E vineri! Să ne amuzăm!

GQ USA - June 2013 - The Comedy Issue

GQ USA – June 2013 – The Comedy Issue

Dacă tot e vineri azi, propun să ne mai descrețim puțin frunțile cu o povestioară din viața mea (pe care foarte puțini oameni o știu), mai mult sau mai puțin style-ish, inspirată de numărul de iunie al revistei GQ USA, dedicat comediei.

Pentru început, vă las în compania lui Jim Nelson – redactor-șef al GQ USA – și a povestioarei sale amuzante, pe care-o puteți găsi mai jos în varianta originală în limba engleză, pe care mi-am permis s-o traduc în română și s-o adaptez pentru aceia dintre voi care nu vorbesc engleza.

[EN]

[EN]

[RO]

[RO]

Și-acum, să revenim la povestioara mea. Eram încă student. Pe atunci, duceam o viață mult mai zbuciumată și mai angrenată în monden și viață de noapte decât în prezent. Anturajul meu era compus din niște oameni cu o poziție socială excelentă, care trăiau pe picior mare, cu mulți bani, stil, rafinament și clasă. Nu erau vedete, nu apăreau prin tabloide, dar aveau succes și erau cunoscuți printre personalitățile pe care le vedeți în Top 300 Capital.

Eu, pe de altă parte, eram la polul opus. Un biet student abia aterizat din provincie care n-avea nici în clin nici în mânecă cu high-life-ul bucureștean. Singurul numitor comun era această mână de oameni cu care mă împrietenisem (nici azi nu-mi dau seama cum), care mi-au făcut cunoștință cu tot ce înseamnă lumea oamenilor cu bani. Mulțumită lor am învățat cum se poartă un smoking, cum se duce un dialog la nivel înalt și, comicul situației povestit pe îndelete câteva paragrafe mai jos, cum se servește șampania și mai ales la ce temperatură.

High-life-ul n-ar fi nimic fără evenimentele și petrecerile aferente. Organizate uneori cu cele mai banale ocazii (de exemplu: am atins nu-știu-ce cotă la bursa de valori, am efectuat nu-știu-ce tranzacție imobiliară, mi-a murit soacra), evenimentele astea înghițeau o grămadă de bani, iar scopul lor era acela de a te face văzut, remarcat și lăudat printre cunoscuți, care la rândul lor participau cam din aceleași motive (plus băutură și mâncare pe gratis). Ei, și-n toamna acelui an participam și eu – pentru prima oară în toată viețișoara mea anostă – la un asemenea eveniment, târât de prietenii despre care vorbeam mai sus.

Pregătirile au început cu vreo săptămână înainte. Mă refer aici la pregătirile mele, la calvarul prin care am trecut eu pentru a mă transforma din cerșetor în prinț. Prietenii mei aveau doar șapte zile la dispoziție să mă învețe să fiu un gentleman adevărat, să mă îmbrace ca atare și să mă șlefuiască întocmai ca pe-un diamant pe care-l scoți din noroi. Socotit, trebuia lucrat doar la partea de aparențe, pentru că manierele le învățasem la timpul potrivit, de bine de rău mai fusesem și eu scos prin lume și nu eram chiar cel mai socially-awkward guy de pe planetă.

Zis și făcut. Mi-aduc și-acum aminte cu groază de prima mea vizită la hair-stylist. Tremuram mai rău ca la dentist, pentru că nu știam de dracu’-mi face ăla în cap și mă temeam c-o să  ies de acolo mai pocit decât intrasem. N-a fost cazul, slavă cerului. După vreo oră în care am văzut cum zboară părul pe lângă mine în toate direcțiile și după mii și mii de cruci făcute cu limba-n cerul gurii, imaginea din oglindă arăta decent, îngrijită și finisată până-n cele mai mici detalii. Bun, am zis, asta trebuie să fi fost cea mai grea parte. Draci bălțați, că n-a fost!

A urmat manichiura, unde-am stat mai mult cu ochii-nchiși de frica imaginii duduii care manevra cu o dexteritate uluitoare unelte care mai de care mai ascuțite. Fast forward printre restul etapelor de grooming și iată-mă ajuns în fața problemei supreme: cu ce mă îmbrac? Cu smoking, evident, mi-au răspuns prietenii mei (Like, d’uuuh!). Printre puținele piese vestimentare cu care venisem eu în București se numărau fel și fel de chestii, numai smoking nu. Așa că ne-am pus cu toții pe gândit. Să cumpărăm unul nou-nouț n-avea rost, așa că am găsit unul numai bun în garderoba unuia dintre ei, care trebuia doar reajustat pe dimensiunile mele.

