Filosofii matinale

În dimineața asta m-am trezit cu un gând, o întrebare care-mi bântuie creierul de când am deschis ochii până acum, când scriu aceste rânduri. Uite, eu nu cred în superstiții, obiceiuri și tradiții. Asta înseamnă implicit că viața după moarte, raiul, iadul și purgatoriul există-n mintea mea sub un mare semn de întrebare. Totuși, nu mă pot abține să nu mă întreb dacă după viața asta mai există ceva. Desigur, probabil că asta ne întrebăm cu toții la un moment dat, fie că suntem credincioși sau nu. La o anumită vârstă te-apucă din senin filosofia și parc-ai vrea să fii tu primul care elucidează niște mistere care-i tot scapă omenirii de milenii încoace.

Însă eu n-am ajuns încă la vârsta aia și n-am nici cea mai mică intenție să găsesc răspuns la întrebări la care omenirea e prea leneșă sau prea proastă să găsească singură răspuns. Mă întreb pentru că cunosc oameni care și-au trăit și încă-și trăiesc viața sub semnul suferinței. Și nu mă refer la suferință așa cum tindem s-o percepem noi, ăștia mai tineri („vai, m-a părăsit iubitul/iubita”, „vai, n-am bani nici să-mi cumpăr un pachet de țigări”, „vai, n-am job”). Nu! Mă refer la o suferință pe care mă rog să n-o trăiesc vreodată, o agonie cruntă, cu care se luptă zilnic, de zeci de ani încoace.

Am cunoscut mame care au fost bătute crunt de soți, apoi de copii și-acum de nepoți. Știu persoane care se târăsc cu ultimele puteri prin spitale, nu pentru ei, ci pentru copiii lor loviți de boli necruțătoare. Mame și tați care mor câte-un pic în fiecare zi, odată cu cei cărora le-au dat viață. Cunosc părinți care și-au îngropat copiii, oameni transformați în ne-oameni, ale căror fețe înghețate lângă coșciugele celor mult prea devreme plecați dintre noi n-o să le uit niciodată. Cunosc oameni bolnavi, pentru care medicina în stadiul ei actual nu poate face nimic, oameni care nu mai au nicio șansă, dar care se agață de viață cu ultima lor speranță. Cunosc copii lipsiți de părinți, aruncați mult prea devreme într-o lume crudă, apăsați de poveri pe care nimeni n-ar trebui să le cunoască vreodată. Poate că e greu de crezut, dar sunt în lumea asta oameni care nu știu ce înseamnă fericirea. Oameni despre care ai putea să zici c-au uitat să zâmbească, când în schimb ei nu știu cum să facă asta pentru că n-au zâmbit niciodată.

Ei, și pentru amărâții ăștia cărora viața nu le-a oferit efectiv nimic bun, care au purtat războaie în stare să-l zguduie din temelii chiar și pe cel mai solid om, ce rămâne după ce viața ajunge la sfârșit? Ei ce primesc când se scrie ultima pagină, se pune punct și se-nchide registrul? O viață scrisă-n suferință, zeci de ani de chin, mii de lovituri de bici la care n-au schițat niciun gest, au scrâșnit din dinți și-au mers mai departe, primind cu demnitate următoarea lovitură, fost-au toate în zadar?

Și ce pretenții mai avem noi, cei care am dus o viață normală, cu nici prea multe bune, dar nici prea multe rele să fie mai bine „pe lumea cealaltă”, așa cum spun unii? Nu suntem oare puțin cam ipocriți, puțin cam egoiști să ne-așteptăm la „mai bine” într-o posibilă lume viitoare când deja ne e destul de bine în lumea asta față de unul care nici lacrimi nu mai are să jelească fiecare lovitură pe care i-a dat-o soarta? Gândiți-vă puțin la asta de fiecare dată când vă rupeți o unghie și credeți că s-a terminat lumea, de fiecare dată când aterizați cu șezutul de asfalt și credeți că nu vă veți mai putea ridica. Gândiți-vă că sunt oameni care și-au dus întreaga viață târându-se pe asfaltul pe care voi ați căzut timp de cinci minute. Și dacă pe ei nu-i mai așteaptă nimic bun, nici măcar la sfârșitul vieții, pe voi de ce v-ar aștepta?

Reclame

Iisus te iubește!

