ani buni cu o româncă.

Cum stătea el într-o zi în biroul lui din New York, omul s-a apucat din pură curiozitate să citească niște articole online din presa românească. Nu, nu din Cancan sau Libertatea, ci dintr-un cotidian românesc care se vrea a fi serios și de calitate. Și omu’ ăsta, cu româna lui de baltă prinsă de la nevastă-sa, a fost în stare să semnaleze o grămadă de litere mâncate, vreo două dezacorduri și câteva greșeli gramaticale.

Nu, dragii mei americani, noi în România n-avem proofreaderi. Nici în presă, nici în publicitate, nici nicăieri. Și n-o spun la modul sarcastic, ci în cel mai umil și sincer mod posibil. La noi, detaliile nu fac diferența. Nu contează calitatea produsului final. Contează să reușim să-l scoatem la timp. Proofreaderi?! Hai sictir, Gogule! Las’ că merge treaba și fără.

O australiancă m-a întrebat în urmă cu ceva timp „VOI ÎN ROMÂNIA SUNTEȚI MAI MULȚI ȚIGANI, SAU MAI MULȚI ALBI?” Da, fix așa, doar că-n engleză. Era ca și cum aș fi întrebat-o eu dacă la ei în Australia sunt mai mulți canguri decât oameni. Ce să-i spun? Că sincer până și eu mă întreb asta câteodată. Dac-o să vă țină vreodată nervii să zburați până acolo, să nu rămâneți surprinși să primiți și întrebarea asta, printre altele. Cam asta e părerea lor despre România.

Din Maroc m-am pomenit cu întrebarea „LA VOI ÎN ROMÂNIA PORNOGRAFIA CU MINORI E LEGALĂ?” din partea unui amic care se pregătește pentru o carieră în Drept. Se pare că peste hotare românii fac bani grei din materiale care conțin pornografie cu minori. Rețelele sunt atât de longevive și de extinse (Maroc este totuși pe un alt continent) încât oamenii ăștia au crezut că noi legalizăm și încurajăm așa ceva.

Din Rusia (culmea!) am primit întrebarea „VOI ÎN ROMÂNIA CULTIVAȚI MANUAL RECOLTELE?” de la o tipă care stă în Moscova și care mi-a spus că a văzut un reportaj despre țăranii români și condițiile inumane în care muncesc vara la câmp pentru a avea ce pune pe masă.

Da, tovarski, cum dă primăvara, ieșim toți cu sapa-n spinare și ne-apucăm să-ntoarcem asfaltul și betoanele ca să plantăm ceapă și fasole, să nu murim dracului de foame. Și creștem păsări, vite, miei și porci cu noi în apartament, ca să avem și oleacă de carne, să nu credeți cumva, doamne ferește, c-am fi vegetarieni.

Dă-i și explică-i rusoaicei că asta cu producția proprie de legume și carne se mai păstrează doar în câteva zone izolate ale României, unde oamenii muncesc de plăcere sau din obișnuință, nu pentru că n-ar avea de unde să și le cumpere dacă vor. Până la urmă, am auzit și noi de supermarket, nu suntem chiar atât de înapoiați.

Pentru Venezuela, România a rămas o țară comunistă. Ei habar n-au că, cel puțin pe hârtie, suntem stat democratic. Un amic din sublima capitală a acestui stat sud-american m-a întrebat „LA VOI ÎN ROMÂNIA CÂȚI DICTATORI AU FOST ÎNAINTE DE BĂSESCU?” Na-ți-o caldă, frățioare! Ăștia cred că suntem cel puțin la fel de comuniști ca și ei. La urma urmei, și noi ne-am ucis un președinte, nu? Și-am fi ucis mai mulți, bag seamă, dacă ar fi stat în puterea noastră. Droguri avem căcălău, mergem pe pile, relații și rudenii, închiși la minte suntem, deci ce mai tura-vura!