Pe furiș, m-am uitat la etichetă și am descifrat cu greu „Ermenegildo Zegna”, sub care cu litere cursive stătea scris „exclusively made for” („creat exclusiv pentru”) urmat de numele prietenului care-mi împrumutase costumul. Instantaneu, m-a apucat amețeala. Dacă numele designerului nu-mi spunea absolut nimic la vremea respectivă, faptul că urma să îmbrac un costum unic, creat special pentru o singură persoană, mi-a zguduit puțin universul.

Am rezolvat-o și cu croitorul, care m-a întors pe toate părțile până a reușit să facă ajustările necesare, fiind astfel cu un pas mai aproape de rezultatul final. Adăugați în ecuație niște pantofi scumpi, un papion pe care am încercat să mi-l ajustez singur vreo juma’ de zi până mi-am băgat picioarele și-am lăsat pe altcineva să mă ajute, butonierele pe care nici până în ziua de astăzi nu știu cum să le prind și cămașa, iar eu eram demn de-a fi pus în vitrină.

Pentru marele eveniment fusesem sfătuit dinainte să zâmbesc constant, să mă port ca și cum aș fi moștenit un munte de aur, iar dacă mă pomenesc într-o conversație despre care n-am nici cel mai mic habar, să dau din cap în semn de aprobare și să rânjesc ca prostu’. Da, e atât de ușor să socializezi cu oamenii bogați. Mai adaug eu aici din propriile-mi observații că dacă încep să se laude, treaba ta ca interlocutor e cu atât mai ușoară. Dacă te prefaci interesat și, din când în când, uimit de realizările lor, o poți scoate lejer la capăt.

În seara cu pricina, intram într-o lume total nouă, fascinantă, odihnitor de superficială. La tot pasul, fețe zâmbitoare, ținute elegante, epatări și complimente măgulitoare, nume de autori, compozitori, designeri, mașini și destinații exotice; un micro-univers al rafinamentului și al bunului-gust, de la băuturi până la mișcările calculate ale fiecărui participant. N-o credeam nici eu, dar ajunsesem să mă obișnuiesc și chiar să-mi placă să fiu printre ei. Iar comicul abia de-aici începe…

Cum stăteam eu relaxat pe verandă, încercând să fiu un partener bun de conversație pentru interlocutorul meu din momentul respectiv, un domn cochet la vreo patruzeci și ceva de ani despre care aflasem între timp că deținea un pachet de acțiuni la o bancă privată, văd un chelner cu o tavă plină de cupe cu șampanie apropiindu-se umil și zâmbitor de noi. „Aleluia!”, îmi venea să strig. Mi-era sete de mă stingeam și nu apucasem să mă apropii de bufet pentru că de când venisem o ținusem în prezentări și schimburi de complimente.

Partenerul meu de conversație ia și el o pauză de la discursul lui referitor la ineficiența protocoalelor băncilor elvețiene și mi se alătură în degustarea șampaniei. Luăm amândoi câte o cupă de pe tavă, ca niște gentlemani adevărați: mai întâi de picior cu o mână, apoi de bază cu cealaltă mână; mijlociu, inelar și degetul mic sub cercul de cristal, arătător și degetul mare deasupra, flancate de-o parte și de alta a piciorului. Nici n-apuc să iau o înghițitură că-l văd pe ăsta făcându-se roșu la față și urlând din toți rărunchii „CHELNEEER!”

Chelnerul face cale-ntoarsă printre invitați, revine lângă noi spășit, iar ăsta începe și-i toarnă: „Cum e posibil așa ceva?! Tu n-ai văzut că șampania asta e caldă? Tu-ți bați joc de noi? Șampania trebuie servită la paișpe grade Celsius. Asta are cel puțin douăzeci!” În tot acest timp, eu urmăream șocat circul, cu șampania-n gură și cupa în mână. Eram pregătit pentru orice, numai pentru așa ceva nu. „Tu mă vezi cum țin paharul? Zi, mă vezi?!”, continuă el. Chelnerul mut de rușine dă din cap în semn de aprobare. „Adică eu mă chinui să-mi mut mâna de pe picior pe bază ca să nu transfer căldură să stric șampania, când ea e deja caldă?”