Spuneam la sfârșitul articolului intitulat „Voyeurism de ocazie” că, sătul de vecini octogenari, gândaci și obsedate, mă gândesc foarte serios la perspectiva mutării în cămin. Ei bine, uite c-am făcut-o și pe-asta. Și-am făcut-o în stil mare, cum doar eu o puteam face. Nu m-am mutat în orice cămin. Regie? Poligrafie? Nu, nici vorbă! M-am mutat într-un cămin privat din Crângași, care aparține Institutului Teologic Baptist. Eu, Toma necredinciosul, ateul, m-am mutat într-un cămin aflat sub supravegherea bisericii. Nu contează că nu-i ortodoxă, tot biserică se cheamă. Mai bine de-atât nici că se putea! Știu… Mă iubește soarta asta așa de mult, încât mereu găsește o modalitate să-mi dea-n cap când mă aștept mai puțin. Cum dracu’ a nimerit unul ca mine, care nu crede în Dumnezeu, între niște oameni care vorbesc despre Iisus cu pofta cu care vorbesc eu despre sex!?

Să zicem că a fost și alegerea mea (în lipsa altei opțiuni), dar nu mă așteptam la așa ceva. Eu credeam că ortodocșii sunt bisericoși. La dracu’! Ăștia din cămin sunt și mai și! Ba mai mult, am nimerit în cameră cu doi colegi care nici măcar „dracu'” nu scot din gură, ca să nu mai vorbesc de alte înjurături și care se uită la mine ca la mașini străine atunci când râd ca disperatul la SouthPark; nu fumează și sunt și pudici pe deasupra, lucru neobișnuit pentru mine, care mă dezbrac fără menajamente și care înjur ori de câte ori simt nevoia. Imaginați-vă că atunci când unul din ei se schimbă, ceilalți trebuie să se întoarcă cu fața la perete. Așa ceva nu făceam nici la grădiniță!

Revenind la partea divină, camera noastră e tapetată cu postere imprimate cu diverse mesaje religioase. Pe ușa unuia dintre dulapuri stă scris: „Domnul este un Dumnezeu care știe totul și toate faptele sunt cântărite de EL” și „Încredințează-ți lucrările în mâna Domnului și îți vor reuși planurile”. Pe unul dintre pereți e lipit un poster cu floricele, pe care scrie: „Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Domnul”. Să nu uit de cele două calendare pe filele cărora sunt scrise mesaje asemănătoare. Unul stă deschis la luna ianuarie, iar pe fila corespunzătoare lunii scrie „Crede în Domnul Isus Cristos și vei fi mântuit” (Yeah, right!) Altul e deschis la luna decembrie, căreia îi corespunde următorul mesaj: „Domnul a răspuns lui Iov și a zis: <<Ai ajuns tu până la cămările zăpezii?>>” Cred că o să mi se facă greață!

Nici oglinda n-a scăpat, săraca, de sutele de hârtiuțe pe care stau scrise diferite rugăciuni și meditații zilnice. Mai mult decât atât, n-ai loc s-arunci un ac de-atâtea biblii și cărți religioase. Cei doi colegi de cameră au și un limbaj specific, pe care eu nu-l înțeleg. Ei nu zic: „Azi am primit o mărire de salariu”. Ei zic „Azi m-a binecuvântat Dumnezeu cu o mărire de salariu!” La dracu’! Într-o zi o să-i aud zicând „M-a binecuvântat Dumnezeu cu juma’ de kil de urină, ca să mă pot pișa!”

Tocmai când credeam că nu se poate mai rău de-atât, unul dintre cei doi colegi de cameră mă întreabă pe neașteptate: „Te deranjează muzica creștină?” Ce dracu’ era să zic!? Că eu mai degrabă cred în extratereștri decât în Dumnezeu? Am tăcut din gură și m-am pregătit pentru ce era mai rău. Spre marea mea uimire, n-au urmat versuri care-l proslăveau pe Dumnezeu, ci versuri care păreau mai degrabă compuse pentru a spăla creierul: „Vreau să zbor cu Iisus”, „Vreau să fiu alături de Iisus”, „Vreau să merg desculț prin iarbă cu Iisus”. „Bine că nu vrei să ți-o și tragi cu Iisus, că doar asta mai lipsește!”, mi-am spus eu în gând în timp ce-mi îndesam în urechi noua mea pereche de căști intraauriculare și am dat drumul la niște muzică ceva mai aproape de lumea reală.

Concluzia: „Iisus te iubește!”, așa cum scrie pe un abțipild de la intrare. Și mă iubește și pe mine, al dracului de mult! De fapt, Iisus ne iubește pe toți. Atât de mult, încât ne-a dat dureri de dinți și de măsele, de parcă n-am fi avut destule „daruri” din partea lui.