E vineri! Să ne amuzăm!

GQ USA - June 2013 - The Comedy Issue

GQ USA – June 2013 – The Comedy Issue

Dacă tot e vineri azi, propun să ne mai descrețim puțin frunțile cu o povestioară din viața mea (pe care foarte puțini oameni o știu), mai mult sau mai puțin style-ish, inspirată de numărul de iunie al revistei GQ USA, dedicat comediei.

Pentru început, vă las în compania lui Jim Nelson – redactor-șef al GQ USA – și a povestioarei sale amuzante, pe care-o puteți găsi mai jos în varianta originală în limba engleză, pe care mi-am permis s-o traduc în română și s-o adaptez pentru aceia dintre voi care nu vorbesc engleza.

[EN]

[EN]

[RO]

[RO]

Și-acum, să revenim la povestioara mea. Eram încă student. Pe atunci, duceam o viață mult mai zbuciumată și mai angrenată în monden și viață de noapte decât în prezent. Anturajul meu era compus din niște oameni cu o poziție socială excelentă, care trăiau pe picior mare, cu mulți bani, stil, rafinament și clasă. Nu erau vedete, nu apăreau prin tabloide, dar aveau succes și erau cunoscuți printre personalitățile pe care le vedeți în Top 300 Capital.

Eu, pe de altă parte, eram la polul opus. Un biet student abia aterizat din provincie care n-avea nici în clin nici în mânecă cu high-life-ul bucureștean. Singurul numitor comun era această mână de oameni cu care mă împrietenisem (nici azi nu-mi dau seama cum), care mi-au făcut cunoștință cu tot ce înseamnă lumea oamenilor cu bani. Mulțumită lor am învățat cum se poartă un smoking, cum se duce un dialog la nivel înalt și, comicul situației povestit pe îndelete câteva paragrafe mai jos, cum se servește șampania și mai ales la ce temperatură.

High-life-ul n-ar fi nimic fără evenimentele și petrecerile aferente. Organizate uneori cu cele mai banale ocazii (de exemplu: am atins nu-știu-ce cotă la bursa de valori, am efectuat nu-știu-ce tranzacție imobiliară, mi-a murit soacra), evenimentele astea înghițeau o grămadă de bani, iar scopul lor era acela de a te face văzut, remarcat și lăudat printre cunoscuți, care la rândul lor participau cam din aceleași motive (plus băutură și mâncare pe gratis). Ei, și-n toamna acelui an participam și eu – pentru prima oară în toată viețișoara mea anostă – la un asemenea eveniment, târât de prietenii despre care vorbeam mai sus.

Pregătirile au început cu vreo săptămână înainte. Mă refer aici la pregătirile mele, la calvarul prin care am trecut eu pentru a mă transforma din cerșetor în prinț. Prietenii mei aveau doar șapte zile la dispoziție să mă învețe să fiu un gentleman adevărat, să mă îmbrace ca atare și să mă șlefuiască întocmai ca pe-un diamant pe care-l scoți din noroi. Socotit, trebuia lucrat doar la partea de aparențe, pentru că manierele le învățasem la timpul potrivit, de bine de rău mai fusesem și eu scos prin lume și nu eram chiar cel mai socially-awkward guy de pe planetă.

Zis și făcut. Mi-aduc și-acum aminte cu groază de prima mea vizită la hair-stylist. Tremuram mai rău ca la dentist, pentru că nu știam de dracu’-mi face ăla în cap și mă temeam c-o să  ies de acolo mai pocit decât intrasem. N-a fost cazul, slavă cerului. După vreo oră în care am văzut cum zboară părul pe lângă mine în toate direcțiile și după mii și mii de cruci făcute cu limba-n cerul gurii, imaginea din oglindă arăta decent, îngrijită și finisată până-n cele mai mici detalii. Bun, am zis, asta trebuie să fi fost cea mai grea parte. Draci bălțați, că n-a fost!

