La voi în România … ?

Ori de câte ori nimeresc într-o țară străină sau port o conversație cu un cetățean non-român, am parte de cel puțin două situații jenibile. Prima e legată de naționalitatea mea, iar cea de-a doua de întrebarea incompletă din titlu pe care-o voi explica puțin mai jos.

Nu știu cum se face, dar când un străin mă întreabă ce nație sunt și eu răspund „român”, interlocutorul erupe subit într-o semi-criză de râs. Și nu mă crede. Nu mă crede că-s român până nu scot buletinul sau pașaportul. De-a lungul timpului am fost luat drept polonez, rus, suedez, norvegian, australian sau american. Dar drept român, niciodată!

Pentru că nu împărtășesc nicio trăsătură a fizionomiei cetățenilor români („fețe de ciobani” cum le spune un conațional) și pentru că am obosit să mă joc de-a „ghicește-mi naționalitatea”, îi las să mă ia drept ce-or vrea și cu asta basta. Să trecem acum la cea de-a doua situație jenibilă în cinstea căreia am și vrut să scriu aceste rânduri, întrucât mie mi se pare că reflectă oarecum părerea pe care o au diverse țări despre noi ca nație.

Prima oară am pățit-o în Franța. Eram la un festival internațional de film și întâmplarea făcea să vizionăm un lungmetraj premiat și răspremiat despre istoria țiganilor. Filmul urmărea evoluția și exodul țiganilor de la origini până astăzi. Inevitabil, s-a ajuns și în Românica, țară care exportă anual zeci de cetățeni colorați către țara lui Voltaire, chestie pentru care francezii sunt în al nouălea cer. Not!

Eeeeei, și când s-a ajuns în Românica, montajul a făcut ca o scenă în care un țigan dansa sârba pe islaz cu un maidanez (nimic ieșit din comun, trecem peste) să fie imediat urmată de un cadru cu un tuci în care sfârâiau sute de bucăți de carne. Pentru mine, un artificiu de montaj, o succesiune de cadre fără nicio legătură. Francezii însă au făcut ochii cât cepele, și-au dus mâna la gură în semn de „Oh, la la” și-atunci a fost pentru prima oară când am auzit prima întrebare din seria „Voi în România … ?”

„VOI ÎN ROMÂNIA MÂNCAȚI CÂINI?!” m-au întrebat franțujii scârbiți, stupefiați și indignați. Da, fraților, mâncăm câini în România, cum să nu. Haida de! Că dacă-i mâncam, mai venea Brigitte Bardot a voastră să-și bată pula de noi că avem prea mulți pe stradă? Dă-i și explică-le francezilor cât mai diplomatic posibil că e o chestie de montaj, de coincidență și de succesiune a cadrelor. Nem tu dom, vorba aia!

Un amic american care la un moment dat făcea parte din juriul unui festival prestigios de publicitate, uitându-se peste niște reclame înscrise de România și descoperind niște greșeli grave de copy, m-a întrebat șocat „VOI ÎN ROMÂNIA N-AVEȚI PROOFREADERI?!” Probabil că întrebarea lui mi s-ar fi părut exagerată dacă n-aș fi văzut cum stă treaba în agențiile lor. La americani, nimic nu iese din departamentul de creație fără să fie verificat de cel puțin doi proofreaderi.

Ce este un proofreader? Pentru noi, un extraterestru. Pentru ei, un nene care toată ziua verifică și corectează reclamele, prezentările și orice material care urmează a fi trimis la client, tipar sau TV. Proofreader-ul de copy se asigură că sunt respectate gramatica, ortografia și sensul, iar cel de art direction verifică corectitudinea proporțiilor, a perspectivelor și cromaticii, ambii efectuând modificări acolo unde consideră ei de cuviință.

Fix aceeași întrebare („VOI ÎN ROMÂNIA N-AVEȚI PROOFREADERI?!”) am primit-o tot de la un american, de data asta unul care lucrează la Fox News, care știe cât de cât româna, dat fiind faptul că e căsătorit de ani buni cu o româncă.