Un suedez m-a întrebat „LA VOI ÎN ROMÂNIA BĂRBAȚII NU OBIȘNUIESC SĂ SE RADĂ LA SUBRAȚ?” Îmi venea să-i zic că la noi în România majoritatea bărbaților nici măcar nu se dă cu deodorant la subraț, darămite să se mai și radă. Sau că la noi în România, conform statisticilor, cel mai mare procent de cumpărători pentru deodorantele masculine este reprezentat de persoanele de sex feminin, care cumpără deodorant și pentru bărbații din ogradă, că altfel tot nasul lor sensibil este mutat din loc.

Și pot să bag mâna-n foc că sunt zone în România unde nici măcar femeile nu-și epilează axilele, așa că despre bărbați nici nu mai vorbim. Nu domne’, nouă ne place sauvage, să arătăm tuturor pădurea tropicală de la subraț. Noi suntem macho, nu pizde. Că doar ce poate fi mai viril decât flocii de juma’ de metru pe care se scurge transpirația cu iz de bere, slană, mici și shaworma?

Așadar, am trecut în revistă doar câteva din întrebările care mi s-au adresat mie despre România și, odată cu ele, părerea pe care o au diverse țări de pe diverse continente despre români. Că nu e una tocmai bună sau așa cum ne-am dori noi, oricine își poate da seama.

Pentru mulți străini, noi mâncăm câini (mai nou și cai), n-am auzit în viața noastră de proofreaderi, suntem minoritari într-o țară de țigani, futem minori, muncim pământul de dimineața până seară, suntem comuniști și pe deasupra nu ne radem nici la subraț. Rămâne să mai ajung prin Asia, să văd ăia ce părere au despre noi.

Totuși, ca să nu închei într-o notă sumbră lipsită de patriotism (recunosc, îmi cam lipsește), au fost și țări în care am fost plăcut surprins să constat că imaginea României nu e chiar atât de neagră și viermănoasă. De bine de rău, mai avem și noi un Dracula, un Hagi și-o Nadia Comăneci care ne mai scot din căcat din când în când. Și-ar fi bine să ținem de ei, că alții care să ne spele imaginea nu cred că se vor naște prea curând.

Later-Edit: Am uitat să menționez, francezii m-au mai întrebat și „VOI ÎN ROMÂNIA AȚI AUZIT DE MAC?”, referindu-se bineînțeles la computerele lui Steve Jobs, fie-i țărâna ușoară. Nu, dragi francezi, noi nici măcar de calculatoare n-am auzit. Nu vă lăsați păcăliți, acesta nu este un articol scris pe un blog, ci niște cuvinte scrijelite cu unghia pe un perete.

Anunțuri

România și tabloidizarea

Sexy Brăileanca, relația îndelung mediatizată dintre Mihaela Rădulescu și Dani Oțil sau travestitul Naomi sunt doar câteva dintre subiectele de care tot mai mulți români sunt interesați în ultima vreme. Ori de câte ori mă urc în metrou sau în autobuz, nu se poate ca pe o rază de zece metri să nu existe cel puțin cinci persoane care să țină în mână Libertatea, Click! sau CanCan. E trist și se întâmplă în România!

Deja nu mai contează situația economică (de care suntem cu toții afectați), situația învățământului sau raporturile politice dintre România și celelalte state. Prioritate au știrile despre izbucnirile nervoase ale Mihaelei Rădulescu (care, deși susține sus și tare că are parte de mult sex, nu se comportă ca atare) sau știrile care fac referire la scandal, violență și sex. Până la urmă, de ce să fim informați și de ce să ne chinuim neuronii cu politica, din moment ce putem să ne scutim de orice efort intelectual și să ne delectăm cu porția zilnică de bârfe mondene?

Chiar și pensionarii, acești „piloni” ai societății după cum ei înșiși se declară, citesc mizerii precum Libertatea și CanCan. Bătrâneii fac ochii mari cât cepele când văd țâțele fetelor despuiate de prin ziare, iar babele sunt foarte interesate de cine cu cine și-o mai trage sau cine s-a mai despărțit de cine.