A urmat manichiura, unde-am stat mai mult cu ochii-nchiși de frica imaginii duduii care manevra cu o dexteritate uluitoare unelte care mai de care mai ascuțite. Fast forward printre restul etapelor de grooming și iată-mă ajuns în fața problemei supreme: cu ce mă îmbrac? Cu smoking, evident, mi-au răspuns prietenii mei (Like, d’uuuh!). Printre puținele piese vestimentare cu care venisem eu în București se numărau fel și fel de chestii, numai smoking nu. Așa că ne-am pus cu toții pe gândit. Să cumpărăm unul nou-nouț n-avea rost, așa că am găsit unul numai bun în garderoba unuia dintre ei, care trebuia doar reajustat pe dimensiunile mele.

Pe furiș, m-am uitat la etichetă și am descifrat cu greu „Ermenegildo Zegna”, sub care cu litere cursive stătea scris „exclusively made for” („creat exclusiv pentru”) urmat de numele prietenului care-mi împrumutase costumul. Instantaneu, m-a apucat amețeala. Dacă numele designerului nu-mi spunea absolut nimic la vremea respectivă, faptul că urma să îmbrac un costum unic, creat special pentru o singură persoană, mi-a zguduit puțin universul.

Am rezolvat-o și cu croitorul, care m-a întors pe toate părțile până a reușit să facă ajustările necesare, fiind astfel cu un pas mai aproape de rezultatul final. Adăugați în ecuație niște pantofi scumpi, un papion pe care am încercat să mi-l ajustez singur vreo juma’ de zi până mi-am băgat picioarele și-am lăsat pe altcineva să mă ajute, butonierele pe care nici până în ziua de astăzi nu știu cum să le prind și cămașa, iar eu eram demn de-a fi pus în vitrină.

Pentru marele eveniment fusesem sfătuit dinainte să zâmbesc constant, să mă port ca și cum aș fi moștenit un munte de aur, iar dacă mă pomenesc într-o conversație despre care n-am nici cel mai mic habar, să dau din cap în semn de aprobare și să rânjesc ca prostu’. Da, e atât de ușor să socializezi cu oamenii bogați. Mai adaug eu aici din propriile-mi observații că dacă încep să se laude, treaba ta ca interlocutor e cu atât mai ușoară. Dacă te prefaci interesat și, din când în când, uimit de realizările lor, o poți scoate lejer la capăt.

În seara cu pricina, intram într-o lume total nouă, fascinantă, odihnitor de superficială. La tot pasul, fețe zâmbitoare, ținute elegante, epatări și complimente măgulitoare, nume de autori, compozitori, designeri, mașini și destinații exotice; un micro-univers al rafinamentului și al bunului-gust, de la băuturi până la mișcările calculate ale fiecărui participant. N-o credeam nici eu, dar ajunsesem să mă obișnuiesc și chiar să-mi placă să fiu printre ei. Iar comicul abia de-aici începe…

Cum stăteam eu relaxat pe verandă, încercând să fiu un partener bun de conversație pentru interlocutorul meu din momentul respectiv, un domn cochet la vreo patruzeci și ceva de ani despre care aflasem între timp că deținea un pachet de acțiuni la o bancă privată, văd un chelner cu o tavă plină de cupe cu șampanie apropiindu-se umil și zâmbitor de noi. „Aleluia!”, îmi venea să strig. Mi-era sete de mă stingeam și nu apucasem să mă apropii de bufet pentru că de când venisem o ținusem în prezentări și schimburi de complimente.

Partenerul meu de conversație ia și el o pauză de la discursul lui referitor la ineficiența protocoalelor băncilor elvețiene și mi se alătură în degustarea șampaniei. Luăm amândoi câte o cupă de pe tavă, ca niște gentlemani adevărați: mai întâi de picior cu o mână, apoi de bază cu cealaltă mână; mijlociu, inelar și degetul mic sub cercul de cristal, arătător și degetul mare deasupra, flancate de-o parte și de alta a piciorului. Nici n-apuc să iau o înghițitură că-l văd pe ăsta făcându-se roșu la față și urlând din toți rărunchii „CHELNEEER!”