Deja simt cum mă gâdilă bulele de șampanie pe limbă și, jumătate șocat, jumătate speriat să nu cumva să mă fac de rușine că beau șampanie la mai multe grade decât ar trebui, scuip șampania înapoi în pahar și-l arunc peste umăr în boscheți într-o fracțiune de secundă, să nu mai existe nicio dovadă c-aș fi băut șampanie ca un ignorant. Nu vreau să mă gândesc cât o fi costat paharul ăla pe care eu l-am azvârlit cu atâta naturalețe peste umăr și, mai ales, nu vreau să mă gândesc dacă m-a văzut cineva făcând gestul ăla atât de… spontan, ca să nu-i zic altcumva.

Trecând peste umorul situației, acela cred că a fost pentru mine momentul în care am pornit pe drumul cunoașterii stilului și rafinamentului masculin. Acela a fost startul îmbunătățirii mele ca om, ca bărbat, ca parte a societății civilizate. Nu spun că înainte de asta n-aș fi fost civilizat. Nu, spun doar că începând de atunci am acordat mai multă atenție imaginii mele, privind lumea dintr-o altă perspectivă, în funcție de oamenii cu care intru în contact. Am învățat cum să adaptez o ținută unui eveniment, când și cum să vorbesc, cât să spun și cât să țin pentru mine, cum să ies dintr-o situație penibilă și multe alte lucruri care probabil că unora li se par neînsemnate și superficiale.

Multe dintre aceste lecții le datorez în mod cert revistei GQ, a cărei apariție în România la finele anului 2008 m-a bucurat enorm. Altele, prietenilor mei, prin puterea exemplului. Și altele, mie însumi pentru c-am avut întotdeauna puterea de a recunoaște că se poate mai bine și de a învăța câte o lecție de la fiecare om care a trecut prin viața mea. Gata, ajunge cu sentimentalismele! E vineri! Nu uitați să râdeți, să vă păstrați simțul umorului indiferent cât de rău vă merge pentru că, la urma urmei, asta e cea mai bună și mai ieftină terapie. 🙂

Hai să aruncăm cu căcat!

…sau un titlu mai scurt și mai de impact pentru gândirea românească, educația universitară din România și meseria de PR-ist în această țară absolut minunată.

Am citit ieri pe site-ul revistei Capital un articol referitor la salariul pentru care te-ai putea califica dacă ai absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice la SNSPA. De ce au ales această facultate drept exemplu nu pot să-mi explic, pentru că sunt o grămadă de alte centre universitare care pregătesc specialiști în comunicare și relații publice. Tind să cred, judecând după acest articol și părerile pe care le-am citit în online și auzit în viața de zi cu zi, că SNSPA-ul este una din facultățile spre care se lansează cu fiecare ocazie tone de căcat cu tot cu muștele aferente.

Că tot se mira autoarea articolului mai sus menționat de acest „miraj” pentru marketing și PR și nu înțelegea ea cum de se bat 20 de tineri pe un post de piarist, când domeniile mai tehnice nu au deloc căutare, vin eu și spun că meseria la care ar excela românii nici măcar nu se găsește pe site-urile de recrutare. Aruncător de căcat, la meseria asta mă refer, pentru care românii luați în ansamblu sunt experți din naștere, fără să fie nevoie de vreo facultate.

Așa suntem noi. Pentru nația noastră roș-galben-albastră, în adoption curve ar trebui să se adauge o etapă specială, înainte de early adopters. Și aceea fix aruncător de căcat ar trebui să fie. Pentru că nouă dacă ne pui ceva nou în față, ceva revoluționar, ieșit din comun, ceva altfel, cu care nu suntem obișnuiți și pe care nu-l pricepem, în secunda doi deja aruncăm proiectile cu căcat, fără să ne deranjăm măcar să ne informăm mai întâi. Abia la mult timp după ce vreun lider de opinie adoptă sau sare în apărarea unei idei sau a unui concept, începem și noi ca oile să mâncăm încet, încet ce ni se pune în farfurie.