Cum stătea el într-o zi în biroul lui din New York, omul s-a apucat din pură curiozitate să citească niște articole online din presa românească. Nu, nu din Cancan sau Libertatea, ci dintr-un cotidian românesc care se vrea a fi serios și de calitate. Și omu’ ăsta, cu româna lui de baltă prinsă de la nevastă-sa, a fost în stare să semnaleze o grămadă de litere mâncate, vreo două dezacorduri și câteva greșeli gramaticale.

Nu, dragii mei americani, noi în România n-avem proofreaderi. Nici în presă, nici în publicitate, nici nicăieri. Și n-o spun la modul sarcastic, ci în cel mai umil și sincer mod posibil. La noi, detaliile nu fac diferența. Nu contează calitatea produsului final. Contează să reușim să-l scoatem la timp. Proofreaderi?! Hai sictir, Gogule! Las’ că merge treaba și fără.

O australiancă m-a întrebat în urmă cu ceva timp „VOI ÎN ROMÂNIA SUNTEȚI MAI MULȚI ȚIGANI, SAU MAI MULȚI ALBI?” Da, fix așa, doar că-n engleză. Era ca și cum aș fi întrebat-o eu dacă la ei în Australia sunt mai mulți canguri decât oameni. Ce să-i spun? Că sincer până și eu mă întreb asta câteodată. Dac-o să vă țină vreodată nervii să zburați până acolo, să nu rămâneți surprinși să primiți și întrebarea asta, printre altele. Cam asta e părerea lor despre România.

Din Maroc m-am pomenit cu întrebarea „LA VOI ÎN ROMÂNIA PORNOGRAFIA CU MINORI E LEGALĂ?” din partea unui amic care se pregătește pentru o carieră în Drept. Se pare că peste hotare românii fac bani grei din materiale care conțin pornografie cu minori. Rețelele sunt atât de longevive și de extinse (Maroc este totuși pe un alt continent) încât oamenii ăștia au crezut că noi legalizăm și încurajăm așa ceva.

Din Rusia (culmea!) am primit întrebarea „VOI ÎN ROMÂNIA CULTIVAȚI MANUAL RECOLTELE?” de la o tipă care stă în Moscova și care mi-a spus că a văzut un reportaj despre țăranii români și condițiile inumane în care muncesc vara la câmp pentru a avea ce pune pe masă.

Da, tovarski, cum dă primăvara, ieșim toți cu sapa-n spinare și ne-apucăm să-ntoarcem asfaltul și betoanele ca să plantăm ceapă și fasole, să nu murim dracului de foame. Și creștem păsări, vite, miei și porci cu noi în apartament, ca să avem și oleacă de carne, să nu credeți cumva, doamne ferește, c-am fi vegetarieni.

Dă-i și explică-i rusoaicei că asta cu producția proprie de legume și carne se mai păstrează doar în câteva zone izolate ale României, unde oamenii muncesc de plăcere sau din obișnuință, nu pentru că n-ar avea de unde să și le cumpere dacă vor. Până la urmă, am auzit și noi de supermarket, nu suntem chiar atât de înapoiați.

Pentru Venezuela, România a rămas o țară comunistă. Ei habar n-au că, cel puțin pe hârtie, suntem stat democratic. Un amic din sublima capitală a acestui stat sud-american m-a întrebat „LA VOI ÎN ROMÂNIA CÂȚI DICTATORI AU FOST ÎNAINTE DE BĂSESCU?” Na-ți-o caldă, frățioare! Ăștia cred că suntem cel puțin la fel de comuniști ca și ei. La urma urmei, și noi ne-am ucis un președinte, nu? Și-am fi ucis mai mulți, bag seamă, dacă ar fi stat în puterea noastră. Droguri avem căcălău, mergem pe pile, relații și rudenii, închiși la minte suntem, deci ce mai tura-vura!