Chelnerul face cale-ntoarsă printre invitați, revine lângă noi spășit, iar ăsta începe și-i toarnă: „Cum e posibil așa ceva?! Tu n-ai văzut că șampania asta e caldă? Tu-ți bați joc de noi? Șampania trebuie servită la paișpe grade Celsius. Asta are cel puțin douăzeci!” În tot acest timp, eu urmăream șocat circul, cu șampania-n gură și cupa în mână. Eram pregătit pentru orice, numai pentru așa ceva nu. „Tu mă vezi cum țin paharul? Zi, mă vezi?!”, continuă el. Chelnerul mut de rușine dă din cap în semn de aprobare. „Adică eu mă chinui să-mi mut mâna de pe picior pe bază ca să nu transfer căldură să stric șampania, când ea e deja caldă?”

Deja simt cum mă gâdilă bulele de șampanie pe limbă și, jumătate șocat, jumătate speriat să nu cumva să mă fac de rușine că beau șampanie la mai multe grade decât ar trebui, scuip șampania înapoi în pahar și-l arunc peste umăr în boscheți într-o fracțiune de secundă, să nu mai existe nicio dovadă c-aș fi băut șampanie ca un ignorant. Nu vreau să mă gândesc cât o fi costat paharul ăla pe care eu l-am azvârlit cu atâta naturalețe peste umăr și, mai ales, nu vreau să mă gândesc dacă m-a văzut cineva făcând gestul ăla atât de… spontan, ca să nu-i zic altcumva.

Trecând peste umorul situației, acela cred că a fost pentru mine momentul în care am pornit pe drumul cunoașterii stilului și rafinamentului masculin. Acela a fost startul îmbunătățirii mele ca om, ca bărbat, ca parte a societății civilizate. Nu spun că înainte de asta n-aș fi fost civilizat. Nu, spun doar că începând de atunci am acordat mai multă atenție imaginii mele, privind lumea dintr-o altă perspectivă, în funcție de oamenii cu care intru în contact. Am învățat cum să adaptez o ținută unui eveniment, când și cum să vorbesc, cât să spun și cât să țin pentru mine, cum să ies dintr-o situație penibilă și multe alte lucruri care probabil că unora li se par neînsemnate și superficiale.

Multe dintre aceste lecții le datorez în mod cert revistei GQ, a cărei apariție în România la finele anului 2008 m-a bucurat enorm. Altele, prietenilor mei, prin puterea exemplului. Și altele, mie însumi pentru c-am avut întotdeauna puterea de a recunoaște că se poate mai bine și de a învăța câte o lecție de la fiecare om care a trecut prin viața mea. Gata, ajunge cu sentimentalismele! E vineri! Nu uitați să râdeți, să vă păstrați simțul umorului indiferent cât de rău vă merge pentru că, la urma urmei, asta e cea mai bună și mai ieftină terapie. 🙂

Hai să aruncăm cu căcat!

…sau un titlu mai scurt și mai de impact pentru gândirea românească, educația universitară din România și meseria de PR-ist în această țară absolut minunată.

Am citit ieri pe site-ul revistei Capital un articol referitor la salariul pentru care te-ai putea califica dacă ai absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice la SNSPA. De ce au ales această facultate drept exemplu nu pot să-mi explic, pentru că sunt o grămadă de alte centre universitare care pregătesc specialiști în comunicare și relații publice. Tind să cred, judecând după acest articol și părerile pe care le-am citit în online și auzit în viața de zi cu zi, că SNSPA-ul este una din facultățile spre care se lansează cu fiecare ocazie tone de căcat cu tot cu muștele aferente.

Că tot se mira autoarea articolului mai sus menționat de acest „miraj” pentru marketing și PR și nu înțelegea ea cum de se bat 20 de tineri pe un post de piarist, când domeniile mai tehnice nu au deloc căutare, vin eu și spun că meseria la care ar excela românii nici măcar nu se găsește pe site-urile de recrutare. Aruncător de căcat, la meseria asta mă refer, pentru care românii luați în ansamblu sunt experți din naștere, fără să fie nevoie de vreo facultate.