Aruncând un ochi și peste comentariile respectivului articol și comparându-le cu experiențele din viața de zi cu zi, mi-am dat seama că ne place să aruncăm cu căcat în facultăți cu care n-am avut nicio tangență, doar pentru că s-a întâmplat la un moment dat să cunoaștem un student sau absolvent al facultății respective pe care l-am clasificat drept prost sau retardat. Hai să fim sinceri acum, fiecare pădure are uscăciunile ei. Și la FJSC spre exemplu, facultatea pe care am absolvit-o eu, aveam colegi semi-analfabeți, miserupiști și puturoși, dar asta nu înseamnă că eram toți la fel. Și hai să fim serioși! Toate facultățile din România sunt fix la fel. Fiecare are profi buni și profi care-și bagă picioarele, studenți eminenți și proști făcuți grămadă.

N-are nimeni dreptul să vină la mine și să-mi spună că facultatea pe care am terminat-o e de căcat, dacă n-a făcut aceeași facultate. Da, eu sunt îndreptățit să spun ce nu mi-a convenit la facultatea mea, pentru că de bine de rău eu sunt ăla care timp de trei ani de zile a studiat acolo, deci dacă vorbesc, n-o fac din necunoștință de cauză. La fel e și cu SNSPA-ul sau cu oricare altă facultate. N-ai învățat acolo, nu știi cum e, ciocu’ mic! Că știi tu din auzite e cât se poate de irelevant. Du-te, fă-o și-apoi vorbește cât vrei! Și-o să te convingi că e la fel ca orice altă facultate, cu plusuri și minusuri.

O altă frustrare e legată de meseria asta ingrată de PR-ist, despre care toți își dau cu părerea, dar prea puțini înțeleg cu ce se mănâncă. Spunea cineva prin comentarii că la școlile astea de comunicare și PR înveți să manipulezi nu unul, nu doi, ci mase de oameni. Hai, sictir, frățioare! La primul seminar de introducere în PR pe care l-am făcut, profesoara ne-a zis că în PR trebuie să comunici tot timpul adevărul către publicurile tale. Așa că lasă-mă cu manipularea! Dacă vrei, în facultățile astea înveți să iubești meseria de PR și să te visezi piarist, la câte informații frumos ambalate primești despre acest domeniu.

PR-ul adevărat, PR-ul lui Edward Bernays nu-l înveți nici măcar în agenții. Acolo, dacă vrei, înveți să zâmbești frumos, să faci PR de produs care e atât de popular în ziua de astăzi, să scrii comunicate de presă, să organizezi evenimente și așa mai departe. Da, e bine să stăpânești aceste deprinderi demne de toată stima și lauda, dar ele nu te fac piarist în sensul pur al termenului. PR-ul adevărat, ăla cu manipularea maselor și gestionarea situațiilor de criză se învață cel mai bine în ministere și structurile superioare ale statului, unde nu mai stai cu cafeluța-n față până la ora 11, ci muncești de-ți zbârnâie curu’ până cazi lat.

PR-ul hardcore pe care îl fac după cunoștințele mele doar doi sau trei oameni la momentul actual în România înseamnă să fabrici evenimente, să minți prin omisiune, să iei turma de jurnaliști veșnic însetați după senzațional și să-i direcționezi în așa fel încât să-și îndrepte atenția și să scrie despre ce vrei tu, nu despre ce vor ei, înseamnă studii imagologice în funcție de care setezi agenda media și, nu în ultimul rând, înseamnă să muncești. Da’ să muncești, frate, nu să stai pe Facebook.

Și nu, n-am scos din burtă tot ce-am scris în paragraful anterior. Ca să fie treaba clară, visul meu a fost să devin jurnalist. Așa am ajuns eu la FJSC. Și prin anul doi de facultate, unul din ăștia trei piariști pe care se întâmplă să-l cunosc a venit la mine, mi-a explicat cam cum stă treaba și atunci am realizat că nu pot și nici nu vreau să fiu o marionetă pe care s-o dirijeze băieții deștepți după bunul lor plac. Așa că am preferat să fac orice altceva.

Deci da, există piariști „pe bune” în țara asta, dar vă garantez eu că n-au studiat în universitățile astea. Și nici nu vor veni să predea ca să-i învețe pe alții, pentru că meseria asta de piarist se fură și se învață în câmpul muncii, la fel ca multe alte meserii. Că știi tu pe de rost toate modelele comunicării, etapele gestionării unei crize și cum să interacționezi cu bloggerii, bravo ție, ești deștept și descurcăreț, dar nu piarist!