Un suedez m-a întrebat „LA VOI ÎN ROMÂNIA BĂRBAȚII NU OBIȘNUIESC SĂ SE RADĂ LA SUBRAȚ?” Îmi venea să-i zic că la noi în România majoritatea bărbaților nici măcar nu se dă cu deodorant la subraț, darămite să se mai și radă. Sau că la noi în România, conform statisticilor, cel mai mare procent de cumpărători pentru deodorantele masculine este reprezentat de persoanele de sex feminin, care cumpără deodorant și pentru bărbații din ogradă, că altfel tot nasul lor sensibil este mutat din loc.

Și pot să bag mâna-n foc că sunt zone în România unde nici măcar femeile nu-și epilează axilele, așa că despre bărbați nici nu mai vorbim. Nu domne’, nouă ne place sauvage, să arătăm tuturor pădurea tropicală de la subraț. Noi suntem macho, nu pizde. Că doar ce poate fi mai viril decât flocii de juma’ de metru pe care se scurge transpirația cu iz de bere, slană, mici și shaworma?

Așadar, am trecut în revistă doar câteva din întrebările care mi s-au adresat mie despre România și, odată cu ele, părerea pe care o au diverse țări de pe diverse continente despre români. Că nu e una tocmai bună sau așa cum ne-am dori noi, oricine își poate da seama.

Pentru mulți străini, noi mâncăm câini (mai nou și cai), n-am auzit în viața noastră de proofreaderi, suntem minoritari într-o țară de țigani, futem minori, muncim pământul de dimineața până seară, suntem comuniști și pe deasupra nu ne radem nici la subraț. Rămâne să mai ajung prin Asia, să văd ăia ce părere au despre noi.

Totuși, ca să nu închei într-o notă sumbră lipsită de patriotism (recunosc, îmi cam lipsește), au fost și țări în care am fost plăcut surprins să constat că imaginea României nu e chiar atât de neagră și viermănoasă. De bine de rău, mai avem și noi un Dracula, un Hagi și-o Nadia Comăneci care ne mai scot din căcat din când în când. Și-ar fi bine să ținem de ei, că alții care să ne spele imaginea nu cred că se vor naște prea curând.

Later-Edit: Am uitat să menționez, francezii m-au mai întrebat și „VOI ÎN ROMÂNIA AȚI AUZIT DE MAC?”, referindu-se bineînțeles la computerele lui Steve Jobs, fie-i țărâna ușoară. Nu, dragi francezi, noi nici măcar de calculatoare n-am auzit. Nu vă lăsați păcăliți, acesta nu este un articol scris pe un blog, ci niște cuvinte scrijelite cu unghia pe un perete.

Anunțuri

Parcuri

Hai să vorbim despre parcuri… Bleah, boooring! Hai să vorbim despre ce semnificație au parcurile pentru mine! Hmm… Might be interesting! Când spui „parc”, te gândești automat la pensionari jucând table pe o bancă, sau la babe care-și plimbă potăile. Nu este și cazul meu. Nu sunt nici pensionar (deși uneori gândesc ca unul), nici nu știu să joc table (spre rușinea mea) și nici câine n-am (Tobița, iartă-mă, dar tu nu ești câine. Ești monstru). Dar îmi plac parcurile. Mai ales cele din Capitală. Bine, nu mă refer aici la TOATE parcurile din București, evident, ci doar la cele mari și cunoscute.

Eu sunt o fire mai ciudată, dar cred că nu mai are rost să spun asta. Majoritatea oamenilor asociază parcurile cu primăvara, când înmuguresc copacii, înfloresc floricelele și zboară fluturașii. Ei bine, eu nu! Copăcei, floricele, fluturași, toate astea nu-s de mine. Mie-mi plac parcurile toamna, sau, și mai bine, iarna (mă refer aici la iernile geroase, lipsite de ninsoare – urăsc zăpada). Nu știu de ce, dar mie mi se pare că parcurile sunt frumoase doar în aceste perioade ale anului.

Primăvara sau vara parcurile sunt înțestate de oameni și plutește în aer o aromă de iubire care pe mine, personal, mă dezgustă. Mie îmi place să merg prin frig îmbrăcat subțire, să mă autoflagelez pentru niște păcate de care nici măcar eu nu sunt conștient. Ador să mă lovească vântul în față, să simt că-mi dau lacrimile și că am halucinații de la ger. Îmi place dezolarea pe care o afișează fiecare copac lipsit de frunze, pentru că mă atinge la suflet durerea mai mult decât ar putea-o face vreodată fericirea.