Așa suntem noi. Pentru nația noastră roș-galben-albastră, în adoption curve ar trebui să se adauge o etapă specială, înainte de early adopters. Și aceea fix aruncător de căcat ar trebui să fie. Pentru că nouă dacă ne pui ceva nou în față, ceva revoluționar, ieșit din comun, ceva altfel, cu care nu suntem obișnuiți și pe care nu-l pricepem, în secunda doi deja aruncăm proiectile cu căcat, fără să ne deranjăm măcar să ne informăm mai întâi. Abia la mult timp după ce vreun lider de opinie adoptă sau sare în apărarea unei idei sau a unui concept, începem și noi ca oile să mâncăm încet, încet ce ni se pune în farfurie.

Aruncând un ochi și peste comentariile respectivului articol și comparându-le cu experiențele din viața de zi cu zi, mi-am dat seama că ne place să aruncăm cu căcat în facultăți cu care n-am avut nicio tangență, doar pentru că s-a întâmplat la un moment dat să cunoaștem un student sau absolvent al facultății respective pe care l-am clasificat drept prost sau retardat. Hai să fim sinceri acum, fiecare pădure are uscăciunile ei. Și la FJSC spre exemplu, facultatea pe care am absolvit-o eu, aveam colegi semi-analfabeți, miserupiști și puturoși, dar asta nu înseamnă că eram toți la fel. Și hai să fim serioși! Toate facultățile din România sunt fix la fel. Fiecare are profi buni și profi care-și bagă picioarele, studenți eminenți și proști făcuți grămadă.

N-are nimeni dreptul să vină la mine și să-mi spună că facultatea pe care am terminat-o e de căcat, dacă n-a făcut aceeași facultate. Da, eu sunt îndreptățit să spun ce nu mi-a convenit la facultatea mea, pentru că de bine de rău eu sunt ăla care timp de trei ani de zile a studiat acolo, deci dacă vorbesc, n-o fac din necunoștință de cauză. La fel e și cu SNSPA-ul sau cu oricare altă facultate. N-ai învățat acolo, nu știi cum e, ciocu’ mic! Că știi tu din auzite e cât se poate de irelevant. Du-te, fă-o și-apoi vorbește cât vrei! Și-o să te convingi că e la fel ca orice altă facultate, cu plusuri și minusuri.

O altă frustrare e legată de meseria asta ingrată de PR-ist, despre care toți își dau cu părerea, dar prea puțini înțeleg cu ce se mănâncă. Spunea cineva prin comentarii că la școlile astea de comunicare și PR înveți să manipulezi nu unul, nu doi, ci mase de oameni. Hai, sictir, frățioare! La primul seminar de introducere în PR pe care l-am făcut, profesoara ne-a zis că în PR trebuie să comunici tot timpul adevărul către publicurile tale. Așa că lasă-mă cu manipularea! Dacă vrei, în facultățile astea înveți să iubești meseria de PR și să te visezi piarist, la câte informații frumos ambalate primești despre acest domeniu.

PR-ul adevărat, PR-ul lui Edward Bernays nu-l înveți nici măcar în agenții. Acolo, dacă vrei, înveți să zâmbești frumos, să faci PR de produs care e atât de popular în ziua de astăzi, să scrii comunicate de presă, să organizezi evenimente și așa mai departe. Da, e bine să stăpânești aceste deprinderi demne de toată stima și lauda, dar ele nu te fac piarist în sensul pur al termenului. PR-ul adevărat, ăla cu manipularea maselor și gestionarea situațiilor de criză se învață cel mai bine în ministere și structurile superioare ale statului, unde nu mai stai cu cafeluța-n față până la ora 11, ci muncești de-ți zbârnâie curu’ până cazi lat.