Așa că, de dragul evoluției țărișoarei noastre și a ieșirii din Evul Mediu, hai să stăm fiecare în banca noastră și să criticăm/lăudăm ce am experimentat pe propria piele în materie de facultăți și universități. Să ne zâmbim mai des și să nu mai dăm la o parte oamenii doar pentru că au terminat SNSPA, ASE, Româno-Americană, Spiru Haret sau mai știu eu ce altă facultate. Că e mai bine așa, vă zic eu. Și-așa acolo sus sunt oameni care vor să ne distrugă. Hai să nu le mai ușurăm munca și să nu ne mai distrugem și noi între noi în mod gratuit!

F&S Advertising

Uneori publicitatea e funny. Alteori e smart. De prea puține ori e și funny, și smart în același timp. Cu atât mai puțin ea va fi funny pentru că e smart realizată. Segmentarea, fir-ar mama ei să fie, e de vină pentru fragmentarea atât de amănunțită pe care marile companii o practică în ultimul timp. Să faci publicitate adresându-te unui singur segment de consumatori bazându-te pe o caracteristică definitorie unică e ca și cum ai spune „Oamenii sunt frumoși și DOAR ATÂT”. Dacă practici acest tip de segmentare, ai face bine să începi să te rogi să fie DOAR frumoși, pentru că dacă mai sunt și deștepți în același timp, își vor da seama că-i subestimezi și s-ar putea să-ți vezi cota vânzărilor ducându-se-n jos ca o grasă pe topogan.

Dar să lăsăm vorba la o parte și să trecem la ilustrare. Vă supun astăzi atenției cea mai recentă campanie publicitară a producătorului japonez de tehnică fotografică, Fujifilm, realizată de o agenție din (surpriză!) India.

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Orgasm”

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Pregnancy Test”
Fujifilm Finepix F70 Camera: „Solitaire”

Ca să fie clar pentru toată lumea, propunerea unică de vânzare sau atributul forte al noului produs Fujifilm îl reprezintă sistemul de detecție automată a zâmbetului. Până aici, nimic extraordinar. Aparatele foto au avansat într-atât, încât în viitorul apropiat ne vom trezi că vor face și sarmale. Bine, bine, dar în fiecare imagine sunt mai multe zâmbete. De ce a ales aparatul să se focalizeze doar pe unul dintre acestea? Partea interesantă abia aici începe!

Să ne concentrăm puțin pe textul care, deși insuficient la o primă vedere, este mai mult decât necesar pentru descifrarea înțelesului printurilor: „Finepix F70 with SMILE capture”. Se pun față în față o valoare cu o non-valoare (aici) inexistentă, respectiv zâmbetul și… absența zâmbetului sau, mai precis, zâmbetul fals. Așadar, aflăm ceva mai mult despre produs: el nu detectează un zâmbet, ci zâmbetul. Poate că în imaginile de mai sus există mai multe zâmbete pe care aparatul s-ar putea focaliza, însă nu toate acestea sunt zâmbete sincere.

În primul print sugestiv intitulat „Orgasm”, zâmbetul cu adevărat sincer este al lui. Doar el s-a bucurat de partida de sex. Ea, săraca, are un zâmbet la fel de fals ca orgasmul pe care tocmai l-a mimat.

În cel de-al doilea print („Pregnancy test”), se-ntoarce roata. De data asta, zâmbetul sincer și bucuria de a avea un copil îi aparțin în totalitate ei. El zâmbește, dar ce-o fi-n sufletu’ lui, săracu’… Nici nu vrem să ne gândim!

În ultima imagine („Solitaire” – go figure!), ia ghiciți cine nu e sincer! Sau sincere, mai corect spus, întrucât „prietenele” zâmbesc la vederea inelului de logodnă, dar în interiorul lor crapă de ciudă la gândul că ele sunt încă singure și că nu le-a procopsit norocul cu un hăndrălău care să le-arunce și lor pe deget colacul de salvare.

Produsele au evoluat semnificativ. Mai presus de detecția automată a zâmbetului, rezidă în puterea aparatului de a vedea ceea ce e sincer și ce nu în oameni. Exagerat, dar acesta este avantajul de bază al unui astfel de dispozitiv: să surprindă emoțiile interioare. Și să nu uităm totuși că publicitatea e la urma urmei o mare și umflată exagerare, frumoasă atunci când e făcută într-un mod inteligent, sublimă atunci când reușește să fie și amuzantă.

Till next time…