Mulți specialiști pun tabloidizarea presei din România și interesul sporit al publicului pentru știrile de acest fel pe seama presei din perioada comunistă, care „sufoca” audiențele cu știri din domenii precum politica sau economia. De fapt, nu trebuie să fii specialist în mass-media ca să-ți dai seama că nesațul cititorilor pentru știrile care fac apel la cei trei S (Scandal, Sânge și Sex) vine din pură prostie, din lipsa educației și a bunului simț, care-i face pe mulți să polemizeze pe subiecte care nu au absolut nicio importanță. Ce mă interesează pe mine că Naomi a fost prins/ă și bătut/ă? Cum mă afectează pe mine faptul că Sexy Brăileanca e îndrăgostită de Tolea și vrea să-i facă vizite la închisoare? Oare voi reuși eu să fiu destul de informat încât să supraviețuiesc crizei economice dacă citesc despre ieșirile de femeie neregulată ale Mihaelei Rădulescu?

VIITORII JURNALIȘTI PREFERĂ SUBIECTELE DE SCANDAL ÎN DETRIMENTUL CELOR CU ADEVĂRAT IMPORTANTE

Cum totul pleacă de la rădăcină, iar rădăcinile presei sunt jurnaliștii sau, mai degrabă, viitorii jurnaliști, găsesc de cuviință că o radiografie a acestora din urmă este mai mult decât necesară pentru a înțelege fenomenul de tabloidizare.

Fac parte, și nu o spun cu mândrie, din grupa 10 (anul I) a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București. De ce afirm că n-o spun cu mândrie? Pentru că, exceptând vreo două-trei persoane, toți colegii mei de grupă fac parte din tiparul jurnalistului de scandal, însetat după subiecte care fac deliciul oamenilor lipsiți de educație, inculți și fără niciun fel de dotări intelectuale. Asemenea oameni vor ajunge în curând jurnaliști, un titlu care nu li se cuvine și pe care-l vor târî prin noroiul abject al scandalurilor din România. Asemenea oameni vor lucra la Libertatea, CanCan sau mai știu eu ce mizerie de ziar care va apărea între timp. Aceștia sunt cei care, în loc să-și facă datoria de câini de pază ai societății, vor deveni niște javre, niște potăi turbate, avide după senzațional.

Seminarul de strategii conversaționale în limba engleză susținut ieri, 18 martie, mi-a oferit posibilitatea de a vedea în mâinile cui stă viitorul presei românești. Întrebați ce subiect doresc să aleagă pentru o eventuală conferință de presă, studenții din grupa 10 au optat aproape în unanimitate pentru organizarea unei conferințe de presă cu tema „Gay rights – Drepturile homosexualilor”. Ce temă! Câtă minte trebuie să ai ca că-ți dorești să organizezi și să participi la o asemenea conferință de presă, când ai o varietate de subiecte de interes major la dispoziție?! Dar, ca să fac apel la o veche zicală, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Desigur, am încetat de mult timp să mai caut o fărâmă de creier în toată această grupă, însă elucubranța ideii de ieri m-a convins definitiv că un efort de căutare a inteligenței este superfluu. Eu, ca un jurnalist serios care vin la această conferință de presă (teoretic vorbind, pentru că dacă sunt un jurnalist serios REFUZ să particip la o asemenea idioțenie), ce întrebări ar trebui să le adresez invitaților? Dacă inundă barca sau scufundă vaporul? Importanța știrii care ar rezulta din urma acestei conferințe ar fi egală cu zero. În schimb, și spun asta cu o mare tristețe, interesul gloatei ar fi imens.

Unii ar spune că sunt invidios. Nu sunt. Sunt pur și simplu revoltat, pentru că peste câțiva ani, acești oameni vor obține o diplomă egală cu a mea. Ei sunt cei alături de care va trebui să lucrez zi de zi, suportându-le prostia și îngustimea gândirii. Recunosc că înainte detestam politica, însă am făcut un pact cu mine însumi să devin cât mai informat despre acest domeniu. Am ales, pe această cale, să nu devin un jurnalist de nișă, ci un om informat.

Ca o concluzie, nu ar trebui să ne mire situația jalnică a presei de astăzi sau succesul ziarelor de scandal. Ce să-i ceri omului obișnuit, de rând, dacă jurnalistul, chipurile om școlit, cu facultate, preferă să abordeze subiecte insignifiante, lipsite de orice valoare?