PR-ul hardcore pe care îl fac după cunoștințele mele doar doi sau trei oameni la momentul actual în România înseamnă să fabrici evenimente, să minți prin omisiune, să iei turma de jurnaliști veșnic însetați după senzațional și să-i direcționezi în așa fel încât să-și îndrepte atenția și să scrie despre ce vrei tu, nu despre ce vor ei, înseamnă studii imagologice în funcție de care setezi agenda media și, nu în ultimul rând, înseamnă să muncești. Da’ să muncești, frate, nu să stai pe Facebook.

Și nu, n-am scos din burtă tot ce-am scris în paragraful anterior. Ca să fie treaba clară, visul meu a fost să devin jurnalist. Așa am ajuns eu la FJSC. Și prin anul doi de facultate, unul din ăștia trei piariști pe care se întâmplă să-l cunosc a venit la mine, mi-a explicat cam cum stă treaba și atunci am realizat că nu pot și nici nu vreau să fiu o marionetă pe care s-o dirijeze băieții deștepți după bunul lor plac. Așa că am preferat să fac orice altceva.

Deci da, există piariști „pe bune” în țara asta, dar vă garantez eu că n-au studiat în universitățile astea. Și nici nu vor veni să predea ca să-i învețe pe alții, pentru că meseria asta de piarist se fură și se învață în câmpul muncii, la fel ca multe alte meserii. Că știi tu pe de rost toate modelele comunicării, etapele gestionării unei crize și cum să interacționezi cu bloggerii, bravo ție, ești deștept și descurcăreț, dar nu piarist!

Așa că, de dragul evoluției țărișoarei noastre și a ieșirii din Evul Mediu, hai să stăm fiecare în banca noastră și să criticăm/lăudăm ce am experimentat pe propria piele în materie de facultăți și universități. Să ne zâmbim mai des și să nu mai dăm la o parte oamenii doar pentru că au terminat SNSPA, ASE, Româno-Americană, Spiru Haret sau mai știu eu ce altă facultate. Că e mai bine așa, vă zic eu. Și-așa acolo sus sunt oameni care vor să ne distrugă. Hai să nu le mai ușurăm munca și să nu ne mai distrugem și noi între noi în mod gratuit!

Parcuri

Hai să vorbim despre parcuri… Bleah, boooring! Hai să vorbim despre ce semnificație au parcurile pentru mine! Hmm… Might be interesting! Când spui „parc”, te gândești automat la pensionari jucând table pe o bancă, sau la babe care-și plimbă potăile. Nu este și cazul meu. Nu sunt nici pensionar (deși uneori gândesc ca unul), nici nu știu să joc table (spre rușinea mea) și nici câine n-am (Tobița, iartă-mă, dar tu nu ești câine. Ești monstru). Dar îmi plac parcurile. Mai ales cele din Capitală. Bine, nu mă refer aici la TOATE parcurile din București, evident, ci doar la cele mari și cunoscute.

Eu sunt o fire mai ciudată, dar cred că nu mai are rost să spun asta. Majoritatea oamenilor asociază parcurile cu primăvara, când înmuguresc copacii, înfloresc floricelele și zboară fluturașii. Ei bine, eu nu! Copăcei, floricele, fluturași, toate astea nu-s de mine. Mie-mi plac parcurile toamna, sau, și mai bine, iarna (mă refer aici la iernile geroase, lipsite de ninsoare – urăsc zăpada). Nu știu de ce, dar mie mi se pare că parcurile sunt frumoase doar în aceste perioade ale anului.

Primăvara sau vara parcurile sunt înțestate de oameni și plutește în aer o aromă de iubire care pe mine, personal, mă dezgustă. Mie îmi place să merg prin frig îmbrăcat subțire, să mă autoflagelez pentru niște păcate de care nici măcar eu nu sunt conștient. Ador să mă lovească vântul în față, să simt că-mi dau lacrimile și că am halucinații de la ger. Îmi place dezolarea pe care o afișează fiecare copac lipsit de frunze, pentru că mă atinge la suflet durerea mai mult decât ar putea-o face vreodată fericirea.