Recent, am simțit nevoia să ies din casă și să petrec puțin timp cu mine însumi și cu gândurile mele. Și de ce să nu cutreier parcurile, dacă tot am construit atâtea amintiri în ele? Vedeți voi, există trei parcuri în București de care se leagă o trăire, un sentiment, un episod din viața mea. Nu, aceste momente nu sunt fericite. Nu, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele într-un parc, ba dimpotrivă. Cu toate astea, sub semnul fiecărui parc stă o experiență personală.

Cișmigiul… Boemul Cișmigiu… Pentru mine, numai boem n-a fost. Toate întâlnirile din Cișmigiu s-au terminat întotdeauna cu o partidă de sex. Nimic mai mult. Sex trist, sex de nevoie, sex de nervi, sex din răzbunare… Same name, different story. Nu știu cum se face că niciodată nu am depășit acest stadiu, deși au fost cazuri în care mi-aș fi dorit. Știu cel puțin cinci oameni care mi-ar zice „Cuaie, ești prost la cap?! Sex is great!” Da, o fi, dar nu sexul e scopul meu în viață, oricât de obsedat aș putea părea la un moment dat.

Herăstrăul… Imensul Herăstrău… Hm! Toate întâlnirile din Herăstrău s-au terminat cum nu se poate mai prost și mai dureros. Pe cât de mare parcul, pe-atât de mare suferința. A fost ceva mai mult decât sex, trebuie să recunosc, dar tot a trebuit să intervină ceva la un moment dat care să strice totul. Și uite-așa se ducea dracu’ relația, ba cu urlete, ba cu plânsete, ba cu reproșuri. De fapt, e impropriu spus „relație”. Cea mai lungă (hai să-i zic) legătură pe care-am avut-o cu cineva de când sunt în București n-a durat mai mult de o săptămână. Și cică din cauza mea, că am fost prea pretențios și prea încăpățânat. Well, eu sunt genul de persoană căreia nu-i place să fie schimbată. În momentul în care mi se impun reguli sau limite, arivederci Valencia, oricât de mult te-aș fi iubit! Și nu, nu sunt pretențios, sunt eltist. Am mai spus asta. Mi se pare normal să vreau ce e mai bun pentru mine.

Carol… Mărețul parc Carol… Parcul meu favorit. De acesta mă leagă o poveste diferită. Încă de dinainte să vin în București la facultate, mă intriga acest parc. În timp ce prietenii mei bucureșteni îmi povesteau de Cișmigiu și Herăstrău, eu mă gândeam numai la Carol. Când am venit în București, eram pornit să-l văd odată pentru totdeauna. Și n-am avut timp… Într-o noapte, l-am visat (știiiu, e lame să visezi un parc). A doua zi, mi-am adus aminte visul până în cele mai mici detalii. Nu știam dacă ceea ce visasem era adevărat, pentru că nu-l văzusem niciodată. Call me crazy, dar am mers în derivă pe străzi până ce, într-un final, am ajuns acolo. Și da, arăta exact așa cum îl visasem.

De-atunci, parcul Carol a rămas parcul meu de suflet. Ori de câte ori mă simt trist sau deprimat, merg acolo și dispoziția mi se schimbă imediat. Nu știu de ce, nu pot să explic. Poate că reîncarnarea este posibilă și viața mea anterioară are legătură cu parcul ăsta. Asta ar explica felul în care am ajuns la el, fără hartă, fără indicații, fără nimic. În mod surprinzător, parcul Carol nu are nicio legătură cu viața mea sentimentală (încă). Îmi place să cred că acolo, la umbra mausoleului, va avea loc întâlnirea vieții mele, că acolo voi cunoaște persoana lângă care voi rămâne tot restul vieții mele. Poetic, nu? Hmm… Nu știu ce m-a apucat. Vă rog, scuzați latura emo a personalității mele.