Recent, am simțit nevoia să ies din casă și să petrec puțin timp cu mine însumi și cu gândurile mele. Și de ce să nu cutreier parcurile, dacă tot am construit atâtea amintiri în ele? Vedeți voi, există trei parcuri în București de care se leagă o trăire, un sentiment, un episod din viața mea. Nu, aceste momente nu sunt fericite. Nu, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele într-un parc, ba dimpotrivă. Cu toate astea, sub semnul fiecărui parc stă o experiență personală.

Cișmigiul… Boemul Cișmigiu… Pentru mine, numai boem n-a fost. Toate întâlnirile din Cișmigiu s-au terminat întotdeauna cu o partidă de sex. Nimic mai mult. Sex trist, sex de nevoie, sex de nervi, sex din răzbunare… Same name, different story. Nu știu cum se face că niciodată nu am depășit acest stadiu, deși au fost cazuri în care mi-aș fi dorit. Știu cel puțin cinci oameni care mi-ar zice „Cuaie, ești prost la cap?! Sex is great!” Da, o fi, dar nu sexul e scopul meu în viață, oricât de obsedat aș putea părea la un moment dat.

Herăstrăul… Imensul Herăstrău… Hm! Toate întâlnirile din Herăstrău s-au terminat cum nu se poate mai prost și mai dureros. Pe cât de mare parcul, pe-atât de mare suferința. A fost ceva mai mult decât sex, trebuie să recunosc, dar tot a trebuit să intervină ceva la un moment dat care să strice totul. Și uite-așa se ducea dracu’ relația, ba cu urlete, ba cu plânsete, ba cu reproșuri. De fapt, e impropriu spus „relație”. Cea mai lungă (hai să-i zic) legătură pe care-am avut-o cu cineva de când sunt în București n-a durat mai mult de o săptămână. Și cică din cauza mea, că am fost prea pretențios și prea încăpățânat. Well, eu sunt genul de persoană căreia nu-i place să fie schimbată. În momentul în care mi se impun reguli sau limite, arivederci Valencia, oricât de mult te-aș fi iubit! Și nu, nu sunt pretențios, sunt eltist. Am mai spus asta. Mi se pare normal să vreau ce e mai bun pentru mine.

Carol… Mărețul parc Carol… Parcul meu favorit. De acesta mă leagă o poveste diferită. Încă de dinainte să vin în București la facultate, mă intriga acest parc. În timp ce prietenii mei bucureșteni îmi povesteau de Cișmigiu și Herăstrău, eu mă gândeam numai la Carol. Când am venit în București, eram pornit să-l văd odată pentru totdeauna. Și n-am avut timp… Într-o noapte, l-am visat (știiiu, e lame să visezi un parc). A doua zi, mi-am adus aminte visul până în cele mai mici detalii. Nu știam dacă ceea ce visasem era adevărat, pentru că nu-l văzusem niciodată. Call me crazy, dar am mers în derivă pe străzi până ce, într-un final, am ajuns acolo. Și da, arăta exact așa cum îl visasem.

De-atunci, parcul Carol a rămas parcul meu de suflet. Ori de câte ori mă simt trist sau deprimat, merg acolo și dispoziția mi se schimbă imediat. Nu știu de ce, nu pot să explic. Poate că reîncarnarea este posibilă și viața mea anterioară are legătură cu parcul ăsta. Asta ar explica felul în care am ajuns la el, fără hartă, fără indicații, fără nimic. În mod surprinzător, parcul Carol nu are nicio legătură cu viața mea sentimentală (încă). Îmi place să cred că acolo, la umbra mausoleului, va avea loc întâlnirea vieții mele, că acolo voi cunoaște persoana lângă care voi rămâne tot restul vieții mele. Poetic, nu? Hmm… Nu știu ce m-a apucat. Vă rog, scuzați latura emo a personalității mele.